De fapt, cine stie de ce regimul comunist de odinioara se supara cumplit daca incercai sa zici ceva despre cenzura pe care el o institutionalizase si de serviciile careia a beneficat din plin. De cate ori am vrut sa-l zadar – nu mai mult! – pe cate un slugoi al ideologiei timpului si rosteam cuvantul cenzura, am auzit explicatia de rigoare ca ar fi fost vorba de “lit”, de pastrarea tainelor de stat in presa scrisa si in cea vorbita. Deci, am avut lit. Care a fost insa o cenzura groaznica, de care nu puteai nicidecum scapa. Adica, pana la urma au scapat toti acei care s-au limitat la “proslavirea” Puterii, au scris/vorbit/cantat/pictat etc. in struna ei. Dar acestia nu aveau ce ascunde in “operele” zamislite, fie din cauza ca inimile lor apartineau partidului (o expresie in voga pe timpuri a lui Mihail Solohov), fie din cauza ca ei, chiar avand si cate ceva menit sa apartina oamenilor, n-au catadicsit sa impartaseasca adevaratilor destinatari acel pirpiriu “ceva”. Noi avem, mai exact am avut, un soi de oameni de arta – scriitori, compozitori, cineasti etc. – care n-au stiut ce e cenzura, scuzati – litul. Sunt acei care azi nu merita macar sa fie criticati. Doar pentru a nu fi banuiti de lasitate, numim cativa asa-zisi scriitori: Canna, Cutcovetchi, Lipcan, Vidrascu. Dumnezeu sa-i ierte cand va fi sa-i cheme la judecata sa.

Parca-l vedem pe cate un coleg de breasla incercand sa ne corecteze: de ce nu-i numeste I. C. si pe Bucov, Lupan, Botu, Druta etc.?

Nu va grabiti, stimati colegi de breasla, aveti putintica rabdare, vorba clasicului, caci dorim sa realizam o viziune ampla asupra cenzurii comuniste, care nu stia mila ori, mai cu seama, iertarea. Dar toate la locul acolo, acolo unde e firesc sa le plasam in cadrul evocarii de fata.

I.

L-am pomenit printre scriitorii devotati cauzei comuniste si, prin urmare, acceptat fara rezerve de cenzura de odinioara pe Feodosie Vidrascu, a carui drama lirica Doua vieti si a treia ne placuse in montarea teatrului nostru national cu numele si totusi chiar in primul episod al evocarii de fata vrem sa-l elogiem. Nu pentru ca ar fi fost indraznet si veridic in romanele Prin valtoare, Racoarea brazdelor sau Strada trandafirilor ori in nuvelele sale de felul lui Bojica, ci pentru ca, fiind las in prezentarea realitatii, laudand omul rus care se acomoda usor conditiilor din partea locului, exprimandu-si benevol si demonstrativ ateismul rudimentar, el a avut totusi constiinta necesitatii de a infrunta cenzura comunista si, mai mult, a contribuit la cateva fapte concrete de infruntare a acesteia. Cum s-a intamplat de a ajuns el, scriitor submediocru, national cu numele, adjunct al lui Aleksandr Tvardovski la revista “Novai mir”, nu stim. Fusese anterior corespondent al oficiosului de partid “Pravda” la Bucuresti, altfel zis – era “vazut” la Palat, dar… Ei bine, venind intr-o vara la Chisinau, Feodosie Vidrascu a avut cateva intalniri cu editorii locali si l-am ascultat cu mare interes. Mai mult, am savurat si niste informatii prezentate de domnia sa in cercuri mai inguste, desi tot cu editori. Intre altele, despre activitatea colegiului de redactie pe timpul lui Serghei Narovceatov, cand publicarea unui roman de Cinghiz Aitmatov (La halta viscolelor? Esafodul?) necesita o pregatire absolut specifica, pentru a se aduna argumente pe deplin probante, formulate de personalitati influente asupra Comitetului Central al partidului si asupra litului. Nu avem nici o indoiala ca, prin functia sa, anume Feodosie Vidrascu organiza, in mare taina si cu o deosebita pricepere, sedintele respective ale colegiului de redactie cu discutarea unor romane ca cele ale lui Cinghiz Aitmatov. Prin urmare – a fost chiar concluzia domniei sale -, nu era suficient ca opera sa fie buna, indrazneata, veridica etc., ci mai era nevoie de o anumita manevra de “adormire” a litului sau, in termeni curenti, de o imbunare a functionarilor lui, mai ales daca in opera respectiva se vorbea si despre vreun cosmodrom, din a carui cauza – va amintiti? – mortii nu puteau fi depusi la cimitir. Litul avea temei solid sa considere si atare situatii drept taine de stat!

