Bat Extermininator

Prezentare

La cei patruzeci si cinci de ani ai sai, Matei Visniec a editat trei volume solide de dramaturgie, la care se adauga, in fiecare an, cite o noua piesa (uneori chiar doua).

Cunoscutul autor roman si-a impus acest ritm de aproape douazeci de ani si nu l-a perturbat nici chiar atunci cind a trebuit sa-si paraseasca tara, ingrosind rindurile celor care s-au numit “exilul romanesc”. Acestei efervescente creatoare i se adauga o formidabila capacitate de deschidere catre diverse formule si stiluri de teatru, de permanenta renovare a instrumentarului de lucru, de pliere pe tot ce-i nou in materie de dramaturgie, de experimentare. Receptivitatea la formele si manifestarile vietii, spiritul de observatie, atentia la temele cele mai disputate in societate ar fi alte date ale talentului acestui autor dramatic, care, iata de mai bine de un deceniu, se mentine in atentia teatrelor si a publicului din Romania, Franta, Republica Moldova si din multe alte tari din lume.

Am avut privilegiul, mai multi autori dramatici din Moldova, sa ne intilnim cu Matei Visniec la Bienala Teatrului “Eugene Ionesco”, in cadrul unui atelier de dramaturgie pe care l-a moderat autorul francez de origine romana.

Atelierul a cuprins doua compartimente, unul de informare si altul de exercitii practice. Matei Visniec ne-a pus la dispozitie, intr-o forma concentrata, un volum de informatie, pe care altminteri ar fi trebuit sa-l cautam in zeci de biblioteci, librarii sau pe site-uri Internet. Valiza in care a adus literatura de specialitate cu care a dorit sa ne familiarizeze cintarea aproape douazeci de kilograme! In ea se regasea tot din ce nu trebuie sa lipseasca de pe masa de scris a unui autor profesionist. De la ultimele texte dramatice ale unor autori francezi contemporani ca si literatura teoretica pe marginea acestor texte, pina la carti “de invatat meseria” (“Cum sa scrii o piesa buna”, de pilda, ori “Cum sa scrii un scenariu de film bun”). Nu lipseau nici ghidurile pentru dramaturgi cu adresele tuturor teatrelor, regizorilor, autorilor dramatici din Franta, precum si ale unor organizatii profesioniste ale dramaturgilor ori fundatii ce le ofera suport financiar.

Matei Visniec, la fel ca oricare alt autor francez, este pus la curent in mod sistematic de catre Ministerul Culturii, dar si de Societatea Autorilor si Compozitorilor Dramatici din care face parte, cu toate concursurile de dramaturgie ce se organizeaza anual, cu granturile si bursele puse la dispozitia dramaturgilor ca si rezidentiatele la casele de creatie. La data la care se afla la Chisinau, animatorul atelierului isi continua concediul de creatie de un an, pe durata caruia beneficia de o bursa. Matei Visniec ne-a impartasit si din experienta sa de “navigator” pe Internet, de unde culege de-asemenea multa informatie utila. Nu mai este nevoie sa precizez ca domnia sa urmareste cu atentie tot ce se scrie despre piesele sale sau despre spectacolele dupa acestea, primind recenzii si articole din toata lumea.

A fi autor dramatic in Occident presupune a acorda promovarii lucrarilor tale tot atit de multa atentie ca si scrierii lor. Nu orice scriitor isi poate permite luxul de a angaja un agent literar, functiile acestuia trebuind de cele mai multe ori sa si le asume chiar autorul insusi. Iata de ce, spune Visniec, dramaturgul trebuie sa fie un om deschis, comunicativ, sa nu se sfiasca sa fie vinzatorul propriilor opere, pentru ca aceasta e regula jocului pe care o accepta toata lumea.

Am intrevazut in tot ce ne-a relatat oaspetele noastru de la Paris un stil si o metodicitate de-a dreptul impresionante pentru noi cei de aici, care, asa cum s-a exprimat cu o ocazie regretatul Valentin Silvestru, lasam de multe ori impresia ca ne practicam meseria ca pe un soi de haiducie. Seriozitatea, luciditatea si chiar un anume pragmatism cu care Visniec priveste la profesia sa, a fost, recunosc, ca un dus rece pentru autorii basarabeni, care mai cultiva in acest sens un anume spirit romantic si semi-boem

In a doua parte a atelierului Matei Visniec ne-a invitat in laboratorul sau de creatie, propunindu-ne diverse exercitii, pe care, asa cum s-a exprimat chiar el, le practica de multi ani ca pe o gimnastica a spiritului. E vorba de imaginarea unor situatii si scrierea unui dialog sau a unei scene pe marginea acestor situatii. “Trebuie sa dai friu liber fanteziei, ne indemna Visniec, care iti va oferi neaparat la un moment dat si cite o revelatie”. Am scris monoloage si dialoguri in cheie absurda, realista ori post-modernista, ne-am impartasit din propria experienta si din dificultatile cu care ne confruntam fiecare ca autori.

In atmosfera intelectuala din ce in ce mai rarefiata de la noi, atelierul lui Matei Visniec a constituit un adevarat ferment artistic si i-am vazut pe colegii mei participind cu multa daruire la lucrarile lui. Cele patru zile programate pentru atelier nu au fost suficiente pentru ca sa putem realiza tot ce isi propusese Matei Visniec, asa cum nu a reusit sa ne citeasca ultima sa piesa, “Masinaria Cehov”. Din fericire, avem posibilitatea sa oferim cititorilor revistei noastre in paginile ce urmeaza citeva fragmente din aceasta lucrare.

Constantin Cheianu

Personaje:

Piesa “Masinaria Cehov” a fost scrisa de catre Matei Visniec special pentru a fi montata si prezentata in cadrul unui proiect de rezidenta acordat Teatrului “Eugene Ionesco” de catre Ministerul francez al Culturii. Versiunea franceza a spectacolului regizat de Petru Vutcarau se va juca in Franta si va avea in distributie actori moldoveni si francezi. Aceeasi piesa va intra in repertoriul din 2002 al Teatrului “Eugene Ionesco” in versiune romana.
Personaje:
CEHOV
TRECATORUL
LOPAHIN
Batrina bona ANFISA
Batrinul valet FIRS
ARKADINA
TREPLEV
TUZENBACH
SOLIONII
Cele trei surori: OLGA, MASA, IRINA
Trei doctori: CEBUTIKIN, ASTROV, LVOV
ANA PETROVNA (SARAH)
BOBIK
Un actor poate interpreta mai multe roluri.


Scena 3

ARKADINA, TREPLEV, CEHOV

TREPLEV, cu bustul gol, sta pe un scaun. Un pansament ii infasoara pieptul. ARCADINA, in picioare, in spatele fiului sau, il mingiie pe cap. In fata lor, in picioare, sta CEHOV, cu trusa medicala intr-o mina, cu palaria in alta.

