Absintul este halucinatia artistica a secolului XIX. Cînd spui absint zici boema, cînd spui boema provoci verdele amar al absintului. Boema a supravietuit, absintul a pierit pe neasteptate, dar mai putin misterios decît dinozaurii. Scos în afara legii, dat afara din cafenele si bistrouri, a intrat într-o melanholica desuetudine si unanima uitare. Secolul XIX l-a sechestrat ca pe o fiara ciudata într-o rezervatie. Doar istoria artei si a literaturii ne mai reaminteste de aceasta bautura-relict. Atunci cînd e invocat Degas, impresionismul, cheiurile Senei, Toulouse-Lautrec, barul la Folies-Bergcre, chiparosii lui Van Gogh sau scufundatul în flirt, damf si genialitate Montmartre.

M-a atras întotdeauna irezistibil ca unul din rarisimile exemplare ale logosului, ca relevanta sonora: ab-s-i-i-int. Stiam de la Picasso (comunistul Picasso era cel mai mediatizat în fosta URSS) si din poezia franceza ca e ceva de baut, fara sa stiu ce e: o posirca ordinara sau o licoare sacra pentru zeii cafenelelor. Nu-l mai întîlneam (cuvîntul) nicaieri în alta parte decît în acest unghi umbros, la întretaierea impresionismului cu simbolismul. Mai mult: parea o acolada lichida între acestea doua.

Releva si vocatii ideatice: absintul, o bautura tipic franceza, parea un remediu perfect pentu o boala inventata tot de francezi – mal du siccle, dar si pentru anglofonul spleen în interiorul caruia Verlaine rima nevrozat … noirs-…désespoirs.

Ma instiga. Avea în el un voluptuos exotism cosmopolit si absorbea în verdele sau crud peregrinarile lui Rimbaud si încetosarile paradisiace ale lui Baudelaire. Simplul paralelism sonor între absint si absolut îi da o aura dianatica, metafizica, îl înnobila, bautorii de absint parînd antrenati în magia vînatorii de absolut. Cînd am vrut sa aflu mai multe despre el, m-a dezolat ca o istorie mojiceasca si triviala cu adulter. Ca alta data aproape sacralul boem, care în graiul limfatic al cotidianului nu înseamna decît comunul tigan. La fel absint, tradus din limbajul esoteric si elevat, nu înseamna mai mult decît vulgara planta a tuturor santurilor noastre, pelinul. Valul Isidei cadea, iar sub el nici un mister – o buruiana ordinara pascuta de capre. Fiti de acord: exoticul si romantismul de sub gard intra cam greu în deambularile metafizice.

Ceea ce bagateliza botanica nu avea însa expresie si extensie asupra artisticului. Aici prozaismul obîrsiei proaste nu-i fana imaginea, lasîndu-l în distinsa voga a epocii. Doar vinul care se tragea de la taica Noe îl concura. Pare tema predilecta a veacului, sarind usurel chiar pragul secolului XX: Manet, Bautorul de absint; Degas, Absintul; Rops, Bautoarea de absint; Picasso cu numeroasele sale Bautoare/ bautori de absint etc., etc.

Ceea ce frapeaza în aceasta pictura e multimea scenelor de gen croite din “cutite si pahara”, o lume mai curînd elegiaca decît vesela si de loc sordida a cafenelei: perechi de dansatori, perechi de bautori, apasi cinînd, demi-mondene, fumatori grizati cu figuri bonome, jucatori de carti flancati de clondire grele (un viciu atrage de regula altul), terase scufundate întru-n verde luxuriant, vampe incendiind atmosfera cu rosul aprins al decolteurilor în faimoasele café-concert, naturi mai bine zis vii decît moarte cu sticle, vinaturi, mese deloc îmbelsugate (mai ales fanii absintului, dialogheaza, introvertiti, cu sticla din fata, gastronomia lipsind cu desavîrsire) s.a.m.d. Niciodata pîna la impresionisti si niciodata dupa ei ochiul privitorului nu a fost încîntat de aceasta atractie a boemei spre loisir. Loisir-ul si caracterul sau eliberator, gratuitatea, hedonismul erau inventate nu de sociologia anilor ’60 ai secolului abia trecut, cum se spune la carte, ci de artistii impresiei momentane care-si faceau din imortalizarea momentului iute trecator o ideologie estetica si din carpe diem o psihologie de viata. Cînd si cum au învatat sa exclame senin, fara tragismul faustic, ,Opreste, clipa minunata!”, vom vedea mai jos.

