Estul traieste azi euforia jurnalelor. Editate in cascada, ele ne dau si o falsa? impresie de resurectie a jurnalului ca specie, cind nu e decit rabufnirea spontana a unui flux barat si zadarnicit de anormalitatea interdictiilor de ieri. Ceea ce la noi pare (acum) o anomalie in lumea libera era un proces firesc – expansiunea diaristicii incepea odata cu secolul: “In secolul XX, jurnalul intim ajunge sa fie cultivat mai mult decit oricind, datorita unui gust tot mai accentuat pentru autenticitatea documentului psihic, pentru comunicarea neliteraturizata a experientelor subiective de cunoastere. Sintem la epoca in care viata in sine, pentru o seama de scriitori, se releva mai interesanta decit fictiunea. Jules Renard, Andre Gide, Charles du Bos, Katherine Mansfield, Julien Green, Virginia Woolf, Kafka, Ernst Junger si altii au o contributie considerabila, cu numeroasele lor pagini de jurnal, la imbogatirea materiei genului” – scria Dinu Pillat inca in 1976. Interesul pentru documentar si biografic nu s-a diminuat nici acum, box-office-ul unor asemenea volume la saloanele si tirgurile de carte internationale indica o predilectie crescinda a publicului pentru ele.

Scrise in ani diferiti, dar facute publice abia acum, jurnalele unor personalitati (N. Steinhardt, M.R. Paraschivescu, I. D. Sirbu, P. Goma, M. Zaciu, C. Argetoianu s. a.) pun oarecum in umbra fictionalul.

Dincolo de statistica receptarii – paginile de jurnal aduna cele mai multe cronici – ele provoaca discutii in presa, stirnesc uimiri si stupefactii, declanseaza umori si aprind polemici, unele iesind din intimitatea biograficului pur si atingind mari probleme sociale, politice, istorice (vezi diferendul produs de jurnalul lui Mihail Sebastian). Intr-un cuvint, anima si pigmenteaza o viata cultural-literara.

Nu acelasi lucru se intimpla la noi. Literatura basarabeana pare a fi o literatura fara jurnal. Cel putin pentru mine, prezenta jurnalului ca gen denota o maturitate a literaturii (evident ca nu includ in aceasta categorie condicutele intime pe care le completeaza pe furis adolescentele agresate de primele tulburari sexuale). Ma refer la confesiunile autorilor care au constiinta propriei personalitati si cea a propriei valori intr-un act de cultura.

Jurnalul este deci acel finis coronat opus si absenta lui totala poate indica… Ce? Ca sintem o literatura in mars si ca am iesit pe itinerar parca ieri, parca acum o suta de ani, parca mai de demult? Cel putin in ultima suta de ani istoria ne-a tot vinturat si amestecat incit putini din cei care se incercau in ale scrisului au ajuns la etatea rememorarilor. Cei mai multi au murit la virsta promisiunilor, cei care au supravietuit s-au inchis intr-o tacere securizanta.

Nu stiu daca generatia Meniuc, disparuta biologic din literatura, a lasat sau nu jurnale. Ne-am putea astepta, din aceasta latura, la unele confidente cel putin in ideea unui Miron Radu Paraschivescu? Sperantele sint mai mult decit vagi. Stimulati de voga jurnalelor, unii literati de azi si-au infrint modesta discretie si au dat la lumina file alese din scrierile de taina (sindromul Marie Bashkirtseff instiga si covirseste: jurnalul e o specie pentru sine, dar se scrie cu marea dorinta secreta sa-l parcurga si altii…). Sint fragmente anemice din istoria imediata – anii ’70 – care nu depasesc fixatiile zilnice gen: m-am sculat, m-am dus, am vazut, m-am intilnit, am spus (mai rar: am gindit), total irelevante si fara profunzime, departe, mult prea departe de paginile cu nerv ale lui M. Zaciu.