ARKADINA (lui TREPLEV) – Haide, doar stii ce mina usoara are Anton Pavlovici…
TREPLEV – Nu.
ARKADINA – Haide, Kostia, zau asa… E ridicol…
TREPLEV – E ridicol pentru ca eu sint o fiinta ridicola.
ARKADINA – Ba nu, nu esti ridicol.
TREPLEV – Ba da.
ARKADINA – Kostia, dragul meu Kostia… Tu esti fiul meu… Uita-te la mine… Anton Pavlovici a venit special… a avut bunavointa de a veni pentru ca eu i-am cerut sa vina… si acuma o sa-ti desfaca bandajul si o sa-ti ingrijeasca rana…
TREPLEV – Nu, tu trebuie s-o faci.
ARCADINA – Kostia…
TREPLEV – Vreau sa o faci tu! Au trecut doua zile de cind nu mi-ai mai schimbat pansamentul… O sa se infecteze.
ARCADINA – O sa se infecteze pentru ca tu vrei sa se infecteze. Ca sa ma torturezi si mai mult.
TREPLEV – Numai tu stii cum trebuie facut… si tu stii ca numai tu poti s-o faci. si totusi nu mi-ai schimbat pansamentul de doua zile.
ARCADINA (lui CEHOV) – Are febra, sint sigura. Numai ca nu pot sa-i iau temperatura pentru ca Kostia al meu a spart termometrul. (Lui TREPLEV.) De ce ai spart termometrul, Kostia? Kostia, te-am intrebat ceva? Anton Pavlovici te intreaba de ce-ai spart termometrul.
CEHOV schiteaza un gest de protest, sugerind ca n-a intrebat nimic, dar nu pronunta nici un cuvint.
TREPLEV – Mi-e sete. si cred ca a inceput deja sa miroase urit, bandajul asta. Imi vine sa vomit din cauza lui. si asta pentru ca nu l-ai schimbat de doua zile.
ARCADINA – Vai, Kostia, cum ma omori tu pe mine. Ma omori! (Lui CEHOV.) Ma omoara… Chiar asa… CU cit vede ca sint mai disperata, cu atit inventeaza mai multe situatii ca sa ma raneasca. Intii isi rateaza toate tentativele de sinucidere, iar dupa aceea… ma obliga sa-l ingrijesc ca pe un copil… (Catre fiul sau.) Kostia, de ce-mi faci tu mie asta?
TREPLEV – Vreau un pahar cu apa. Ce pute, aici! Pute din cauza ranii mele.
ARCADINA – Haide, lasa-l pe Anton Pavlovici sa-si faca meseria. Uite, a adus tot ce trebuie ca sa-ti curete rana… In citeva zile ai sa fii perfect repus pe picioare. Nu-i asa, Anton Pavlovici? si am sa te trimit in strainatate. Iti promit.
TREPLEV – Nu vreau sa plec nicaieri.
ARCADINA – Ba da, ai sa pleci in strainatate.
TREPLEV – Nu, am sa ramin aici.
ARCADINA – Nu poti sa ramii aici toata viata.
TREPLEV – Ba pot sa ramin aici toata viata! Pot sa ramin aici toata viata. Pot sa ramin aici toata viata. si oricum am sa mor.
ARCADINA – Nu, Kostia, nu esti tu capabil sa mori. Rostul tau e sa traiesti ca sa ma torturezi si mai mult.
TREPLEV – Am sa mor. Deja miroase a mort. Probabil ca am si o coasta rupta.
ARCADINA – Pentru ca nu stii niciodata sa tintesti cum trebuie, Kostia. (Lui CEHOV.) Mereu trage pe de laturi. Intii a vrut sa-si traga un glonte in cap si n-a facut decit sa-si zgiriie urechea. Apoi a vrut sa-si traga un glonte in inima si n-a facut decit sa-si zgiriie o coasta. (Lui TREPLEV.) Inima e mult mai la stinga, Kostia inimioara mea? Chiar nu stiai?
CEHOV – Irina Nikolaevna? Lasati-ne putin singuri.
ARCADINA – Da? Bineinteles? De ce nu? (Isi saruta fiul pe crestet.) Ai sa fii amabil cu Anton Pavlovici, da? Cu medicii trebuie sa cooperezi, Kostia, vorbesc serios. (Il saruta cu tandrete, pe frunte, pe CEHOV.) Prima datorie a unui bolnav este sa doreasca sa se vindece. Asa scrie cel putin in cartile de medicina, nu, Anton Pavlovici?
CEHOV – Da?
ARCADINA – La revedere, Anton Pavlovici. Ramineti la noi la masa? Nu?
ARCADINA iese fara sa astepte raspunsul.
CEHOV – Konstantin Gavrilovici?
TREPLEV – Nu am nimic sa va spun.
CEHOV – Nu e vorba de asta?
TREPLEV – Nu am nimic sa va spun. Sint o fiinta ridicola, dar cel putin accept sa joc rolul pina la sfirsit. si in orice caz, nu exista inca remediu medical pentru genul meu de rana. si asta pentru ca nici macar eu nu stiu in ce consta cu adevarat rana mea. Cind simte omul un vid imens in suflet, se poate vorbi de o rana? Cind simte omul ca nu vrea nici sa paraseasca lumea asta, nici s-o accepte, si nu vrea decit sa traiasca asa ca un strigoi intre doua lumi, se poate vorbi de o rana? si ce ar putea sa faca saraca medicina impotriva vidului care te impinge din spate si te face sa te rotesti doar, fara incetare, in jurul vietii si in jurul mortii? si asta fara sa ai forta de a asuma, nici una, nici alta?
CEHOV – Konstantin Gavrilovici, calmati-va. Nu am intentia sa va dau un raspuns.
CEHOV incepe sa desfaca pansamentul care infasoara bustul lui TREPLEV. O face cu mina usoara si cu o anumita gratie. TREPLEV – Atunci de ce ati venit? Eu nu sint un bolnav ca toti ceilalti… Iar sinuciderile mi le ratez pentru sa sint o fiinta ridicola. Dar intr-o buna zi am sa incetez sa mai fiu ridicol. Daca mama v-a cerut sa veniti ca sa ma convingeti sa continui sa fiu ridicol, adica sa continui sa-mi ratez sinuciderile, atunci va bateti capul degeaba.
CEHOV (examineaza pansamentul patat de singe) – N-am venit sa va cer sa continuati sa fiti ridicol. Am venit pur si simplu la un confrate.
TREPLEV – Un confrate? Ce vreti sa spuneti cu asta?
CEHOV (se apleaca peste rana lui TREPLEV si o miroase) – V-am citit povestirea din Gazeta de Sankt-Petersburg si am fost profund impresionat. Aveti talent, Konstantin Gavrilovici. Cerul v-a dat un dar pe care ceilalti nu il au, talentul… Un dar care va plaseaza deasupra altor milioane de fiinte umane. (Miroase pansamentul). E un dar pe care trebuie sa-l respectati. Trebuie sa-l acceptati in acelasi timp ca pe o bucurie si ca o povara… Gratie talentului dumneavoastra, viata dumneavoastra este deja plina de sens, in timp ce alte milioane de oameni inca bijbiie prin intuneric cautindu-si sensul vietii…

Cu un gest brusc, dar nu lipsit de o anumita tandrete, CEHOV smulge pansamentul de pe coasta lui TREPLEV.

TREPLEV – Au!
CEHOV – Konstantin Gavrilovici, imi permiteti sa va dau un sfat?
TREPLEV – Un sfat pe care tot mama v-a cerut sa mi-l dati?
CEHOV (deschide trusa medicala si incepe sa extraga din interior ustensilele necesare pentru spalarea si dezinfectarea ranii) – Cind vreti sa descrieti oameni fara noroc, de exemplu… si cind vreti sa-l emotionati pe cititor… incercati sa fiti mai rece… In felul acesta creati pentru drama personajului dumneavoastra un fel de pinza de fundal, iar drama personajului se detaseaza astfel mai bine, capata relief… In povestirile dumneavoastra, deocamdata, personajele pling si dumneavoastra suspinati impreuna cu ele. Iata de ce va spun, fiti ceva mai rece in naratiune.

TREPLEV isi aprinde o tigara. CEHOV incepe sa-i spele rana lui TREPLEV, cu gesturi care au, in continuare, ceva tandru.