Degetul lui Germanicus
Impresionistii parasesc în masa lectia de academism, desi unii, spre exemplu Renoir, vor pendula un timp între trecut si viitor. Pînzele sale îl arata cînd un academist stîngaci, cînd un impresionist timid. Asta nu-l împiedica însa sa spuna în tinerete “Nu!” maestrului sau Gleyre (fireste, academist convins!), cînd acesta îl dojenea ironic: “Nu crezi ca degetul mare al piciorului lui Germanicus ar trebui sa arate mai nobil decît cel al carbunarului de la colt?” Degetul lui Germanicus (general roman, tatal lui Caligula) era tema naftalinizata a picturii. Alt cirac, Cézanne vroia sa puna pe pînza ceva care sa înfurie si sa umple de deznadejde academia. Se pare ca i-a/ le-a reusit daca în acel deceniu “titlul” de impresionist echivala ca nuanta cu cel de postmodernist de astazi – adica cu o înjuratura. Desi nu-i neglijau pe Courbet si pe Millet, la fel întoarcerea acestora cu fata apre realitate, insistenta prea acuta a realistilor pe ceea ce se vede le-a displacut cumva. Ei au preferat sa picteze ceea ce simteau, sa prinda clipa fugara, mizînd pe intuitionismul lui Bergson care-i învata, înca o data dupa Heraclit, principiul lichidelor în care nu poti intra de doua ori. Cu filozofia aceasta se scria si se picta “la umbra fetelor în floare”, secolul XX începînd sub aceeasi zodie:

Les mains dans les mains restons face a face
Tandis que sous
Le pont de nos bras passe
Des éternels regards l’onde si lasse

L’amour s’en va comme cette eau courante
L’amour s’en va
Comme la vie est lente
Et comme l’Espérance est violente.

(Apollinaire, “Le Pont Mirabeau”; “Alcools”)

Fixati pe senzorial si liberi de catusa academista, uitînd de nobletea anatomica a lui Germanicus, de Persefona, de Atena si coiful sau poleit, într-o rabufnire a unui vitalism debordant au transpus pe pînzele lor viata lor însesi: îsi pictau sotiile, copiii, prietenii, postasul batrîn, ospatarii, dejunul pe iarba, în atelier, terasele, toate dominate de mediul lichid: oglinzi de ape în departare, sclipiri opace si miraculoase în sticle si pahare. Desi cafeneaua pare o obsesie, plein-air-ul e cel care-i îmbata cu adevarat.

Saracie & Impresionism & Femei
Cu putine exceptii (Degas, Toulouse-Lautrec), erau saraci. Monet devenise o persona non grata a stabilimentelor – nu avea cu ce sa-si plateasca masa. Sotia lui Pissarro facea iritata: “Desi stie ca sînt datoare trei mii de franci, îmi trimite doar trei sute si ma roaga sa astept restul… Eu pot sa astept, dar chiar si cînd astepti trebuie sa manînci. Sîntem în casa opt persoane. Cînd vine ora prînzului, eu nu pot sa le spun copiilor sa astepte”. Van Gogh a ajuns, postum, proverbul artei: si-a dus zilele doar din altruismul si mila fratelui sau Theo. Putin timp dupa deces, unele tablouri ale sale valorau milioane. Asa ca efervescenta dionisiaca a rau famatelor Moulin Rouge, Moulin de la Gallette, La Grenouillcre, dansurile la Bougival, Argenteuil, concertele la Tuilleries si alte locuri de prin sînul lui Dumnezeu puse pe pînze pastreaza în culisele nocturnului partea dramatica, daca nu chiar tragica a existentei lor. Nu stim ce a zis Dumnezeu despre temele lor uneori destul de deocheate (sa-l invoc pe Toulouse-Lautrec?), despre hobby-urle lor nitel deplasate, despre acea “mitologie a pacatului”, “ideologie a viciului” ai caror pontifi erau (Berdeaev spunea ca în momentul cînd îsi plasmuieste ideile, artistul sta fata în fata cu Dumnezeu). Stim însa ca tristetea vinetie a unei singuratati cosmice transpare prin ochii celor mai multe dintre femeile pe care le-au ales drept personaje si care le-au fost probabil amante.