Cenzura comunista – repetam – n-a fost periculoasa pentru miile si zecile de mii de carti mincinoase, concepute in consens cu politica regimului comunist, ci anume si numai pentru operele de mare curaj civic si artistic, ai caror autori isi propuneau sa dezvaluie adevaruri profunde, perene. Ea fusese instituita in scopul de a nu admite cumva unele adevaruri neconvenabile Puterii.

Noi putem discuta la nesfarsit cu colegii critici mai tineri, care considera ca Ion Druta a fost un scriitor al regimului comunist, adica n-a contribuit la distrugerea sau cel putin la clatinarea ideologiei timpului, dar luati editia intai a romanului Povara bunatatii noastre, din 1970, ca sa va convingeti ca pe ea nu este indicat semnul litului moldovenesc. Trebuie sa intelegem ca, daca n-ar fi aparut la Moscova, in ruseste, litul local n-ar fi acceptat nicidecum o carte despre foamete, despre tractoristii instrainati de familiile lor, despre colectivizarea care a insemnat destaranizarea satenilor, despre un taran ca mos Bulgare etc.

Litul comunist, printre ai caror functionari se strecurau persoane lipsite de orice simt estetic si de capacitate de patrundere in adanc (principalul era ca ele sa fie devotate cauzei P.C.U.S.!) putea fi de multe ori inselat, dar pentru aceasta scriitorul trebuia sa fie cu adevarat talentat. Acelasi prozator, Ion Druta, a fost pus in situatia de a accentua indeosebi latura erotica a romanului Frunze de dor, pentru a “adormi” cenzura si a lasa doar sa se subinteleaga o idee pe care n-ar fi putut s-o promoveze in mod direct. Care e aceasta idee numai subinteleasa? Ne-o destainuie Druta insusi: “Vedeti dumneavoastra, acea epoca a demonismului comunist avea un mecanism foarte adanc ascuns, pe care eu l-as numi discreditarea valorilor. Si uite cum a inceput atuncea in saisprezece sau saptesprezece, cand bucatareasa era pusa in fruntea statului, pana in ziua de astazi aceasta mare “epopee” inca nu a sfarsit. Si discreditarea valorilor cam cum mergea? Dumneata nu prea esti bun de invatator, dar uite noi te facem, in schimb dumneata o viata intreaga ai sa tii minte ca noi te-am facut invatator… Si uite in felul acesta atata a fost framantata aceasta lume cu discreditarea valorilor reale, incat mai fiecare dintre noi nu si-a trait viata pe care ar fi vrut s-o traiasca, n-a fost ceea ce ar fi vrut el sa faca in viata lui si ar fi fost capabil sa faca, dar n-a facut, admitem ca nici n-a iubit pe cel pe care ar fi trebuit sa-l iubeasca…” (Ion Druta. Discreditarea valorilor // Moldova suverana, 1993, 25 septembrie).

Care lit, scuzati – cenzura, ar fi dat bunul de tipar unei carti cu un atare mesaj social?

II.