CEHOV – Daca vreti sa deveniti scriitor, scriitor in sensul profund al termenului, pastrati-va cu orice pret independenta. Datoria dumneavoastra este de a pune intrebari, nu de a raspunde la ele. Evitati, in opera dumneavoastra, predicile deghizate. Nu incercati sa transmiteti un mesaj. Scriitorul care vrea sa transmita cu orice pret un mesaj isi desfigureaza opera. Zugraviti viata asa cum este, fara sa incercati sa faceti vreo demonstratie. Scriitorul este cel care trebuie sa fie in slujba personajului si nu personajul in slujba scriitorului. (Aplica o pomada pe rana lui TREPLEV.) Daca interveniti ca scriitor pentru a va judeca personajul, pariul este pierdut. Iar cititorul va simti ca nu sinteti obiectiv, si va refuza sa va mai citeasca, sau, si mai rau, va va citi dezgustat. Stingacia suprema care il paste pe scriitor este de a actiona, in raport cu personajul sau, ca un calau, ca un gardian sau ca un interpret. Cu cit sinteti mai vizibil, ca autor, in spatele personajului dumneavoastra, cu atit el devine mai sters. (Aplica un nou pansament pe rana lui TREPLEV.) si in cele din urma il saraciti, ii furati personalitatea si terminati prin a-l ucide. Cu cit sinteti insa dumneavoastra, ca scriitor, mai discret in spatele personajului, cu atit el este mai viu… si cu cit ii dati mai multe sanse de viata… si cu atit mai mult el devine un personaj adevarat, si-i cresc de asemenea si sansele de a va supravietui. Pentru ca literatura, Konstantin Gavrilovici, marea literatura, este de asemenea o cursa impotriva mortii. si cu cit reusiti sa creati mai multa emotie adevarata, cu atit moartea se indeparteaza mai mult… Cind vreti sa scrieti o nuvela, o povestire, situati-va de bun inceput pe pozitia martorului impartial. In felul acesta va pastrati toate sansele de a reusi o povestire emotionanta. Cind un scriitor are talent, iar dumneavoastra aveti talent, povestirea sa emotioneaza fara sa fie lacrimogena, emotioneaza pe toata lume doar prin simplitate si adevarul ei… Asta e.

CEHOV a terminat de aplicat bandajul.

TREPLEV – Multumesc, Anton Pavlovici. Ramineti la noi la masa?
CEHOV se spala pe miini. TREPLEV ii varsa apa.
CEHOV (spalindu-se pe miini) – Sa fiti atent si la stil. Trebuie evitata cu orice pret, intr-un text, slefuirea si netezirea asperitatilor sale. Evitati toate fandoselile astea, pentru ca altfel aplatizati textul. si mai e ceva, nu trebuie sa-l obositi pe cititor cu un stil prea stufos. Cind cineva scrie, de pilda, “un barbat se aseza pe iarba”, fraza este usor de inteles pentru ca are claritate si nu solicita o mare concentrare a atentiei. Dimpotriva, fraza devine dificil de inteles si destul de apasatoare daca cineva scrie “un barbat inalt, cu umerii pleostiti, cu spatele strimt ca o scindura, purtind o barba roscata, se aseza pe iarba deja calcata de picioarele trecatorilor, se aseza tacut, aruncind in jurul lui priviri timide si tematoare”. Este tipul de fraza care nu patrunde in spiritul cititorului. Ori, literatura trebuie sa intre in spiritul cititorului imediat, intr-o secunda.
TREPLEV ii intinde lui CEHOV un prosop alb, apretat.
CEHOV – De aceea va spun, nu va asezati la masa de scris decit daca sinteti foarte lucid. Nu trebuie sa va apucati de scris decit daca va simtiti rece ca gheata.
CEHOV tuseste. TREPLEV isi singe tigara. Un zgomot straniu se aude dinspre gradina. Amindoi intorc capul in directia de unde vine zgomotul.


Scena 5

CEHOV, FIRS

Intuneric. CEHOV aprinde o lampa. FIRS, care somnoleaza intr-un fotoliu, tresare.