Ele nu traiau, ci îsi devorau viata. Topite în absint, erau reactivul chimic al boemei, risipita lor frumusete dînd culoare, parfum si ceva miracol existential serilor pariziene. Arta le absolvea de pacat, facînd din ele icoanele unor templuri pagîne. Iata un mic catalog al solitudinii cu chip de femeie, împartasind tacerea aspra a paharelor: Pruna, Bar la Folies-Bergcre de Manet, faimoasa Absintul de Degas, Mahmureala de Toulouse-Lautrec, Bautoarea de absint a lui Picasso, pictor care începea cu pastise dupa piticul tavernelor si al bordelurilor – l-am numit pe nefericitul Toulouse-Lautrec, fragilul vlastar aristocratic; doamnele aproape înmarmurite în întristare din tabloul La Maxim’s (Maxim’s era un restaurant cu vad bun, bine mersi si azi) de Louis Valtat, impresionist, cum s-ar spune, de raftul doi. Si multe, multe altele. Privirile lor în niciunde au obosit sa astepte sau nu mai spera nimic – s-au resemnat. Doar hidoasa grasana din Separeu la cabaretul “Sobolanul mort” (Toulouse-Lautrec) se îneaca întru-n nor de languroasa platitudine.

Antonina Vallentin, biografa lui Picasso, apela neajutorata la Rilke atunci cînd trebuia sa comenteze aceasta fauna fumata, decorul dintotdeauna al cafenelei: ,Sînt acele femei despre care Rilke spune ca «viata s-a jucat cu ele, punîndu-le primaveri dupa primaveri în bratele deschise, totdeauna în zadar, pîna cînd si-au îndoit umerii», femei care «n-au cazut prea de sus de pe treptele sperantei si nu s-au lovit prea tare, dar s-au vlaguit în asa fel ca viata nu mai are ce face cu ele»”.

Ceva aparte are privirea de piatra a Bautoarei de absint a lui Picasso cel Tînar, din epoca sa albastra-albastra. Mîinile ei disproportionat de uriase, geometria ei aproape ne-euclidiana era copiata parca de Apollinaire în Alcooluri, titlu perfect bahic si în asonanta cu secolul absintului – Rimbaud (Corabia beata), Baudelaire (Vinurile…):

 

Tu es debout devant le zinc d’un

bar crapuleux
Tu prends une café r deux sous

parmi les malheureuxTu es la nuit dans un grand

restaurantCes femmes ne sont pas méchan-

tes eles ont des soucis cependantToutes meme la plus laide a fait

souffrire son amantElle est la fille d’un sergent de

ville de JerseySes mains que je n’avais pas vues

sont dures et gercéesJ’ai une pitié immense pour les

coutures de son ventre 

(“Zone”)

Daca exista însa o mîhnire universala, metafizica, atunci ea trebuie sa poarte privirea abandonata într-o neconsolata tînga a lui Jane Avril, o prezenta celebra a cartoanelor aceluiasi Toulouse-Lautrec. Aceeasi privire fixa, într-un vag orizont al niciundelui, îi surprindea Toulouse-Lautrec si nenorocitului sau coleg în Portretul lui Van Gogh facut de Toulouse-Lautrec în cafeneaua Tambourin în 1887.

Pe sub aceste cearcane de întristare avea sa intre în secolul XX cuvîntul-cheie al veacului: absurdul. La celalalt capat al privirii, degetul etilizatului E.A. Poe schitase tremurat: Nevermore, cuvînt-pista de pe care decolau primele Poeme saturniene ale lui Verlaine.