Sigur, jurnalul i-ar fi tentat pe multi. M. Cimpoi gasea ca basarabenii au o deosebita aplicatie, un cult chiar (“o regalitate a documentarului”) pentru autobiografic; mai mult, criticul crede ca autorul basarabean are chiar “o forma mentis epica, bazata pe suveranitatea faptului de viata, redus la semnificatia sa documentara”, intre B.P. Hasdeu, C. Stere si P. Goma strecurind ca exemplu si o serie de documentaristi cu nume mai putin sonore. Documentarul alimenta insa fictionalul, caci a scrie jurnal in Basarabia echivala cu un autodenunt. Pagina de jurnal devenea imediat proba inchizitoriala, unii cunoscind Gulagul, altii – in timpurile mai noi – simple exmatriculari din invatamint, care ii punea insa pentru tot restul vietii sub clopotul de sticla al KGB-ului. Cazul Alexei Marinat (n. 1924) este edificator in acest sens. Intors de pe frontul antihitlerist, tinarul intra la Facultatea de Filologie a Universitatii din Chisinau. Cultivind orgolii de scriitor, proaspatul student incepe un jurnal intim intitulat, cu maximalism juvenil, Eu si lumea. In 1946-1947 umple trei caiete mari de 158, 107 si, respectiv, 192 pagini. E “destul” pentru a face sapte ani de Gulag. Reabilitat dupa moartea lui Stalin, revine la Chisinau, scrie romane, nuvele, dramaturgie, recuperindu-si caietele care-i aduceau condamnarea abia pe timpul lui Gorbaciov. Publica fragmentar din ele in 1991 (volumul Scrieri alese, Editura Hyperion), restul paginilor asteptindu-si editorul. Sint unicele notatii zilnice din poate cea mai neagra perioada a Basarabiei, reintrata sub teroarea stalinista, careia i se adauga o foamete cumplita provocata artificial de acelasi regim.

Jurnalul nu are calitati artistice – novice in ale scrisului, tinarul isi invinge, intii si intii, propriile fobii de slab cunoscator al Romanei – era transnistrean. Stilul bolovanos, rudimentar-dialectal (daca poate fi vorba aici de vreun stil!) nu incita la lectura; faptul brut, tulburator intr-o realitate aberanta, iese insa recompensator din aceasta magma sterila.

Foametea, cu victimele si ororile ei il hipnotizeaza pe diarist. E o tema-reper care revine ca bine cunoscuta tema a sortii: “…Colegul meu de grupa I. O. mi-a povestit cum in sat la ei o mama tinara si-a mincat copilul. Primul sau copil [...] La ce limita a constiintei a ajuns omul in zilele noastre, in ce situatie este pusa o femeie care merge impotriva instinctului sau de mama? Dar nu ea e canibala. Canibali sint cei care maninca astazi piine alba. Sint canibali cei care benchetuiesc si chefuiesc. Sint canibali cei care maninca doua feluri de bucate la masa. Sint canibali cei care au adus-o pe tinara mama la starea de a-si minca pruncul. Blestemul va cadea asupra voastra! Si judecata se va savirsi tot asupra voastra!
26 februarie 1947

Epidemia de tifos s-a raspindit si in caminele studentesti.
Astazi caminele de baieti si fete ale universitatii au fost supuse carantinei. E clar, ca daca bintuie foametea, vor bintui si epidemiile, se stie demult acest lucru: nu e greu de ghicit, e greu de lecuit…
La numarul celor care au murit de foame, se vor adauga si cei care vor muri de tifos.
7 martie 1947

Alaltaieri a murit profesorul de latina – un batrinel foarte simpatic si un bun specialist in materie. Iarta-i, Doamne, pacatele, ca tare bun a fost.
Astazi va avea loc inmormintarea. Impreuna cu el il vom inmorminta si pe studentul Bicikov, care a murit de tifos.
Bintuie tifosul.
22 martie 1947.”

“Astazi mi s-a povestit cum pregatesc oamenii mincare in satele Moldovei. Dezgroapa mormintele de animale, scot oasele, le taie in bucati mai mici, le macina si le fierb cu sare.

Felul doi: crupe fierte, facute din hlujdanii de papusoi. Taie incaltamintea, opincile, in bucati mai mici, si le fierb. Taie copaci, fac rugumatura si o fierb… 24 martie 1947.”