FIRS – Cine e?
CEHOV – Eu sint…
FIRS – A, dumneavoastra… V-ati intors, Anton Pavlovici?
CEHOV – Firs, eu n-am fost niciodata plecat.
FIRS – A, n-ati fost niciodata plecat… Ce frumos din partea dumneavoastra ca ati trecut pe la mine. Ati vazut ce mi-au facut?
CEHOV (scoate pachetul de tabac de care s-a folosit in scena precedenta SOLIONII) – Uite, ti-am adus putin tabac.
FIRS – Dar cum faceti dumneavoastra, Anton Pavlovici, sa reveniti de fiecare data dupa ce pleaca toata lumea fara sa fiti vazut de nimeni?
CEHOV – Poate sa deschidem putin o fereastra…
FIRS – Ati vazut cum m-au uitat?
CEHOV – Da.
FIRS – M-a si pufnit risul. Trebuia sa plec cu ei, totul era gata, pusesem toate bagajele in trasura si in ultimul moment… Hop! Au plecat fara mine… si nici macar acum, cind or fi la mai bine de 30 de verste de aici, ni-si dau seama ca eu nu sint cu ei… Nu vi se pare ca povestea asta e numai buna ca sa te umfle risul?
CEHOV – Da…
FIRS – si cu toate acestea nu parea ca nu ne-am fi inteles intre noi… Totul era clar… Trebuia sa plec si eu cu doamna Ranievskaia si cu Gaiev si cu toata lumea la oras… si cu toate acestea m-au uitat… si nu m-au uitat pentru ca n-ar mai fi fost loc in trasura, nu… Poate ca v-ati incrucisat cu ei pe drum cind ati venit incoace?
CEHOV – Nu, Firs, nu m-am incrucisat cu ei. Nu m-am incrucisat decit cu un trecator care voia sa stie unde e gara.
FIRS – Dar totusi e vina mea. In loc sa le spun “sint aici, nu ma uitati”, am adormit in fotoliu. Da aia spun ca e vina mea. Pentru ca am si eu o anumita virsta. Iata, sint 50 de ani de cind ma aflu in serviciul familiei…
CEHOV – Firs, nu e deloc aer aici. Abia pot sa respir in odaia asta.
FIRS – Da, Anton Pavlovici, imediat.
FIRS deschide obloanele unei ferestre fara sa deschida si fereastra. De cealalta parte apare, iesit parca dintr-o cutie magica, un grup de personaje incremenite, asemanatoare unor statui de ceara. Sint personajele din ultima scena a piesei “Livada de visini”, inainte de plecarea lor: doamna Ranievskaia, Gaiev, Lopahin, Iasa, Varia etc. Fetele lor sint lipite de geam, iar privirile lor sint proiectate in vid.
CEHOV – Tine, ti-am adus si putin ceai.
FIRS – Da? Atunci am sa aprind samovarul… Ce bucurie imi faceti ca va revad, Anton Pavlovici. Inseamna ca ramineti, ce de obicei, pina la primavara?
CEHOV – Nu stiu.
FIRS – E bine, Anton Pavlovici. E bine. Nimeni n-o sa va supere aici… Nimeni… In orice caz, nimeni nu vine aici in timpul iernii. si vom avea si noi timp… ca sa…
CEHOV – Timp ca sa facem ce, Firs?
FIRS aduce samovarul pe o masuta prevazuta cu roti.
FIRS – Vom avea timp ca sa nu ne grabim, pur si simplu, asta voiam sa zic… vom avea timp ca sa nu facem nimic, decit poate ca sa pierdem timpul… si sa…
CEHOV – Mi-e frig. Ma duc dupa lemne. Trebuie sa aprindem focul.
FIRS – Nu, Anton Pavlovici, nu va las sa miscati un deget. Ma ocup eu. Ca nu sint chiar asa de sfrijit… Nu am decit 87 de ani… si pot inca sa ma duc dupa lemne… Doar ca am sa fac mai multe drumuri. Asta-i tot. Poate sa inchid totusi fereastra sa nu vina frig… (Inchide obloanele facind astfel sa dispara grupul de personaje incremenite.)
Ca dumneavoastra sinteti tot timpul friguros… V-ati dus pina la urma sa vedeti un doctor, Anton Pavlovici?
CEHOV – Da.
FIRS – si ce v-a spus?
CEHOV – Mi-a dat sa fac o cura cu lapte de iapa.
FIRS (aduce o buturuga) – Da, e bine, e bine… V-a dat sa faceti ce?
CEHOV (se aseaza in fotoliu in care a stat FIRS) – Mi-a dat sa beau lapte de iapa.
FIRS – La urma urmei… De ce nu…
FIRS mai aduce o buturuga.
CEHOV – Ai zahar in casa, Firs?
FIRS – In dulap, acolo… (Se indreapta spre dulap dar se opreste la mijlocul drumului nelamurit.) stiti la ce ma gindeam, inainte sa veniti dumneavoastra aici? Stind eu asa in intuneric, inainte sa veniti dumneavoastra, stiti la ce ma gindeam?
CEHOV – La ce?
FIRS – Ma intrebam, Anton Pavlovici, de ce sintem noi toti asa de nefericiti?
CEHOV – Noi… Cine?
FIRS – Noi toti, noi oamenii…
CEHOV – si ti-ai dat un raspuns?
FIRS – Da.
CEHOV – Atunci, de ce?
FIRS – Probabil din cauza ca timpurile se apropie de sfirsit.
FIRS, isi continua drumul si deschide dulapul ca sa aduca zahar. La rindul lui, dulapul functioneaza ca o cutie magica. In interior apar siluetele lui TUZENBACH si SOLIONII, cu pistoalele in mina. Primul are camasa plina de singe, al doilea are pistolul plin de singe. Fetele lor sint golite de orice expresie, iar atitudinea lor aminteste si ea de statuile de ceara. FIRS ia cutia de zahar, poate chiar din mina lui SOLIONII, inchide usa dulapului si revine linga CEHOV care tocmai examineaza samovarul.
FIRS – De cite ori ne apropiem de un sfirsit de secol, de o cifra rotunda, o parte a timpului ia sfirsit… Cam asa se intimpla cu timpul… Timpul se scurge, se apropie de sfirsit dar omul bietul de el nu reuseste sa faca nimic. Omul, bietul de el, pritoceste vise, viseaza, viseaza si pina la urma e inghitit de propriile sale vise… Cam asa se intimpla… La ce bun atunci sa mai visezi… Pina la urma totul se dovedeste a fi o comedie… Uitati-va la mine, eu nu sint decit un valet batrin, servitor corect, dar nu ma pot impiedica sa nu observ ce se intimpla…
CEHOV – Tu, Firs, esti un adevarat filozof…
FIRS (aprinde samovarul, pregateste ceaiul etc.) – Ba nu, Anton Pavlovici… Departe de mine sa fiu… dar uitati-va dumneavoastra in jur, cum toata lumea este nefericita… Mujicii sint nefericiti, stapinii sint nefericiti… Mujic sau stapin, omul e facut astfel, ca sa viseze. si apoi el crede ca visele pot deveni adevarate. si omul incearca prin toate mijloacele sa faca ce trebuie ca visele sa devina adevarate. si pina la urma, tot incercind, i se face frica, pentru ca visele sint ca broastele testoase… se misca foarte incet si au carapacea dura… si prin carapace nu trece nimic… Sau, daca vreti, poate ca trece, dar trebuie muncit mult. Numai ca munca are ceva siciitor, adica te impiedica sa visezi. si atunci omul, care este ca un samovar care colcaie de vise, deindata ce se apuca de munca, devine nefericit… se enerveaza… si strica tot. De aia adevaratii intelepti nici macar nu incearca sa se zbata ca visele lor sa devina adevarate, pentru ca ei stiu deja ca treaba nu poate fi dusa la bun sfirsit. Asa ca, Anton Pavlovici, pentru ca dumneavoastra scrieti povestiri, va intreb si eu, cine ar trebui sa munceasca in locul omului? Iata care este, Anton Pavlovici, marea intrebare, asta as vrea eu sa stiu…
CEHOV – Habar n-am, Firs.
FIRS toarna ceaiul in doua cesti. Amindoi sorb ceai din cestile pe care le tin pentru a se incalzi.
FIRS – si atunci de ce ati studiat medicina?
CEHOV – stii, Firs, in mine sint doi oameni, sau mai precis doua fiinte. Prima fiinta care traieste in mine este un doctor, si cea de-a doua este un bolnav… Poate ca din cauza asta am facut si studii de medicina… Altfel nu-mi explic… Sau poate voiam, ca toti tinerii cultivati ai generatiei mele, sa devin util… sa fiu aproape de oamenii din popor, sa-i ajut pe nefericiti… sa ajut acest popor rus ramas in urma, bolnav de ignoranta sa… Numai ca bolnavul care traieste in mine l-a frinat mereu pe medicul din mine… Cind eram copil, eram deja bolnavicios… Apoi, intr-o zi, am inceput sa scuip singe… si iata ca astfel medicul si bolnavul din mine au fost aproape obligati sa se inteleaga… sa imparta acelasi corp, aceeasi inima, acelasi timp… Tot timpul, fara incetare, i-am simtit in mine, pe dumnealor… S-au pindit in decursul intregii mele vieti, s-au certat in decursul intregii mele vieti… si intotdeauna a persistat intre ei o neincredere… Niciodata, dar niciodata bolnavul din mine n-a avut incredere totala in medicul din mine… si totusi, am fost un doctor bun. Am avut, cum se spune, un ochi ager… Iti amintesti de eczema lui Potapenko… Cine i-a prescris alifia care l-a vindecat? Eu. si asta dupa ce s-a lasat martirizat de o hoarda de specialisti… Cine i-a prescris dieta domnisoarei Knipper, care suferea de peritonita? Eu… Dar mie, pentru suferintele mele, rareori am stiut sa-mi administrez medicamentul care trebuie. Sau poate ca suferintele mele au fost de un gen diferit? Oricum, asta nu i-a impiedica pe bacilii cei mai ordinari sa ma roada pina la ultima farima… Ei, asta este, n-au facut casa buna in mine dumnealor, medicul si bolnavul, pe care i-am gazduit aproape toata viata cu rabdare. Tot ceea ce am putut face pentru altii n-am fost in stare sa fac pentru mine. Ce virsta ai tu acum, Firs?
FIRS – Optzeci si sapte.
CEHOV – Optzeci si sapte. Vezi, Firs, tu ai exact dublu cit am eu. Iar eu voi muri peste doua zile in timp ce tu, Firs, vei mai trai doi ani lungi si frumosi.
FIRS – Dar cum puteti sti asa ceva, Anton Pavlovici?
CEHOV – Asa am eu darul de a prezice lungimea vietii… Uite maica-mea… Ea va trai aproape cit ai trait tu, va ajunge la optzeci si cinci de ani, sint sigur… Iar sora-mea va trai si mai mult decit maica-mea, ea e facuta sa ajunga la cel putin nouazeci si cinci de ani. Asta e…

FIRS, care a adormit in fotoliu, incepe sa sforaie incet.


Scena 7

CEHOV si trei doctori: CEBUTIKIN, ASTROV si LVOV. Ceva mai tirziu, TRECATORUL.

Cei trei doctori sint reuniti in jurul patului pe care zace corpul lui CEHOV acoperit cu cearsaful alb.