Absintul cu verzi coloane
Baudelaire, regele cu parul verde al boemei, elaborase în Paradisurile artificiale ceea ce am numi astazi Codul deontologic al bautorului-artist. Superficialii îl pot citi la nivelul unor “instructiuni de folosire a”…, punînd în capul operei ideea pe cît de dezgolita pe atît de insidioasa a lui Baudelaire ca un om care nu bea are de ascuns ceva semenilor. In fond e însa o filozofie, e o motivatie psihologica a starii de absolut indusa prin catenele etilice. Autorul care consternase prin libertatile sale burtaverzimea pariziana si-l ia chezas teoretic în acet sens pe “divinul Hoffmann”, invocînd Kreisleriana acestuia. Rafinatul neamt vede spiritul magic al vinului, intuieste între lichidul solar si inspiratie o secreta comuniune, o interdependenta care se deschide doar initiatilor. Un vin de Champagne, spune Hoffmann-Baudelaire, are în el energia si efervescenta debordanta care ar pune pe portativ notele unei opéra-comique. Dimpotriva, muzica religioasa reclama un vin de Rhin sau de Jurançon. Esentele acestor doua sacre licori au, ca si ideile profunde, o amarîme exaltanta. Pe cînd cel care compune o muzica eroica va trebui sa se încreada în forta magica a unui vin de Bourgogne care poate inspira la sigur ardoarea si patosul patriotice Si, ca o reflectie finala a lui Baudelaire: între barometrul psihic (al autorului) si calitatile muzicale ale vinurilor exista o fraternitate evidenta.

Baudelaire extinde acest corolar oenologic si asupra pictorilor. El ia în bascalie tabloul (unui academist, probabil!) care aduna în jurul sau o gloata de imbecili muta de admiratie. Pînza are toate fineturile traditiei si e polizata ca o scula industriala. In hiperclaritatea acestei “picturi microscopice”, spune ironic poetul, se vad chiar mustele în zbor. Satisfacîndu-si o curiozitate filozofica, autorul Paradisurilor… încearca sa afle ce bea acest “superartist”. Asta e! exclama el malitios: tipul e un monstru care se scoala cu rigurozitate în zori, a ruinat prin poftele sale sanatatea menajerei si – accentueaza triumfator Baudelaire! – nu bea decît lapte!

Liberalizarea esteticii, a gusturilor implica si o liberalizare a moravurilor. Sau invers? De la orfevraria si poleiala pedant-academista la tusele energizante, aproape salbatice (nu erau numiti les fauves?) ale impresionistilor, de la afectarea fastuoasa a purpurei, a togilor si coifurilor antice, a personajelor sufocate de sobrietate la democratia de pai a canotierelor, a panglicelor usor frivole, a betiei de culori de o stridenta cautata. Arta iesea din templu si intra în cabaret, umplîndu-se de miresmele realului, de exuberanta imediatului.

Verdele impusiv al plein-air-ului rimeaza cu verdele absintului, pe care Rimbaud îl numeste simbolic muza verde sau îl vede monumental: “Absintul cu verzi coloane“. Iata cum comenteaza un cercetator acest vers: absintul era “o bautura… mult prizata de membrii cercului lui Verlaine. Rimbaud, amator de absint într-o vreme, va numi în derîdere aceasta bautura «absomphe». Culoarea verzuie a absintului are legatura si cu hanul verde din ultimul distih al partii a patra” (exegetul se refera la poemul Comedia setei). Aceste provocari coloristice, extinse la scara întregii epoci, ar da o mitologie a verdelui cu bataie lunga, pîna spre simbolistii români interbelici (Minulescu, spre exemplu). Acest mit, sa-i zicem colorogonic, ar putea începe cu lectura faimoaselor Vocale (Rimbaud) prin grila nu mai putin faimoaselor Corespunderi (Baudelaire). Baudelaire: “Parfum, culoare, sunet se-ngîna si-si raspund.// Sînt proaspete parfumuri ca trupuri de copil,/ Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste cîmpii “; Rimbaud, pentru U-ul simbolizînd verdele: “U – cicluri, framîntare a verzilor talazuri,/ Adînca pace-a turmei ce paste pe islazuri/ Si-a urmelor sapate pe frunti de alchimie “. Trebuie oare sa ne mai întrebam care alchimie verde sapa pe frunti filozofia degajata a boemei? Insatietatea furibundului Verlaine îi largeste totusi limitele:

Entre autres blâmables exccs
Je crois que nous bumes de tout,
Depuis les plus grands vins

français
Jusqu’r ce faro, jusqu’au stout,
En passant par les eaus-de-vie
Qu’on cite comme redoutables,
L’âme au septicme ciel ravis,
Le corpe, plus humble, sous les

tables. 