Seceta si produsul ei, foametea, ar fi facut mult mai putine victime omenesti, daca Stalin nu ar fi ordonat rechizitionarea ultimelor rezerve de grine dosite de tarani. Metodele draconice erau deja verificate. “Tatucul” rodase procedeul inca in Ucraina anilor 1932-1933; moartea prin infometare trebuia sa “inmoaie” indirjirea taranilor care se impotriveau colectivizarii, ii facea mai maleabili si mai cooperanti (vezi despre aceasta la Robert Conquest, The Harvest of Sorrow. Soviet Collectivization and the Terror-famine). A. Marinat isi aminteste acei ani (Republica Autonoma Moldoveneasca, inventata dincolo de Nistru ca un cap de pod pentru tratatul Ribbentrop-Molotov, intra atunci in componenta Ucrainei) intr-o alta lucrare:

“Capitanul rumega incet si cu placere. Iar eu ma gindesc la anii 32-33. Era la noi o foamete cumplita pe atunci. Invatatorul nostru venea la scoala, intra in clasa, se aseza la masa si desfacea dintr-un colet bomboane, multe, dulci, seducatoare, si le insira pe masa. “Copii, cine din voi a vazut unde a ascuns tata griul, un sac, sau doi, ori o torba, va primi o bomboana!” Copiii se uita la bomboane, inghit in sec, le curge saliva… Unul ridica mina: “Eu am vazut: sub scirta de paie din dosul casei… ” Acesta obtine o bomboana. O desface si o pune repede in gura: e dulce-dulce! Prietenul de alaturi nu mai poate sa rabde. Ridica mina si el: “Si eu am vazut unde a ascuns tata un tobultoc de griu!” Obtine si acesta o bomboana. Iar cind au venit acasa – a fost luat si griul si tata.

Anchetatorul meu continua sa duca la gura, pe virful cutitului, roticele de cirnat, ma priveste iscoditor, zimbeste fin. Dar, pina la urma, se plictiseste si el.
- Daca ai sa recunosti, ai sa maninci si tu: cirnat cu piine!” (p. 21-22).

Regimul relua “experimentul” in Basarabia. Era o metoda sigura de dezumanizare, prin declansarea in om a atavicului mecanism animalic.

Intr-un spatiu inramat in tragic, un debuseu comic: falia ce se casca intre o ideologie “prospera” (inca!) si o realitate ticalosita, intre ce se spune si ce este in adevar, naste un comism involuntar:

“Cu degetele tremurinde, culege farimiturile de piine, se apleaca sub masa si linge hirtia in care a fost invelit oleaca de magiun. Foamea a pus stapinire pe toate miscarile si gesturile lui. Il vad bine – sede in rindul de dinainte. Sintem la lectia de filozofie. La recreatie o sa incerce sa ma convinga ca nu partea materiala sta la temelia vietii, ci ideea, arta, nesfirsita tendinta spre frumos, iubirea. Vrea numaidecit sa ma convinga ca iubirea, cu nesfirsita ei tendinta spre frumos, e mai puternica decit foametea. Dar de ce se baga sub masa sa linga hirtia in care-si invelise magiunul? 5 ianuarie 1947.”

Avem in aceste rinduri poate primul portret real al “omului nou” de extractie sovietica: pe de o parte, un naiv, abia indoctrinat, dar deja rigid in conceptele noii filozofii, bine “potcovit politic”, daca e sa calchiem o celebra sintagma a acelor vremi, pe de alta parte, un semiom-semianimal, invins de instinct – sub presiunea acestuia “nobila” crusta filozofica plesneste, crapa, foamea imbrincindu-l sa lincheasca ca o javra ordinara resturile de magiun! Cred ca e o imagine emblematica a fenomenului homo sovieticus, contrastind violent cu roz-bonbonul atit de vehiculatului slogan comunist “Totul pentru om!”, recte “Totul impotriva omului!”

Aceasta dihotomie dintre imaginarul fictional-mitologizant si o realitate inhibanta, restrictiva, anulatorie nu ne mai surprinde azi dupa atita verva publicistica post 1989! Daca tii insa cont ca rindurile de mai jos au fost puse pe hirtie la 24 aprilie 1947, atunci… Citez:
“Dupa parerea mea, orice stat are doua ipostaze ale existentei sale. Una – este fata, si alta – dosala. Nu incape nici o indoiala ca asa stau lucrurile. Statul are grija de fata sa: si-o arata, o propaga cu toate mijloacele disponibile – presa, radioul, literatura.

Dar cit de mult se deosebeste dosala de ceea ce numim fata! Dosala sint subsolurile, inchisorile, lagarele, activitatea militiei, a NKVD-ului, MGB-ului si a tuturor organelor de securitate cu anchetarile, bataile, schingiuirile, torturile, celulele, carcerele, omorurile premeditate…

S-ar parea ca exista si drepturile omului sau cum li s-ar mai spune – drepturile cetatenesti. Dar vai de soarta aceluia care nimereste pe mina lor. El este lipsit nu numai de drepturile cetatenesti, dar si de orice drepturi omenesti.