ASTROV – Eu unul tot nu reusesc sa inteleg de ce ne aflam aici.
CEBUTIKIN – Sintem aici pentru ca ni s-a spus sa venim, de aia.
ASTROV – Explicatia dumitale, draga colega, este total abracadabranta.
CEBUTIKIN – Ni s-a spus sa venim si am venit. Iata de ce sintem aici.
ASTROV – Cine ne-a spus sa venim?
CEBUTIKIN – Mihail Lvovici, dumneata pui prea multe intrebari. si in orice caz eu nu stiu nimic.
LVOV – si in orice caz putin va pasa, Ivan Romanovici.
CEBUTIKIN – N-am spus asta.
LVOV – si totusi situatia se prezinta astfel. Domnul Anton Pavlovici Cehov este mort si dumitale putin va pasa.
CEBUTIKIN – A, in acest caz, pentru ca dumneata spui ca e mort, inseamna ca am fost convocati ca sa constatam moartea domnului Cehov.
ASTROV – Chestia asta mi se pare absolut ridicola. Acum, pentru ca e mort, poate ca ar fi timpul sa fie in sfirsit lasat in pace.
CEBUTIKIN – Poftim, exact ceea ce voiam sa spun si eu. si in orice caz, eu sint impotriva autopsiei. De altfel, sint ani de zile de cind n-am mai facut nici o autopsie. Nici nu mai stiu cum trebuie procedat. Alta data, da, stiam, dar intre timp am uitat tot.
LVOV – Dar cine vorbeste de autopsie? Trebuie doar sa aruncam o privire ca sa identificam cadavrul.
ASTROV – Pai, dati-i drumul, Evgheni Konstantinovici, pentru ca tot aveti aerul ca stiti ce trebuie de facut, ridicati cearsaful si aruncati o privire.
CEBUTIKIN – Poate ca dumnealor vor sa ne ceara sa-l imbalsamam…
ASTROV – Ce mi se pare bizar este ca nimeni nu s-a gindit sa aprinda o luminare…
CEBUTIKIN – La ce bun? Domnul Cehov n-a crezut niciodata in nimic.
ASTROV – Ce spui dumneata n-are nici o legatura.
CEBUTIKIN – In orice caz, mie imi este indiferent. Ca sa nu mai zic ca sint si foarte obosit. Domnilor, daca tot sintem aici, propun sa bem un pahar linga acest cadavru care a fost Anton Pavlovici Cehov.
LVOV – Ce ticneala! Putin respect, totusi.
CEBUTIKIN – Dar o zic cu tot respectul… Propun sa bem un pahar la capatiiul lui Anton Pavlovici mort si asta cu tot respectul pe care i-l datoram.
CEBUTIKIN scoate o sticla de vodca si trei pahare. Imparte paharele si le umple.
ASTROV – si daca se descopera bunaoara ca nu este cadavrul lui?
CEBUTIKIN – A! Iar incepi cu elucubratiile dumitale…
ASTROV – Ba de loc, incerc doar sa reflectez…
LVOV – Gata, domnilor ajunge! La munca. (Ei ciocnesc apoi, inainte de a bea, varsa cite o picatura de vodca pe jos, in buna traditie ortodoxa pentru cinstirea mortului.) Ne aflam aici ca sa constatam moartea unui om. E simplu ca buna ziua. Deci, sa constatam ce avem de constatat si la revedere!
Dupa ce a baut si a scuturat bine paharul, ASTROV se apropie de cadavru, ridica cearsaful si arunca o privire peste ramasitele pamantesti ale lui CEHOV.
CEBUTIKIN – Ei?
ASTROV – Ei ce?
CEBUTIKIN – Ei bine, el e? (Arunca si el o privire.) Sa fie mort cu adevarat?
ASTROV – Da, cam are aerul.
CEBUTIKIN – Saracul de el… E dureros sa vezi cum cadavrul unui mare scriitor este la fel de inutil si insignifiant ca ramasitele pamintesti ale ultimului mujic.
CEBUTIKIN umple din nou paharele.
LVOV – In ce ma priveste, eu n-as spune ca e vorba de cadavrul unui mare scriitor. Pentru mine Cehov nu a fost un mare scriitor.
ASTROV – Totusi, colega, nu poti sa negi ca a fost un mare scriitor.
LVOV – Nu neg. De cit ca n-a fost la fel de mare ca Tolstoi, de exemplu.
CEBUTIKIN – Totusi, domnul Cehov face parte din familia marilor nostri scriitori.
LVOV – Da, dar el este cel mai mic din familia celor mari.
Cei trei doctori ciocnesc din nou, varsa pe jos cite o picatura de vodca si beau paharele pina la fund.
ASTROV (dupa ce isi drege vocea) – si de ce ma rog ar fi mai putin mare?
LVOV – Pentru ca nu este un scriitor eroic.
ASTROV – Asta-i buna! Ce spui dumneata este o chestiune de gust.
LVOV – Nu, draga Mihail Lvovici, dati-mi voie sa va contrazic, este o chestiune de datorie.
ASTROV – De unde ai scos dumneata aceasta datorie ca scriitorii sa fie toti eroici?
LVOV – Repet, in ce ma priveste, tot ce vreau sa spun este ca domnul Cehov n-a simtit niciodata intr-un mod profund viata poporului. Personajele lui Cehov nu au niciodata nici o forta morala. S-ar spune ca domnul Cehov n-a fost capabil sa vada in societatea rusa nici un taran, nici un muncitor, nici un intelectual care sa aiba forta morala.
CEBUTIKIN (in timp ce umple din nou paharele) – Pacat ca n-am adus si putin caviar… In sfirsit… Eu, intre Cehov care nu vede forta morala si Gorki, care vede forta morala, il prefer pe Cehov, care nu vede forta morala.
LVOV – Asta pentru ca nici dumneata n-ai avut niciodata forta morala!
CEBUTIKIN – Asta-i buna, dar de cine vorbim noi aici, de mine sau de Anton Pavlovici?
ASTROV – Eu cred totusi ca Anton Pavlovici Cehov se ridica la aceeasi inaltime cu Puskin, Gogol si Lermontov.
LVOV – Da, dar in aceasta serie de mari, el este cel mai putin mare.
ASTROV – Deci recunosti totusi ca face parte din aceasta serie de mari.
LVOV – Da, bineinteles, numai ca este cel mai putin mare din aceasta serie de mari.
ASTROV (ridica paharul) – Atunci in cinstea lui Cehov, care este cel mai putin mare din seria celor mari.

Acelasi joc. Cei trei dau paharele peste cap.

ASTROV – Deci, pentru a rezuma, cadavrul lui Cehov face totusi parte din seria celor mari…
CEBUTIKIN – Cehov e mare, e fara indoiala un mare, un foarte mare scriitor, ceea ce nu-l impiedica sa fie de asemenea si foarte plicticos.
ASTROV – Plicticos!
CEBUTIKIN – Incercati sa cititi una dupa alta patru sau cinci dintre povestirile sale… si veti vedea cum devine plicticos… Cu cit cititi mai multe povestiri de-ale sale unele dupa altele, cu atit devine mai plicticos… Pe scurt, asta e problema cu Cehov.
LVOV – A, cu asta sint de acord.
CEBUTIKIN – Daca citesti o povestire pe luna, merge, daca citesti mai multe una dupa alta, Cehov devine din ce in ce mai plicticos. Dar el ramine, fara nici un drept de apel, unul dintre cei mai mari scriitori din citi au existat.
CEBUTIKIN umple din paharele.
ASTROV – Cehov e putin plicticos pentru ca personajele sale sint niste fiinte monotone. Ca noi toti, de altfel.
LVOV – In ce ma priveste, sa am iertare, dar eu unul nu ma consider o fiinta monotona.
ASTROV – Zau?!
LVOV – In ce ma priveste, eu unul am principii morale, eu unul ma bat pentru binele semenilor mei si sint de asemenea si un patriot.
CEBUTIKIN – Inseamna ca asta trebuie sa fie definitia insasi a monotoniei. Eu, in ce ma priveste, n-am facut niciodata nimic pentru patria mea, n-am muncit niciodata si n-am avut niciodata nici un principiu moral. si daca stai sa te gindesti bine e la fel de monoton ca atunci cind ai principii, cind muncesti si cind faci ceva pentru patria ta. De unde rezulta ca sufletul omului trebuie ca are in el ceva foarte monoton. Iar acest domn, al carui cadavru asteapta aici ca sa-i constatam decesul, a inteles perfect acest lucru. In sanatatea noastra!

Toti trei beau.