(“Laeti et errabundi”)

Filozofie care, pe lînga uitare si abandon în al noualea cer, mai postula, apud Baudelaire (Paradisurile…), ca cerul, chiar cel obisnuit, arata mult mai neoarecare vazut prin fundul sticlei si ca betia confera un surplus de sensibilitate. Viata intra astfel în arta pîna la glezne, pîna la brîu, pîna la sufletul filtrat în cerurile suprapuse. Arta le îmbratisa ocrotitoare si himerele lor de azur si necuvioasele lor rataciri, ei traind, in extremis, viata ca opera si opera ca viata. Canonica mîntuire prin arta le-o va acorda generos doar sec. XX, din pragul caruia Guillaume Apollinaire îsi bea/ traia Alcoolurile:

Et tu bois cet alcool brulant
comme ta vie
Ta vie que tu bois comme une
eau-de- vie
.

Pîna atunci vor fi însa clientela insolita a barurilor, bordelurilor, a tribunalelor. Apoi U-ul verde rimbaldian, golit ca o cupa, se va face istorie. Impreuna cu impresionismul, cu veacul si neaparat cu absintul.

Fise enciclopedice
I. Botanica
Deci absint, din latina (absinthium) înseamna literalmente pelin sau, în sens figurat, orice lucru amar care vindeca.

In lume exista peste 500 de specii de pelin (artemisia). La noi în Moldova cresc 9-10. Cel care ne intereseaza e pelinul amar sau pelinul bun (artemisia absinthium), planta cu miros aromat si gust amar – o metateza s-ar parea predestinata pentru aceste doua adjective: aromat si amarît.

Proprietatile medicinale ale plantei erau cunoscute înca din antichitate.

Medievalii o considerau iarba sfînta, extractul din pelin intrînd în componenta unor preparate celebre pe vremuri: pilula lui Nicolas de Salerne, siropul “cachétique de Charas” s.a.

Din pelin se extrage un ulei volatil “cu principii amare”, folosit si azi în medicina sau pentru aromatizarea unor bauturi.

In doze mari este toxic: 12 grame de esenta pot provoca o criza epileptiforma.

Are proprietati insecticide – amestecat cu alte componente poate fi folosit la stropirea livezilor.

II. Literara
Pelinul are un stagiu literar de milenii. Michael Ferber îi urmareste “evolutia artistica” de la Vechiul Testament, via Dante, pîna la Hugo (vezi Dictionar de simboluri literare, aparut recent la Cartier).

Dictionarul de simboluri (Jean Chevalier si Alain Gheerbrant) îi consemneaza principii simbolice mai largi: ,Desemnînd absenta oricarei dulceti, aceasta planta aromatica simbolizeaza durerea, mai ales sub forma amaraciunii si, în special, durerea pe care o provoaca absenta”.

Sa fie, conform dictionarlui, o echivalenta, cel putin metaforica, între absentia si absinthium?

In aceasta panorama universala accentul se pune pe Pelinul Cosmic: Steaua Absintos ori Steaua Pelin din Apocalipsa: ,Si a cazut din cer o stea uriasa, arzînd ca o faclie… Si numele stelei se cheama Absintos. Si a treia parte din ape s-a facut ca pelinul si multi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru ca se facusera amare”.

Pelinul e si un campion al folclorului nostru, un avatar al singuratatii, înstrainarii, al of!-ului de inima albastra, al neîmplinirii în eros. Eterna jele din melos e sinonima fierii sale primordiale, cîntecul popular punîndu-l la celalalt pol fata de busuioc.

In literatura, I. Druta îi reactiva simbolistica planetara, imaginînd o metafora absolut memorabila (vezi Povara bunatatii noastre, primele versiuni). Mos Bulgare e un personaj de realism magic, cu un comportament bizar si greu definibil, actionînd parca sub impulsiunea secreta a unei profetii pre-apocaliptice. Pelinul sau adunat în snopi prevesteste parca nu atît amarîrea apelor, cît amarîrea sufletelor în catastrofa mondiala care se anunta.