Cadrele politiei, militiei si celorlalte organe, care sint chemate sa apere drepturile cetatenesti, n-au calificarea necesara, nu sint educate in spirit uman. Ei termina scolile primare si niste cursuri cu termen redus, fug la serviciu pentru a-si face datoria… Si cine a nimerit in miinile lor din greseala, nu va mai scapa de acolo.”

Rinduri aproape cassandriene: daca generalisimul mai zabovea un timp pe lume, autoprofetiile ii puteau fi fatale autorului jurnalului.

In 1998 la Editura ARC apareau marturiile postume – Povestea Vulturului – ale poetului Nicolai Costenco, alt supravietuitor al Gulagului (editia a fost ingrijita de Constantin Costenco, fiul scriitorului, si Vasile Malanetchi, istoric literar).

Daca o biografie exemplara de intelectual basarabean presupune numaidecit o Siberie la activ, atunci Nicolai Costenco (1913-1993) este figura emblematica a acestei intelectualitati. A fost redus la tacere timp de 15 ani: “Ca omul sa taca e de ajuns/ O palma pe gura. Tacere!… / Iar ei puscarie de piatra mi-au pus/ Pe gura. Si toata Siberia!” (22 iunie 1955).

In 1934-1940 fusese redactor la Viata Basarabiei (director Pan Halippa). Promova aici un autohtonism feroce, uneori pe punctul de a luneca in antiromanism. Animator si estet al regionalismului cultural, convins in frenezia sa romantica de geniul ultraspecial al “norodului” basarabean, exulta un aprig mesianism de inspiratie slava.

S-ar putea ca aceasta inversunare in autarhic, aceasta exasperanta opunere pentru cei din afara a unui presupus sau adevarat genius loci, cum il numea M. Cimpoi, are in subteran un mobil derizoriu de simplu: era o camuflare a complexului provincialului ingenuu in fata regateanului nu intotdeauna foarte cult, dar ades cu ifose de erou civilizator. Romanta regionalismului, reluata si azi de unii, nu avea decit un efect refulator, iar retorica autohtonismului exacerbat nu era decit o imbalsamare subtila a acestui complex. Dupa cum vedeti, chestia nu e de tot noua.

Asa ca venirea sovieticilor in 1940 nu l-a prea sinchisit. Fuga precipitata a tatalui sau adoptiv, avocatul Theodor Paduraru, si a familiei acestuia, a altor intelectuali, ii provoaca reactiuni umorale, eufemistic spus, putin adecvate momentului. Nu va trece insa nici un an si va fi arestat. Abia “mintea moldoveanului cea de pe urma” il obliga la reconsiderari. Dupa moartea lui Stalin este eliberat, revine pe scurt timp la Chisinau, dar e intors la locul de exil, la Dudinka. Acolo, intr-o scrisoare particulara (27 aprilie 1955) reexamina motivele arestarii sale:

“Acum stau ca un Daniil Sihastru, citind si recitind slova romaneasca. Cit mi-a lipsit, cit mi-a lipsit!… Fiind la Chisinau, am luat citeva carti prizarite, dar ce sint ele pe linga frumoasa noastra limba romaneasca! Actorii moldoveni pe scena literaturii “norodnice sovietice” sunt niste clowni si imi pare bine ca nu-s eu printre ei. In 1940 am fost primit al doilea, dupa Em. Bucov, in Societatea Scriitorilor Sovietici din Moldova. Iar in 1941, in februarie, la o sedinta in cladirea Comitetului Central al partidului, la care a asistat Hrusciov (am sezut alaturi cu el si el mereu imi oferea mandarine), eu am ridicat problema limbii moldovenesti, supunind unei critici dezastruoase limba adusa de catre cei citiva “deiateli cu merite” in literele pseudomoldave de peste Nistru. Hrusciov m-a sustinut, iar secretarii CC al partidului bolsevic din Moldova m-au amenintat. Hrusciov le-a facut observatie ca sint lipsiti de tact. Dar de aici mi-a venit, gindesc eu, si inlaturarea. Dreptatea era de partea mea si asta i-a suparat pe dumnealor, care se screm si astazi sa dovedeasca un fapt limpede, ca moldoveneasca actuala nu e artificiala, in care nici un om cinstit nu poate crede ca va ramine” (p. 218).