In 1974, vara, am fost recrutati la niste cursuri militare la Riga. Absolviseram Universitatea, frecventaseram catedra militara, dar nu aveam epoleti, drept care… am capatat posibilitatea de a contacta direct cu multi scriitori letoni, intre care mai ales cu deosebit de inzestratul Oiar Vatietis. Si mare ne-a fost mirarea cand Vatietis ne-a prezentat drept cea mai buna lucrare a sa Poemul despre ridiche. Nu auziseram despre acesta si l-am rugat pe poet sa ne dea unele amanunte. “Intelegi, frate, cum era sa spun despre comunisti ca sunt rosii numai pe dinafara, pe dinauntru fiind insa destul de… albi?”

Cu riscul de a nu ajunge dintr-o data la cititor, scriitorii talentati ai timpului recurgeau la forme literare si la modalitati de creatie care sa nu fi dat de banuit functionarilor de la cenzura. Ia colo, o Poveste cu cocosul rosu, adica nu cu un taran al anilor ’40-’50, care nu s-a putut acomoda la primenirile sociale aduse de Puterea Sovietica in Basarabia imediat postbelica. Un Zbor frant cu un copil pus in situatia obiectiva de a trece inot Nistrul incolo si incoace, nu cu unul care tindea – in subconstient – sa uneasca o familie, un neam, o tara. Un roman cu un tanar care nu iubeste cu adevarat, ci mai mult filozofeaza despre esentialul sentiment omenesc, ramanand la un moment dat Singur in fata dragostei, nu cu o atmosfera de-a dreptul infecta in satul respectiv, atmosfera de care personajul scapa numai la primirea “marelui semnal” de la Academie.

Sa insemne toate acestea si eventual multe alte exemple ca cenzura a avut si un rol pozitiv, determinandu-i pe scriitori sa-si dezvolte capacitatile inventive, altfel zis – imaginatia, fantezia creatoare, apoi puterea de plasticizare a textelor?

Paradoxal, dar cam asa e.

Uneori, si nu prea rareori, ne surprindem asupra gandului ca in conditiile acelei, prime, cenzuri se putea totusi castiga si in calitatea scrierilor. Nu numai la nivelul lui Aleksandr Tvardovski cel din Tiorkin pe lumea cealalta.

III.

In conditiile cenzurii comuniste au inflorit cel putin cateva talente neordinare din Basarabia, intre care mai cu seama Petru Carare, Nicolae Esinencu si Serafim Saka. Primul, satiric innascut si umorist cultivat, a cautat cat a cautat, pana a gasit o modalitate de a spune ca specialistii rusi veneau de pe aiurea si primeau imediat apartamente in centrul Chisinaului, pe cand cei locali nu se bucurau de nici o atentie din partea statului sovietic (decat doar acei care il slujeau cu tot devotamentul de… slugoi). Un motto din Eminescu, o tonalitate de scrisoare personala, un zambet transparand din cuvinte de fiu si… iata conditia jurnalistului de la 1956: “Nu am drept sa scocior tina/ Si sa nasc idee noua;/ Pot sa critic o gaina/ Cand aceasta nu se oua”, apoi aspectul lingvistic al Chisinaului: “Tipi destui in capitala/ Ne tot stramba vechiul grai;/ De prin hauri dau navala/ Straturi verzi de mucegai”, in fine – despre cam aceiasi tipi – “Altii vin de nu stiu unde/ Si te miri de cum razbat,/ Dar primesc in trei secunde/ Locuinte de la stat.// Si sub palarii de fetru/ Nu se-ntreaba de-s mai tari;/ Sunt mai grosi in diametru -/ Au si camere mai mari.// Insa mie daca-mi vine/ Vreun prieten de la tara,/ Eu il culc in pat la mine/ Si ma duc sa dorm la gara…”

Bine, bine, se poate intreba cititorul, dar cum de a publicat Carare acest poem?