ASTROV – Nu stiu de ce, dar in ce ma priveste, acum ca Anton Pavlovici e mort, eu unul ma simt usurat.
CEBUTIKIN – A, pentru ca domnul Cehov te impiedica sa existi, poate?
ASTROV – Nu prea stiu.
CEBUTIKIN – Te impiedica sa visezi, poate?
ASTROV – Dar acum ca e mort, imi zic ca trebuie sa uitam si sa ne reapucam de munca.
LVOV – Toate personajele sale sint oarecum ca fisiile alea de hirtie lipicioasa de ucis muste. Nu atrag decit spleen-ul, vidul si intunericul.
ASTROV – Pai, asta este! Regele sufletului slav e mort. Traiasca regele!
CEBUTIKIN umple paharele.
CEBUTIKIN – Ce intelegi dumneata prin suflet slav, Mihail Lvovici? Eu sufletul asta slav nu l-am vazut niciodata. Nu l-am zarit nici la parintii si la rudele mele, nici la vecinii mei, nici la colegii de scoala… Ce vrea sa spuna asta, sufletul slav? Sforaitul slav, da, asta inteleg ce vrea sa spuna… Sau un scuipat sanatos slav… Sau o basina slava… Sau un rigiit slav… Dar sufletul? Cine a inventat aceasta mare prostie, si anume ca sufletul slav ar avea ceva in plus fata de sufletul latin, sau german sau turc…

Cei trei doctori ramin nemiscati, cu paharele in mina. CEHOV trage cearsaful de pe el si se aseaza brusc in capul oaselor.

CEHOV – In mine sint prea multe contradictii. Cum sa traiesc cu toate contradictiile astea? Calaul si victima sint in mine unde ocupa parti egale… Citeodata caut disperat singuratatea… dar deindata ce sint singur ma plictisesc pina la disperare si caut disperat societatea… frumusetea ma fascineaza, de fapt nu ma inclin decit in fata Zeului Frumusetii, dar toata viata mea nu am facut decit sa observ uritenia, alterarea frumusetii, infirmitatea frumosului, modul in care frumusetea este cangrenata de moarte… Nu sint religios, urasc religia, il urasc pe Dumnezeu, dar in acelasi tip mi-e sete de imortalitate… De fapt, pe Dumnezeu il urasc pentru ca nu exista… Ideologii ma fac intotdeauna sa rid. si intotdeauna am gasit ca orice filozofie pozitivista care promite o viata mai buna nu este decit un discurs timpit, reducator… si totusi, si totusi nu ma pot impiedica sa nu traiesc in viitor, idolul meu este viitorul, memoria mea este intoarsa spre viitor…

CEHOV coboara din pat, se duce la dulap, il deschide, scoate un pahar si o farfurioara cu masline. Revine linga cei trei medici. CEBUTIKIN umple paharul lui CEHOV. Toti patru beau si maninca masline.

CEHOV – stiu ca n-am fost niciodata tandru cu personajele mele… stiu ca povestirile si piesele mele sint printre cele mai crude care s-au scris vreodata… Dar totul tine de faptul ca sensul meu de orientare este dirijat de un fel de busola morala, care imi arata intotdeauna intunericul…

TRECATORUL intra.

TRECATORUL – Buna ziua… Scuzati-ma ca va inoportunez cu o intrebare, intr-un moment de mare durere pentru dumneavoastra… Dar as vrea sa stiu daca acesta este cortegiul funebru al scriitorului Anton Pavlovici Cehov?
LVOV – Da…
TRECATORUL – O! Cit de usurat ma simt… Imaginati-va ca m-am dus la Gara Nicola special ca sa astept sosirea ramasitelor pamintesti ale lui Cehov pentru ca mi s-a spus ca la Gara Nicola trebuie sa soseasca sicriul. Dar cum intirziasem putin, la Gara Nicola era deja un cortegiu funerar care se forma… Pe peron, orchestra militara cinta un mars funebru si atunci mi-am zis, ia te uita, cinste autoritatilor noastre care considera ca evenimentul, adica inmormintarea unui mare scriitor, trebuie marcat cu o anumita pompa… si am urmat cortegiul care inainta in ritmul muzicii martiale… si pe drum am aflat ca nu era cortegiul cel bun…
Pentru ca se pare ca sicriul generalului Keller, cazut in lupta in Manciuria, sosise la gara in acelasi timp cu sicriul lui Cehov, repatriat din Germania… si atunci am facut stinga imprejur si m-am intors la gara… Dar la Gara Nicola nu mai era nimeni… decit vagonul in care fusese transportat sicriul scriitorului si, credeti-ma m-a pufnit risul pentru ca pe vagon, care avea si o culoare verzuie, era scris “Transport de stridii”. si atunci m-am simtit usurat pentru ca mi-am spus, ia te uita, mi-am facut sperante degeaba cu autoritatile noastre, dar de fapt ele ramin tot atit de batute in cap ca de obicei… Asta este societatea noastra rusa… si am fugit deci sa ajung din urma cortegiul cel bun, numai ca, iata, nu mai sint sigur de nimic… Dar pentru ca spuneti ca asta e cel bun…
ASTROV – Da, e cel bun.
TRECATORUL (se prabuseste, epuizat, pe un scaun) – Bine, pai daca e cel bun ramin… Dar ce-am putut sa alerg… Sint asudat ca un cal…

CEHOV ii intinde cearsaful alb cu care a fost invelit, iar TRECATORUL isi usuca fruntea. CEHOV se instaleaza si el intr-un fotoliu, da capul pe spate si isi acopera fata cu o carte deschisa.


Scena 8

 

Aceiasi ca in scena precedenta, plus cele trei surori, OLGA, MASA si IRINA.

Aparitia celor trei surori anunta inceputul unui fel de petrecere. De afara se aude o fanfara care cinta, poate, in parcul public. Cele trei surori se apropie intii de CEHOV.