Povestea Vulturului, inceputa la 11 octombrie 1955 in Gulag, sint, de fapt, niste memorii deghizate in jurnal. Datele in care abunda volumul (13.X.55, 17.X.55, 21.X.55 etc., etc.) nu indica momentul trairii evenimentelor ci al scrierii si al re-trairii lor sentimentale. E deci un jurnal scris aprčs coup, in genul celui elaborat de N. Steinhardt.

Ziua arestarii taie, fatalmente, o viata in doua; din clipa aceea se incheie o existenta comuna si incepe o biografie, un destin scris pe versourile unor formulare ale portului Dudinka, de pe Taimir – Ultima Thule a Gulagului, mai departe e doar lugubra Severnaia Zemlea si Oceanul Inghetat. Nordul, cu imensitatile sale inhibante, la fel statutul omului – de paria in zeghe – trebuiau sa-i indrepte discursul pe versantul tragicului sau cel putin pe unda unei ieremiade gen Tristia. Curios, dar Costenco-detinutul, rememorind ziua arestarii – 25 iunie 1941; cu ea incepe Povestea Vulturului – priveste detasat-ironic la tinarul hedonist, traindu-si impasibil voluptatile lunii de miere:

“In dimineata aceea de 25 iunie 1941 luna de miere pentru mine se prelungea ca o baie calda. La Chisinau, in ciuda puterii sovietice, a oamenilor haituiti de institutiile noului regim, care se impunea prin forta, in ciuda primelor bombardamente aeriene, a frontului, care se apropia ca o avalansa de foc, singe si neliniste, pe strazile atit de cunoscute mie in patriarhala lor intretinere si vesela verdeata, soarele risipise aproape materialele sale covoare de lumina, caldura si tremurata somnolenta intr-un adevarat decor oriental.

Tinara mea sotie, la saisprezece ani, era si proaspata, si fara de prihana. In capotul ei roz, inflorat, se zgircise pe somiera cu razboi moldovenesac ca un copil mare, care-si consuma visurile cu apetitul primitivului african. O priveam cu un suris de dragoste si de sarcasm, eram cu 12 ani mai in virsta ca ea” (p. 9).

Umflat pe sus, smuls din beatitudinea sa, arestarea i se pare, fireste, o gluma de prost gust, un incident neplacut, dar iute rezolvabil. Nu are inca premonitia ca intra de fapt in malaxorul lui amicus humano generis, cum il numeste in zeflemea pe Stalin. Cele ce urmeaza le stim deja din literatura penitenciarului, de la Soljenitin incoace. Intr-un spatiu tortionar, metodele “patentate” de Lubeanka si extinzindu-se dinspre estul scitic spre estul european sint aceleasi: difera doar numele calailor, ale victimelor si argoul. Marele infern incepe cu micul infern al inchisorii din Chisinau. Prima experienta traumatizanta, de ingenunchere a umanului din om, e aproape o idila pe linga ce va urma:
“Bondocul ne lua hainele, cu un cutitas taia nasturii de metal, cirligele de la prohaburi, scotea tot ce era in buzunare, pipaia cu de-amanuntul cusaturile, despica fara jena captuseala.
Cind mi-a spus sa ma dezbrac, eu i-am raspuns ca sint femei.
- Valeai, nu esti primul pe care-l vad, rosti, rizind cu bonomie, bondocul. Fetele ne priveau si rideau, vorbind intre ele, parca ar fi fost in prezenta unor maimute pe care le despuiau de hainele lor de carnaval. Nu stiu camarazii mei, dar eu ma inrosisem ca o fata mare si cautam sa feresc de ochii lor impudici macar accesoriile masculinitatii. Moldovenii erau mai democrati si aristocratia goliciunii lor nu o socoteau atit de casta si de nedeadmirat ca subsemnatul.

Dupa ce ne-a dereticat prin cele buzunare, ne-a permis, auzi, domnule, ce cavalerism, sa ne habilam din nou si acum eram siliti sa ne tinem pantalonii in miini, fiindca ne taiase artistul cel bondoc nasturii si cirligele” (p. 18).