Raspundem: l-a scris in 1956, noi personal l-am ascultat prima data prin 1960 la Uniunea Scriitorilor din strada Livezilor (azi Mateevici), in lectura lui Nicolai Costenco, la discutarea cartii de debut a autorului, carte care a vazut lumina tiparului abia in 1962, dar si atunci fara Scrisoare mamei. (Prima data aceasta a fost tiparita in 1997, in cartea Fulgere basarabene.) Cel mult ce putea exprima poetul in sens de idee era o sugestie delicata: “La mai mult n-as mai pretinde -/ Sa mai scap de suferinti./ Cat rachiu la noi se vinde/ Si se bea scrasnind din dinti…”

In 1962 Petru Carare a avut un redactor atent, si cartea i-a aparut saracuta, dar fara consecinte deosebite.

In 1972 insa redactorul cartii Sageti a fost un inteligent subtire, ca de altfel si functionarul de la lit, care, citind subtitlul unui compartiment – Din jungla colonialismului -, au acceptat volumul, ca sa le arate – vorba vine – colonialistilor occidentali fata lor adevarata, marsava etc.: “In stanga vecini,/ In dreapta vecini,/ De-asupra vecini,/ De desubt vecini/ Si toti sunt straini,/ Straini veniti de departe./ Straini in fata,/ Straini in spate./ Si numai fratii departe…”; “Noi avem un hot in casa,/ Noi cu hotul stam la masa, -/ Ne-a iesit mai ieri in cale/ Cu idei si cu pistoale/ Si-acum sa ne ia se-ndura/ Si bucata de la gura/ Si-nca alta noutate:/ Esti dator sa-i spui si frate…”

Subtitlul pomenit a “adormit” pentru o clipa cenzura, dar cartea aparuta n-a putut sa nu starneasca furia nemarginita a colonialistilor locali, despre care trata in adevar Carare in ciclul De dincolo de noi. Cum de a evitat atunci scriitorul meleagurile siberiene, este de-a mirarii. Sa dea la 1972 o carte indrazneata, plina de adevaruri esentiale despre viata noastra sub rusi, despre insusi destinul nostru mutilat, si totodata sa ramai la libertate?! (Libertate e, aici, un fel de a zice. In adevar noi toti, poetul inaintea tuturora, ne aflam in situatia leului din poezia De-ale circului: “Leule, avem, fartate,/ Cam aceeasi libertate,/ Libertate fara pusca:/ Liber esti sa stai in cusca”.)

Nicolae Esinencu a facut disidenta indelungata, o nuvela a sa, Scrisoare maresalului, asteptandu-si randul la publicare la “Literatura si arta” cat a fost redactor Victor Teleuca, apoi Valeriu Senic, vazand lumina tiparului numai odata cu venirea la saptamanal a lui Nicolae Dabija, pe cand – e drept – puterile cenzurii incepusera sa cam sece. Dupa 1989 prozatorul a adunat o carte intreaga, Gaura, din lucrari prezentate la redactii, dar nepublicate in conditiile de pana la acest an.

Nu-i vorba, nuvelele esinenciene n-o fi ajuns toate la lit. Redactorii insisi se transformasera in niste cenzori necrutatori. Culmea adevarului despre lit e ca si autorii incepusera sa scrie gandindu-se mereu la ce “merge” si la ce nu “merge”, majoritatea zicandu-si ca, daca nu “mergea”, de ce ar fi scris?

Nicolae Esinencu n-a facut parte dintre acestia. El a scris romanul Doc dintr-o rasuflare (aceasta ni-i impresia), a spus in paginile respective mult adevar despre lipsa de atentie a parintilor fata de copii si a scolii fata de elevi, incat a prezentat la editura o opera nepublicabila pe atunci. Ca sa scape de autor, editura expediaza manuscrisul la Uniunea Scriitorilor. Aici manuscrisul e discutat si aprobat, drept care editura il incredinteaza unei recenzari “interne” ministerului invatamantului si cine stie cui l-ar mai fi incredintat daca romanul n-ar fi fost publicat intre timp la Moscova, in ruseste (exista, ca sa vedeti, deosebire intre un lit central si unul… local), apoi in revista “Orizontul”, dupa care a vazut lumina tiparului si la editura care-l rebutase in cateva randuri. (Da, e acelasi roman care ulterior i-a adus autorului premiul de Stat al republicii!)