OLGA – Buna ziua, Anton Pavlovici…
MASA (catre Olga) – Mai tare…
OLGA – Buna ziua, Anton Pavlovici…
IRINA – (catre LVOV) – Doarme?
LVOV – Nu stim.
MASA – Sau poate ca e deja mort…
LVOV – Nu stim daca e mort sau viu.
OLGA – Nu e mort, respira. Buna ziua, Anton Pavlovici…
LVOV – (ia pozitia de drepti, pocnind din calciie, in fata OLGAI) – Draga Olga Sergheievna, dati-mi voie sa ma prezint… Evgheni Constantinovici Lvov, medic departamental.
IRINA – Sa-l lasam sa doarma. Mai putem astepta. Nu sintem grabite de loc.
LVOV – si aici prezent iata-l si pe colegul meu, Mihail Lvovici Astrov…
CEBUTIKIN (care se aseaza intr-un colt al incaperii) – Iar eu, eu sint regele prostilor…
MASA – Sint sigura ca ne aude… Ne auziti, nu-i asa ca ne auziti, Anton Pavlovici?
CEHOV (fara sa deschida ochii) – Ce-i cu muzica asta militara? Doar nu sint inca mort.
IRINA – Aha, jucati teatru, Anton Pavlovici. Imi dati voie sa va imbratisez?
CEHOV – Tu esti, Irina?
IRINA – Da.
CEHOV – Ai venit sa-mi spui la revedere?
IRINA – Da. si nu sint singura, iata-le si pe surorile mele, Masa si Olga.
LVOV (ia pozitia de drepti, pocnind din calciie, in fata IRINEI) – Draga Irina Sergheievna, dati-mi voie sa ma prezint… Evgheni Konstantinovici Lvov, medic departamental.
CEHOV – Dar ce zi e astazi?
LVOV – si aici prezent iata-l si pe colegul meu, Mihail Lvovici Astrov…
OLGA – Astazi sintem pe doi iulie.
CEHOV – Deja?
OLGA – Da.
CEHOV – si totusi nu va asteptam… Nu, Irina, ar fi mai bine sa nu ma imbratisezi. Probabil ca miros oribil… Mi-au facut o injectie cu camfor… iar pe caldura asta atit de apasatoare… Dar apropie-te putin, Irina… pentru ca tu… tu mirosi atit de frumos…
IRINA se aseza la capatiiul lui CEHOV si ii mingiie timplele. In coltul in care s-a retras, CEBUTIKIN gaseste o chitara si incepe sa o acordeze.
CEBUTIKIN – Niciodata, niciodata, timpul care a trecut nu mai revine… Incredibil cit de timpita poate sa fie aceasta reflectie…
OLGA – stiti, Anton Pavlovici, eu si surorile mele vrem de fapt sa va anuntam o veste extraordinara.
CEHOV – A, plecati la Moscova!
MASA – Asta-i buna, dar de unde stiti?
CEHOV – stiu, Masa, stiu. Vino, Masa, da-mi mina ta calda… Sint zece ani de cind tu si cu surorile tale tot vreti sa plecati la Moscova… si niciodata pina acum n-ati reusit sa plecati la Moscova. Dar era vremea sa luati o hotarire.
LVOV (ia pozitia de drepti, pocnind din calciie, in fata MASEI) – Draga Masa Sergheievna, dati-mi voie sa ma prezint… Evgheni Konstantinovici Lvov, medic departamental.
IRINA – Da, vom pleca! Vom pleca!
LVOV – si aici prezent iata-l si pe colegul mei, Mihail Lvovici Astrov…
CEHOV – Cind veti ajunge la Moscova, sa va duceti sa-i spuneti buna ziua din partea mea printesei Bariatinskaia… (Tuseste. Dupa fiecare criza de tuse CEHOV traverseaza si un moment de amnezie, iar apoi face eforturi pentru a regasi contactul cu realitatea si a recunoaste oamenii.) Sau poate ca printesa Bariatinskaia sinteti chiar dumneavoastra… Buna seara, printesa… Ce amabil din partea dumneavoastra ca ati trecut pe la mine. Sint mihnit ca trebuie sa va primesc in starea asta, dar…
IRINA – Nu sint printesa Bariatinskaia. Sint Irina.
CEHOV – Olga, tu poti sa ma imbratisezi, tie iti dau voie… Tu ai fost intotdeauna intruchiparea vie a sentimentului datoriei… tu poti sa ma imbratisezi, draga Olga… Tu esti destul de obisnuita cu mizeria umana… In scoala aceea a voastra cred ca miroase la fel de urit ca la mine in odaie…
OLGA (il mingiie pe CEHOV) – Calmati-va, Anton Pavlovici… Odaia dumneavoastra e plina de flori… Toti trandafirii pe care i-ati plantat in gradina sint in floare… Iar Anfisa a adus si ghivece pe care le-a pus peste tot…
CEHOV – Masa…
MASA – Da…
CEHOV – Ai putea sa-mi iei pulsul? Oare pulsul meu e normal? Ar trebui sa fie normal… Doar mi-au facut o injectie cu morfina si am facut si inhalatii de oxigen…
MASA – Da, e normal.
CEHOV – Atunci sa punem putina muzica… (IRINA se duce si pune in miscare gramofonul.) Olga, Masa, Irina… Ce minunat e sa va am pe toate trei aici! Aseaza-te, Irina. si tu, Masa, vino linga mine, aici… Olga, adu scaunul acela… Arunca pe jos toate foile acelea… Goltev imi trimite mereu manuscrise… Incredibil cum toata lumea scrie in Rusia, nebunie curata… Numai ca eu nu mai am puterea sa le citesc… Deci, urmeaza sa plecati la Moscova… Bravo!
MASA – Da, de data asta chiar plecam! Daca ati sti, Anton Pavlovici, cit de cenusiu a devenit orasul nostru dupa plecarea regimentului. O adevarata gaura neagra… Parca ploua si mai mult ca inainte… si cind nu ploua, praful patrunde peste tot, peste tot… Acasa la noi stergem praful de trei ori pe zi, si nu-i suficient… Toate rochiile noastre sint impregnate de praf, s-ar spune ca praful nu cunoaste bariere, ne-a patruns pina si in suflet…
TRECATORUL (se apropie timid de MASA) – Daca imi permiteti, am impresia ca v-am vazut deja la Gara Nicola… unde era cit pe ce sa nu gasesc cortegiul cel bun… Dupa ce am facut pe jos mai bine de 15 verste…
CEHOV – Ai poate stiri de la Versinin, Masa?
MASA (brusc izbucneste in plins) – Nu. Dar de ce sinteti intotdeauna atit de crud, Anton Pavlovici? De ce ma faceti sa sufar, chiar si acum, cind sinteti pe cale sa muriti? De ce ne condamnati pina in ultima clipa?
ASTROV (se apropie timid de MASA, pocneste din calciie in stil militar) – Acordati-mi, draga Masa Sergheievna, acest dans.

Cuplul incepe sa danseze un vals in jurul fotoliului in care zace CEHOV. CEBUTIKIN, care da impresia ca ar fi foarte marcat de prezenta celor trei femei, continua sa ciupeasca din cind in cind corzile chitarei, fara sa cinte efectiv la chitara.

CEHOV – Ultima clipa! Ultima clipa, care ultima clipa? Cum as putea eu sa condamn pe cineva? Nu vedeti ca sint grav bolnav? Ca abia respir? Lasa-ma in pace. In casa asta unul dintre servitori fumeaza noaptea in camera sa. si tot fumul urca aici… In fiecare noapte il simt cum se scoala la ora doua si fumeaza in odaia sa… si tot fumul vine aici… De aia m-am instalat aici, ca sa respir aer curat, si iata ca un nebun otraveste aerul curat al noptii…
LVOV (se apropie timid de IRINA, pocneste din calciie in stil militar) – Acordati-mi, draga Irina Sergheievna, acest dans.

Al doilea cuplu danseaza un vals si incepe sa se roteasca in jurul fotoliului in care zace CEHOV.

TRECATORUL (se apropie cu timiditate de Olga) – Daca imi permiteti, cred ca v-am vazut deja la Gara Nicola… unde era cit pe ce sa nu prind cortegiul cel bun… S-ar parea ca si generalul Keller a murit… ucis in Manciuria… asta e Rusia…
IRINA (dansind in continuare cu LVOV) – Anton Pavlovici…
CEHOV – Da…
IRINA – Am pus muzica… Auziti ca am pus muzica?
CEHOV – Ce? Plecati, plecati, plecati…
OLGA – Anton Pavlovici, ah, Anton Pavlovici… in ce delir ne-ati putut imbarca… Vreti sa scuipati?
CEHOV (care se sufoca) – Da… Da…
OLGA – Unde e scuipatoarea?
CEHOV (panicat, cu gura plina de singe care da pe afara) – Aici… aici…
Cele trei surori, ASTROV si LVOV cauta scuipatoarea in jurul patului.
MASA – Unde? Unde e?
CEBUTIKIN – Acolo… Acolo…

Cele trei surori gasesc scuipatoarea si il ajuta pe CEHOV sa scuipe singe. Dupa aceasta noua criza, si dupa ce a scuipat singe, CEHOV arata mai bine, afiseaza chiar un zimbet pe fata. Se aseaza din nou in capul oaselor.

CEBUTIKIN se apropie discret de OLGA.

CEBUTIKIN (in soapta) – Sinteti copia fidela a mamei dumneavoastra… Ah, ce mult am iubit-o pe mama dumneavoastra… Toata viata am iubit-o, ca un nebun… Dar de fapt am fost un prost!
CEHOV – Ha, chestia asta ma face sa rid! Ha-ha! E muzica militara ce auzim noi acum? Ce caraghios, muzica militara care se indeparteaza pe strada iar eu, eu sint pe cale sa mor. Ich sterbe… ich sterbe… N-ar fi trebuit niciodata sa parasesc Moscova… Iata, mi-au dat o pijama prea larga! Ia te uita cum imi spinzura minecile… Dar cum e posibil… si halatul de casa, la fel, prea larg… De ce mi se dau oare, de un timp, vesminte prea largi?
MASA – Vreti sa dansati cu mine, Anton Pavlovici?

CEHOV se ridica din fotoliu. In halatul sau de casa excesiv de larg, CEHOV are aerul unei pasari care, atunci cind merge pe pamint, devine caraghioasa si stingace. El danseaza cu MASA.

ASTROV se apropie de IRINA.