Urmeaza inchisoarea de la Tiraspol, prima ciocnire cu detinutii de drept comun, erijati ca intotdeuna din osinditi in calai, mizeria, paduchii, viermuiala animalica in atmosfera fetida a vagoanelor de marfa unde au fost “turnati” unul peste altul pentru lungul, si de asta data mecanizatul “Pohod na Sibir”, dizenteria, foamea permanenta, cadavrele calatorind impreuna cu viii, salbaticiile escortei si multe multe alte mici scirbosenii si ticalosii regizate ingenios pentru a face viata un supliciu insuportabil. La toate acestea se adauga un element nou pentru literatura genului, deci o teroare in plus – bombardamentele germanilor. In zelul lor nimicitor, asii din Luftwaffe nu disting tintele, aruncindu-si bombele pe tot ce misca (culmea e ca disperatii din vagoane vedeau in nemti niste izbavitori):
“Avioanele trecura pe deasupra, virara si cite unul intrara in atac. Tiuiturile bombelor, bubuiturile grele, ropotul mitralierelor – si totul venea linga noi, deasupra noastra. Un val de pamint azvirlit pe acoperisul vagonului nostru facu sa crape sub greutatea-i corzile ce-l sustineau. Tiuitul, caderea si exploziile bombelor le simteam deasupra noastra; o bomba cazu linga vagonul nostru, chiar in spatele meu. In vagon trecu suflul mortii inevitabile [...] Moldovenii chiaburi isi faceau cruci apasate, iar gagauzii, asezati turceste, se clatinau bocind in limba lor. Iosca si Barbos, cu capetele ridicate, ca la vulpe, parca ascultau pasul vinatorului ce se apropie [...]; mie mi se opri saliva in git si mi se deschise in minte un gol de raceala care crestea vertiginos, umflindu-se, ca intr-o cadere in abis. Un tremur nervos imi bitiia picioarele fara voie, o sudoare rece imi acoperi fruntea [...]
- Ce dirdii, ca un ciine! – ma facu sa revin la realitate vecinul Volkov, care nici nu se sinchisi de eventuala eruptie.
Un val de rusine imi incalzi cocoseasca esuare a barbatiei in fata pericolului iminent” (p. 42-43).

Un alt episod mai putin obisnuit: fraternizarea ranitilor sovietici cu “dusmanii poporului”:

“Pina la Penza, la Dnepropetrovsk esalonul nostru oprise linga un tren de persoane. Era un tren cu oameni bandajati, tren-spital [...] Din vagoanele vecine, citiva mai slabi de inger ori cei de drept comun, intre care, poate, alde Skoda si Sestiorka, cerseau: – Fratilor, dati-ne de fumat!
Inimile ranitilor, se vede, erau din alt aluat decit cele ale paznicilor nostri. O ploaie de tigari, dulciuri, mahorca, ca un pumn de confetti la carnaval, pornira spre ferestrele noastre, cadea pe acoperisul vagoanelor; care nu nimereau telul se loveau de marginile ferestrelor, de pereti si cadeau pe jos.
- Incetati! – se auzi glasul sergentului din convoi.
Soldatii raniti risera si incepura si mai abitir a azvirli de fumat. Pareau niste baieti veseli, care faceau, in ciuda severilor pedagogi, calaii nostri pazitori, niste naive nazdravanii. Cei fara miini si grav raniti ii chemau pe amicii lor, aratindu-le pachetele lor de tigari si priveau cu ochi rizatori, ori arsi de febra suferintei, pe care parca o uitasera pentru clipa de fata.
- Cetateni, se auzi din nou glasul ragusit. Cui sa dati? uitati-va! fascisti!
- Singur esti fascist, gadina! – veni raspunsul dinspre raniti.
- La front, gadule, nu sa faci pe viteazul cu oamenii incarcerati!” (p. 48).

Traseul nu omite nimic din clasica “tabla de materii” a Gulagului: urmeaza o “calatorie” cu slepul pe Angara, un mars pedestru cu statia terminus Aleksandrovski Tentral – o puscarie uriasa ridicata pe timpul Ecaterinei II.