Serafim Saka si-a conceput personajul principal al romanului Vamile ca facand parte dintre arhitecti, specialisti oarecum indepartati de politica si ideologie. In randul al doilea, a apelat la un stil cu totul specific, la cateva simboluri, ca oprirea ceasului la aceeasi ora pe parcursul mai intregii actiuni, pana a reusit sa promoveze un adevar crunt despre vamile pe care aveam a le plati in epoca pentru a ni se permite sa facem macar ceva important, pretios, inovator, dupa cum era – in roman – cresterea orasului in inaltime.

Cat despre cartea sa de interviuri Aici si acum, ingeniosul si incomodul publicist, plin de idei cutezatoare si promotor al unor atitudini curajoase, a incercat sa le exprime “prin gura” unor confrati intru ale artelor bine vazuti, ca in felul acesta sa adoarma si el vigilenta functionarilor litului. S-a intamplat ca n-a fost usor. In faza de corectura litul si-a spus raspicat cuvantul, editura a facut harakiri din ea, ba a fost nevoie si de sprijinul Uniunii Scriitorilor, personal al presedintelui acesteia, Pavel Botu, ca sa poata fi editata in 1976, cu prefata conducatorului breslei.

Mare si absolut serioasa piedica in calea aparitiei cartilor bune, cenzura comunista, indirect si partial a contribuit totusi la nasterea si iesirea in lume a unor publicatii care au facut si chiar mai fac si astazi cinste autorilor lor si literaturii noastre in general.

Rezulta oare de aici ca ar trebui sa tanjim dupa ea?

Ba bine ca nu, de vreme ce cenzura ne-a tinut in chingi, ne-a franat talentele, ne-a speriat elanurile cu care poporul nostru a fost daruit de natura si de Dumnezeu.

Cine daca nu cenzura a pus piedica aparitiei cartii De pe doua margini de razboi a lui Ion Vatamanu la Editura Literatura artistica in 1982? (E drept ca peste un an, in aceeasi editura, a vazut lumina tiparului cartea Maslinul oglindit, fara Stalpul din poarta si alte poezii autentice din volumul dat la topit, de data aceasta – prefatat, altfel zis – sprijinit, de Pavel Botu, presedintele de atunci al Unuinii Scriitorilor.)

Cate adevaruri au ramas nerostite din cauza securitatii si nescrise din cauza cenzurii, n-o sa poata determina nimeni niciodata. Noi ca noi, pe atunci tineri si poate insuficient instruiti, dar Vasile Coroban, Gheorghe Bogaci, Victor Comarnitchi, Nicolae Corlateanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu si alti intelectuali de elita sa nu fi stiut ca limba ni-i romana, ca noi insine suntem romani etc.? Securitatea, cenzura si Comitetul Central al partidului faceau corp comun impotriva adevarului stiintific si istoric. Sunt trei fete ale unei puteri oarbe, nemiloase, care ne-a tinut intr-un intuneric de multe decenii, ca sa nu ne putem face datoria.

Mai e in viata, ba chiar scrie si publica versuri o fosta functionara a litului, cu care noi personal a trebuit sa ne purtam intr-un mod absolut specific, pentru ca s-o determinam sa semneze fara cracnire ziarul de tiraj al Universitatii de Stat, pe care il redactam si in care am inserat o recenzie pozitiva la romanul lui Ion Druta Povara bunatatii noastre, la 23 iulie 1970. Dar nu de florile marului am pomenit celelalte doua fete ale puterii, securitatea si Comitetul Central al Partidului; daca scapai, ca prin urechile acului, de cenzura, nu scapai de celelalte doua; asa au aparut, ca mai apoi sa dispara imediat carti ca Sageti de Petru Carare, Temerea de obisnuinta de Mihail Ion Cibotaru, Descantece de alb si negru de Dumitru Matcovschi.