ASTROV – Dati-mi voie sa ma prezint… (Saruta mina pe care i-o intinde IRINA.) Mihail Lvovici Astrov… CEBUTIKIN – Iar aici prezent iata-l pe colegul mei Evgheni Konstantinovici Lvov…
ASTROV (furios) – Inceteaza, Ivan Romanovici!
CEBUTIKIN (in soapta, discret, catre MAsA, privind-o cum danseaza cu CEHOV) – Ah, Masa, Masa… Sinteti portretul identic al mamei dumneavoastra…
CEHOV – Draga mea Masa… Nu e inca totul pierdut, draga mea Masa… Am sa-ti spun un secret… Inainte de februarie, ma voi duce in Franta… (Catre IRINA.) Irina, deschide dulapul ala… Vezi ca e o sticla de sampanie in dulap…
CEBUTIKIN (se adreseaza in continuare MASEI) – Ah, cit am putut s-o iubesc pe mama dumneavoastra… Toata viata mea am iubit-o… si cind va vad pe toate trei aici, ei bine, pentru mine nu e usor…
IRINA deschide dulapul si aduce o sticla de sampanie goala. TRECATORUL isi face mereu vint cu palaria si din cind in cind scoate batista ca sa-si stearga sudoarea de pe ceafa si de pe frunte.
TRECATORUL – sampania e buna numai daca e rece…
CEHOV – Veniti, toata lumea bea sampanie! Irina, deschide te rog sticla! Olga, adu niste pahare, sint pahare in bucatarie… acolo…
OLGA aduce pahare. CEHOV si MAsA se opresc din dans. Fiecare ia cite un pahar.
IRINA (ridicind paharul) – Pentru Anton Pavlovici!
Toti ramin nemiscati, cu paharele in mina.
CEHOV – E buna, nu-i asa? N-o sa credeti, dar cei care mi-ai recomandat sampanie sint chiar doctorii. Nu mint. Cum am dificultati de respiratie, trebuie sa beau sampanie. si stiti de ce? Pentru ca sampania contine bule de aer. Deci sampania ma ajuta sa respir mai bine. sampania ma face sa inghit aer curat… E nemaipomenit…
OLGA pune paharul pe masa si opreste muzica. Din nou, cu exceptia lui CEHOV, toate personajele ramin imobile.
CEHOV (se scufunda intr-un fotoliu) – Dintotdeauna am fost acuzat ca n-am avut niciodata o pasiune adevarata, puternica, intensa, nebuna, irationala… si totusi eu am iubit, toata viata mea am iubit… Ce vrea sa spuna asta, o pasiune irationala? Mi s-a ripostat ca n-am iubit niciodata orbeste… Dar cei care imi fac reprosuri uita ca toata viata am fost bolnav… si ca sint inca bolnav… si ca voi fi inca bolnav atit cit imi mai ramine de trait… Toata copilaria mea am fost bolnav… Toate bolile s-au lipit de mine… tuse, hemoroizi, peritonite, migrene, probleme cardiace, tulburari de vedere, reumatism la creier… dar marea mea specialitate, mes cheres dames, a fost aceea de a scuipa singe. Sint unii care scuipa foc… Bineinteles, e mai frumos cind scuipi foc… E chiar romantic… Dar eu, toata viata mea am scuipat singe. Aveam 24 de ani cind am inceput sa scuip singe. si iata ca scuip singe de 20 de ani… Sint 20 de ani de cind scuip singe fara incetare… Deci, plecati toate trei la Moscova.
IRINA – Da. Vom inchiria o casa pe strada Basmania… Chiar linga casa unde ne-am nascut…
MASA – si o sa traim! O sa traim, Anton Pavlovici! O sa traim!
IRINA – Iar eu, intr-o buna zi, voi inchiria o camera la Hotelul Europa, ca sa petrec o noapte la Hotelul Europa. Toata viata mea am visat sa petrec o noapte la Hotelul Europa. Ati tras vreodata la Hotelul Europa, Anton Pavlovici?
CEHOV (fara sa-i raspunda IRINEI, se intoarce spre OLGA) – E adevarat, Olga, plecati?
OLGA (stergindu-si o lacrima) – Da!
CEHOV – Ati luat marea decizie?
OLGA (suflindu-si nasul in batista) – Da! Da!
CEHOV – Parasiti totul, totul, ca sa va instalati la Moscova?
OLGA – Da! DA! Da!

Cele trei surori se imbratiseaza, in pragul unei crize de nervi. CEBUTIKIN reincepe jocul cu chitara, din cind in cind ciupeste o coarda, joaca doua trei note etc.

CEHOV – si cind e plecarea? Cind v-ati hotarit sa plecati? Pentru ca acum e deja putin tirziu. E deja iulie si in iulie nu mai gasiti nimic de inchiriat… si apoi, am auzit ca tifosul face ravagii in acest moment la Moscova…
OLGA (plingind) – O sa plecam de fapt… anul viitor…
MASA – Da, anul viitor…
IRINA – La primavara…
OLGA – Anul viitor la primavara. Decizia e luata.
CEBUTIKIN – Destul! Eu unul cred ca… ajunge cu… Chiar daca… Ajunge, gata…
CEHOV (care scoate un ziar din buzunarul halatului) – Cum poate fi atit de timpit acest Skabicevski? Cum poate sa fie cineva atit de timpit? Un timpit care ma trateaza de clown… Ati citit ziarul? Ma trateaza de clown… “Cehov, unul dintre acei clowni ai gazetelor destinat sa moara uitat la piciorul unei palisade…”. Ei bine, poftim, eu nu mor la piciorul unei palisade… Mor inconjurat de femei! De cele mai minunate femei… Multumesc ca ati venit, Olga… (Nou acces de tuse.) Olga, unde esti? Irina… Masa…

Cele trei surori nu-i mai raspund lui CEHOV. Ele ramin nemiscate, in picioare, ca niste spectre. CEHOV se uita in jur, le cauta in incapere din priviri, dar nu le mai vede.

CEHOV – De fapt, ce mi-a placut mie cel mai mult in aventurile mele amoroase au fost preliminariile… Flirtul galant… Olga, Masa, Irina… Unde sinteti? De ce oare sintem tentati sa consideram ca intregul univers este vinovat de deceptiile noastre? De ce? Masa? Draga mea Irina… Ce vesela poti sa fii tu intotdeauna, ce spontana… si cum se vede ca arzi de dorinta de a te dedica unei cauze, de a crede… Du-te, Irina, du-te la Moscova, fugi la Moscova… Moscova inseamna viata… (Incepe sa rida cu oarecare cinism. Risul se transforma din nou in tuse. Dezgustat de sine insusi, scuipa din nou singe in scuipatoare, dar cu un gest rapid, tradind o mare obisnuinta.) N-ar fi trebuit sa vin aici… Intii m-au sfatuit ca nu cumva sa-mi petrec iernile la Ialta si mi-au recomandat imprejurimile Moscovei. Apoi mi-ai spus sa plec in Germania. Mai intelege ceva daca poti! Anfisa! Anfisa! Adu-mi niste apa calda… Adu-mi mantaua si palaria… Am de facut o vizita… Am uitat ceva… (Pentru sine insusi.) Sint total batut in cap… Cum am putut sa-l uit pe…
TRECATORUL (se apropie de MASA) – Imaginati-va ca era cit pe ce sa nu mai prind cortegiul cel bun… Cum ajunsesem cu oarecare intirziere la Gara Nicola, peste ce dau? Peste alt cortegiu, care nu era cortegiul pentru care venisem eu, era cortegiul generalului Keller, ucis in Manciuria… pentru ca sicriul generalului sosise in acelati timp cu sicriul lui Cehov, care el, sicriul lui Cehov, venea din Germania… Asta este societatea noastra rusa… si apoi a trebuit sa alerg, dar ce-am mai alergat, ca sa prin din urma cortegiul cel bun… si iata ca sint numai siroaie de sudoare…

Toate privirile personajelor se fixeaza in gol.