Aici se incheie, de fapt, rememorarea calvarului. Printr-o turnura epica – isi povesteste viata camarazilor de celula – scriitorul reia alt strat temporal, mai adinc, intorcindu-se spre anii copailariei. O deapana nu atit nostalgic – sa nu uitam, sint pagini scrise in imensitatile Nordului, departe de casa – cit ironic. Daca tinem cont ca poetul avea o obirsie cam obscura – se stia doar ca fusese adoptat de o alta familie, multe date, inclusiv anii de recluziune, lipsind cu desavirsire din C.V.-ul oficializat – atunci realizam ca aceste capitole vor constitui deliciul biografilor sai. Nazbitiile, poznele, chiar indracirile pustiului (fuga de acasa, vagabondajul, furluarea unei sume de bani, minciunile crude si ingenioase etc., etc.) nu au acea alura idilic-romantizata a genului, ci sint o necrutatoare scrutare de sine, temperata cumva doar de ironia ubicua. Nu este deci acel tip de amintiri scrise cu ochi lacrimosi, cu induiosari egolatre, venind pe unda melancolica a lui “Vai, ce frumos a mai fost!…” Naratorul ia distanta fata de “Ego”-ul sau intim si privat, ajungind uneori sa se examineze ca pe un El dinafara, detasare functionind gramatical prin regimul verbului pus la persoana III, singular.

In citatul de mai jos autoironia se subtiaza un pic, cedind unei abia sesizabile trufii, usor megalomane (a Vulturului printre orataniile de curte) – scriitorul se credea poate fara viitor, dar avea deja un trecut literar in elita culturala basarabeana:

“Costenco in camasa de matase, in pantaloni de lina fina, calcati cu grija sub pled, unde-i punea la dunga in fiecare seara, mai pastra ceva din atmosfera domestica de unde fusese plivit. Numai capul brutalizat de masina de tuns ii purta masca noua, caracteristica domiciliului fortat actual, de cap de puscarias [...]

Costenco era educat la scoala romaneasca, insusise la perfectie limba romana, ceea ce dovedea ca moldoveanul de bastina, prin cultura, se poate unifica cu oricare alt om din Romania. Dar poseda cu o stiinta, ce i-ar fi putut-o invidia si un lingvist ori filozof, dialectul moldovenesc, viul grai al satului din Basarabia. Ca orice artist din fire, Costenco iubea sa placa, si daca avea un auditoriu interesat, vorbea usor, aducind la viata scenele trecutului, retrase in amintiri. Ca prozator pe Costenco nimeni nu-l stia, si el, cu incapatinare, vroia sa fie poet. Pe cit reusise? Se vede ca inca nu a spart gheata nepasarii populare spre a deveni cerut. De tiparit se tiparea, de numele lui auzisera, dar scrisul lui ermetic, simbolist, desi sincer, nu se da usor la prima citire” (p. 72-73).

Taisurile ironice, uneori persiflante, nu-i cruta nici pe colegii de prici, mai ales pe aspirantii la glorie literara.

Mina memorialistului este purtata in fond de un prozator (N. Costenco a scris mai tirziu si un roman Severograd, o trisare de fapt a experientelor nordice, acesta aducindu-i si un premiu unional); economia volumului insumeaza o serie de blocuri narative, avind ca miez mici intimplari, trama rememorativa fiind secundata sau rivalizata de procedee pur epice.

Ochiul memoriei, lunecind pe ce a fost, vede totul prin lentile maritoare, raspunzind parca provocarilor prozastice. Cind se opreste asupra unui chip, N. Costenco trece dincolo de liniile profilului, obtinind nu atit un portret cit un personaj epic avind deja o istorie:

“Cu liniile adaugite profilului daco-roman de adaosul grecilor-fanarioti, Levitchi, desigur, nici nu-si aducea aminte de calea spre boierie a stramosilor lui, dar din toata slava trecutului pastrase stoica stapinire de sine de a-si suporta parazitii fara sa se scarpine” (p. 72);

“Laita era ocupata de opt insi, detinuti de drept comun… Niste figuri hirsute, tapene, cu gesturi molii de bei orientali, in care deodata se vedea idiotul linistit pina ce era tolerat si acceptat, dar capabil sa stranguleze un om in somn [...] De sub laita aparura doi lungai, sestiorci, ucenici, ori calfe ale maestrilor de pe laita, si un cap rosu, salbatec, buget, al unui urias rupt si flocos, dar se vedea ca era un idiot” (p. 32).