De cele mai multe ori insa cenzura comunista era prea atenta ca sa nu observe o poezie “subversiva” ca cea intitulata Curcubeul si inserata in cartea Trei iezi de Grigore Vieru, de unde a fost pur si simplu extirpata, sau precizarea “Basarbia, Bucovina” din nuvela crengiana Mos Ion Roata si Unirea in urmatorul context “Credeti dumneavoastra ca de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia, avem sa fim numai atatia? Fratii nostri din Transilvania, Basarabia, Bucovina si cei de peste Dunare, din Macedonia si de prin alte parti ale lumii, numai sa ne vada ca traim bine, si ei se vor uni cu noi si vom face impreuna o tara mare, bogata si puternica, de n-or mai indrazni dusmanii, in vecii vecilor, a se lega de romani…”, precizare care in editiile de pana la 1989 era inlocuita, la noi, cu puncte de suspensie.

Ajunsi la clasici, este cazul sa spunem ca cenzura comunista i-a ciopartit nemilos, incat nici vorba sa fi putut citi basarabenii in anii de pana la 1990 referintele lor la limba romana, nemaivorbind de poezii intregi ca Sa vorbim romaneste si Sunt roman de Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Eu sunt roman si Scrisoarea XXXI (Alexandru Donici) ale lui Costache Negruzzi si multe alte poezii, poeme si lucrari in proza care ne-ar fi putut cumva deschide ochii asupra adevarului incontestabil ca noi suntem romani si vorbim limba romana. Dintre toti indeosebi Mihail Kogalniceanu se prezenta mai “periculos” in intelegerea functionarilor la Comitetul Central, astfel incat la aparitia unei carti a maestrului Vladimir Curbet intreaga Editura Literatura artistica a fost in miscare: cum de redactorul cartii (Ion Ciocanu, n.n.) indraznise sa lase in pagina numele scriitorului roman? In absenta noastra temporara, sarcina de a reciti cartea cu pricina i-a revenit colegului Eugen Lungu, care s-a executat, descoperind nu zabava fraza care zguduise elita partinica: “Aducand vorba de obiceiul inmormantarii care se intiparise adanc in memoria noastra, unchesul Ion Kogalniceanu, de 97 de ani, ne-a marturisit: “Din batrani am auzit ca obiceiul de inmormantare ce se pastreaza la noi in sat vine tocmai de la imparatul Traian de pe timpul colonizarii Daciei” (Vladimir Curbet. Promotori ai artei populare, Chisinau, Editura Literatura artistica, 1980, p. 113).

Apoi alte exemple referitoare la relatiile cu cenzura si cu Comitetul Central al partidului ar fi hazlii, daca n-ar fi fost atat de dureroase si chiar tragice in esenta lor.

IV.

Dar ce taceau scriitorii mari si tari la acel moment?, pot sa se intrebe scriitorii tineri, si de altfel nu numai ei.

Andrei Lupan, devotat cu trup si suflet ideilor comuniste, a dezvaluit din proprie initiativa mecanismul plasmuirii unei poezii in 1947, pe timpul foametei, poezie in care parea sa inteleaga multe si chiar sa se condamne intrucatva regimul antiuman adus de comunisti. E vorba de poezia sa Olimp dispretuit, scrisa in 1947, dar careia autorul i-a pus la sfarsit, din motive de cenzura, anul 1937; chipurile, numai in conditiile afurisite ale realitatii burgheze ar fi putut sa se intample atare napaste (a se vedea textul lui Lupan in revista “Basarabia”, 1992, nr. 11, p. 155).

Emilian Bucov, devotat si el in intregime regimului comunist, a fost pus de lit sa-si cenzureze migalos – si… responsabil! – cartea sa Tinerete in flacari (1982), cuprinzand evocari din realitatea romaneasca a anilor ’30-’40.