Ceea ce ar trebui sa fie o simpla ambianta, se integreaza fin in perspectiva unui peisaj:

“Drumul de tara coti intr-o vale cu flori de cimp pe amindoua partile. Dealuri cu paduri de brad si cu miros aromatic, patrunzator, nemaiintilnit in viata; acest miros ne umplea plaminii pina la ultima alveola pulmonara cu ambrozia divina a prospetimii. Acest aer sanatos ne imbata, si in curind ametiram; o oboseala placuta ne tira la pamint; cu placere ne-am fi aruncat unde eram si am fi adormit bustean intr-un somn intremator. Soarele apunea printre virfurile brazilor. Umbre lungi se asterneau pe vale. Ostirea intunecata a noptii isi itea avangarda printre tulpinile copacilor, iar pe dealul din fata soarelui un grup de mesteceni cu trunchiurile varuite pareau un cird de fete cu glezne albe.

Mai eram inca in stare sa poetizam in proza asta!” (p. 59).

Chiar detaliul, s-ar parea insignifiant, se dezvolta hiperbolic pe drojdiile unei proze combinind olfactivul si picturalul:

“Dupa masa ne scoasera, cu bulendrele, prin coridoare, ce dau prin despartituri de zabrele, cu porti zavorite in alte coridoare, prin intortocheate culoare, prin nu stiu cite usi, in ograda cu iarba verde, verde ca pe tapsanele Moldovei, verde ca iarba pe care zburda mieii si o pasc gistele, verdele matcii cu iz de copilarie” (p. 62).

N. Costenco e un cult sprijinindu-se deseori pe referirile livresti:

“Adio libertate, adio patrie! Lasciate ogni speranzza… La ce mi-a venit in minte acest vers al lui Dante Alighieri, nu stiu. Carturarismul si acum a luat-o inaintea simplei vieti, in aceasta cazarma a nivelarii rangurilor si sortilor. Adus la numitorul comun al dusmanilor poporului, am trecut pragul in perioada deformarii mele spirituale, ironic numita de un cinic legiuitor: reeducare” (p. 14).

O biata femeie impartind detinutilor microscopicul sapun de baie e vazuta de ochii barbatilor secatuiti in aura legendarei fantsame livresti, fiind supranumita, respectiv, “Dulcineea din Tobolsk” (Tobolsk, oras siberian).

Fraza e inegala, curgind cind firesc si fluent, copiind pitorestile meandre ale Nistrului, cind inpotmolindu-se intr-o magnificienta bizara suferind de prea multa literarizare ades gongorica cu stufozitati neologice, prin care scriitura respira greu:

“Dupa certurile [si nu numai! - nota mea] cu tinara sotie vine rasputiniana pocainta, urmata de stridente imbratisari ce schimbau lumea intr-o fanfara violenta la extrem, sa modeleze iarasi la solo flautul unei senine impacari” (p. 11); “Centralul [inchisoarea] Aleksandrovsk sta greoi ca insasi laba imperiala pe gazela libertatii, masiv ca insusi despotismul [...], ca blestemul impietrit al victimelor de privirile pietrificate de sfinx ale destinului vitreg” (p. 61) etc., etc. (Chiar titlul mi se pare usor umflat, pompat cu vanitati literare.) Alteori e stearsa, avind ceva din primitivismul sincer al primau-lui, cumulind basarabenisme, rusisme sau calchieri din rusa, pigmentata fiind de argoul Gulagului, imposibil de inteles fara glosarul de la finele volumului.

Oricum, chiar cu aceste cusururi (sau elemente de culoare locala?) textul lui N. Costenco mi se pare unul relevant. Raportata la timpul sau, cind la Chisinau se impuneau cu ardoare bilbiielile pocitei “linghi maldavenesti”, Povestea… pare o oaza de limba romana buna, mai limpede si mai libera in Gulag – paradoxul libertatii celor inchisi – decit la ea acasa.

Textul ramine valabil si ca document si ca literatura. Basarabia interbelica, Chisinaul de altadata, basarabenii in Gulag (multi vor gasi urmele rudelor pierdute in Siberia, citind Poivestea…) sint realitati istorice, care nu au fost niciodata descrise mai sigur si mai exact de un martor din interior si, de ce n-am spune-o?, cu mai mult har.

In 1989-1992, momentul febrilelor si uluitoarelor dezvaluiri, Povestea Vulturului ar fi avut o alta audienta. Acum evenimentul s-a consumat molcom, fara mari ecouri – presa bulversata de politicul imediat l-a ignorat, intelectualul fara o letcaie in buzunar n-a avut acces la volum. Desi Povestea…, poate cea mai importanta opera a scriitorului, ne descopera un alt Costenco – dramatic si chiar tragic – didactica noastra continua sa exploreze un Costenco floral si nedilematic.