Pavel Botu, dupa cartea Ornic (1978) nimereste in dizgratia functionarilor de la Comitetul Central, in intelegerea carora el trebuia sa le cante in struna si nu sa cuteze a crea ceva ce i-ar fi depasit, astfel incat scriitorul citeste deosebit de atent corectura eseurilor din Cercurile trunchiului (1979), ca nu cumva Eminescu, de exemplu, sa apara drept luceafar al poeziei romanesti si universale, ci simplu, cuminte: luceafar al poeziei.

Si inca: ce faceau scriitorii trecuti prin Siberii de gheata, ca Nicolai Costenco?

Acestia sustineau public poeme ca Scrisoare mamei de Petru Carare, pomenita de noi ceva mai inainte.

Ei expediau scrisori indraznete la Comitetul Central al partidului, in care vorbeau in mod argumentat despre rusificarea limbii “moldovenesti” a timpului si propuneau solutii indraznete, dupa cum se vede limpede din paginile tiparite abia in 1999 in “Glasul natiunii” ori plasmuiau adevarate romane artistice care, daca n-ar fi existat cenzura comunista si ar fi vazut lumina tiparului la ora plasmuirii, in 1955 ar fi trecut drept opere de intaia marime ale intregii proze romanesti a timpului (a se vedea: Nicolai Costenco. Povestea Vulturului, partea intai, Chisinau, Editura Arc, 1998. Ingrijirea textului Constantin Costenco si Vasile Malanetchi).

Si inca: ce faceau criticii si istoricii literari ai timpului?

Ion Vasilenco a pus, inca in 1964, problema reabilitarii/retiparirii lui Constantin Stere, drept care s-a ales cu replici si sanctiuni care l-au dus, in cele din urma, la spitalul de psihiatrie.

Vasile Coroban a fost dangaluit, in presa cu titlul “oracol fals”, pentru ca, chipurile, “nu intelegea corect si profund problema relatiilor de prietenie multiseculara dintre popoarele moldovenesc si rus.”

Autorul acestor randuri a fost scos din invatamant, pentru ca elogiase – repetam – romanul drutian Povara bunatatii noastre, in timp ce acesta era blamat cu ura din partea primului secretar al Comitetului Central al P.C.M. Unor lungi tiruri de critici a fost supus, in epoca, Mihai Cimpoi.

Nu aveai dreptul sa spui in auditoriul studentesc ori in strada, cu atat mai mult – la radio ori sa publici in presa scrisa adevarul ori cel putin opinia personala asupra unui subiect.

Aceasta a fost, in linii mari, cenzura comunista, flancata pe de margini de securitate si de functionarii partinici. Am evocat cele de pana aici la solicitarea redactiei. Am fi preferat s-o uitam, ca pe un vis oribil sau, mai simplu spus, – ca pe o piedica principala in calea evolutiei talentelor autentice.

Astazi scriitorul e pus in fata unei alte cenzuri, economice, care nu este cu nimic mai breaza decat cea de ieri, ideologica. Statul neavand (sau nedorind sa gaseasca – cati bani au fost furati sau cheltuiti aiurea!?) surse financiare pentru cultura in general, literatura se dezvolta in mod haotic. Nu-i vorba, apar si carti bune si chiar foarte bune la Chisinau si la Bucuresti, Iasi, Timisoara si in alte mari centre de cultura romanesti, care nu uita de scriitorii basarabeni. Dar multe carti de valoare stagneaza la etapa de manuscris. In schimb, vad lumina tiparului mult prea multe carti care odinioara ar fi fost rebutate fara nici o sinchiseala, si pe buna dreptate, pentru nivelul lor scazut ori chiar pentru lipsa oricarui nivel. Diletantul cu bani isi satisface orgoliul si polueaza climatul literar, scriitorul autentic, dar sarac, asteapta cu anii pana se indura un sponsor sa-i asigure editarea unei plachete de versuri. Oricum, in cazurile ambelor cenzuri – ideologica si economica – ramane in pierdere scriitorul de talent. Si, evident, Maria Sa cititorul devotat literaturii autentice.