III. Bahica
Bautura absint e un buchet de arome din extracte de plante, între care primeaza absintul, adica pelinul. Simpla însiruire a acestor ingredinte suna deja ca un poem: anasonul, angelica, isopul, chimionul-dulce, veronica, lemnul-dulce, roinita…

Amestecat cu alcool (între 50 si 75%; de regula, taria ocupa însa 60% din volum), poemul-clorofila intitulat de francezi La Fée Verte (Zîna Verde) – asa era botezat absintul de boema din cauza culorii verzi opalescente – era capul de lista al cafenelelor.

Se bea în pahare speciale în care se picura absint, se punea un cub de zahar (astfel se atenua gustul amar) si se adauga apa (bautoarele lui Picasso au întotdeauna la îndemîna un sifon). Dulceata vicleana fermeca mai ales femeile, care-l beau cu uitare de sine – cele mai multe personaje sorbite de absint din pînzele impresionistilor sînt eternele menade. Asta da prilej pentru diverse speculatii. Citez aici o nota interesanta a renumitului exeget englez Kenneth Clark la tabloul lui E. Degas Absintul: ,Femeia în bluza, cu alura de doamna, e pe cale sa bea un pahar destul de mare de absint, iar acest fapt perfect normal e incriminat ca reprezentînd abisurile depravarii. Criticii englezi, în special afirmau ca tabloul dovedeste cît de mult era cufundata Franta în viciu; ei însa nu privisera mai adînc în propria lor tara.”

Iata ca mai avem o echivalenta fatala: abis – absint.

* * *
Infuzia de absint (pelin) pe baza de vin era cunoscuta înca de romani, care îl foloseau drept medicament. “Inventatorul” absintului ca bautura de consum e considerat însa doctorul francez Francis Pierre Ordinaire (ce nume!), care potrivea (în 1792) nebunia alchimica din arome, alcool si culoare, ramînînd astfel primul impresionist al bauturilor. In 1793, menajera sa a început comercializarea acestei Zîne Verzi a tavernelor. In 1797 ofiterul Dulied cumpara reteta fabricarii, pe care o preia ginerele sau, Henri Louis Pernod. Acesta construieste o distilerie, punînd producerea absintului pe baze industriale.

Secolul XIX e secolul absintului, chiar daca raportul dintre alcoolul pur si absint, consumate în Franta anului 1913 (anul aparitiei Alcoolurilor lui G. Apollinaire) era de 1 558 000 hl la 239 000 hl. Doi ani mai tîrziu absintul era interzis în Franta prin legea din 16 martie 1915. A mai fost interzis în Elvetia, SUA, Germania s.a. Stabilit în Spania, Pernod a continuat sa-l furnizeze pe piata, probabil în alta formula si sub alte denumiri. Apropo, marcile Deva si Mari Mayans pot fi degustate si azi în aceasta tara iberica. Ca de altfel si în Portugalia, în Marea Britanie, Cehia unde absintul nu a fost obstructionat niciodata.

In SUA fusese interzisa orice bautura pe baza de pelin. Spre satisfactia nostalgicilor a fost elaborata o marca mai blînda ca reactie, Herbasintul.

Vermutul e ruda si el cu absintul. In germana, wermut înseamna literalmente pelin.

Un descendent îndepartat al absintului e si “vinul” nostru Buket Moldavii (de, ginta latina!). Fabricat mai ales spre deliciul rusilor, aceasta bautura are azi cel mai scurt fir de comunicare cu neantul. In alcoolul ei mult îndulcit se amesteca extractul dintr-un alt soi de pelin, cu o denumire cumva mai familiara: artemisia balchanorum, mai neaos spus – pelinul lamîios.

IV. Istorica
Consumat în doze mari absintul provoca absintismul, adica intoxicarea cu absint care se manifesta “printr-o stare de excitatie cerebrala, prin halucinatii, ameteli, convulsii, tulburari de sensibilitate”. Pe acest motiv a si fost interzis. Desi s-au auzit voci care au spus ca nu calitatea, ci cantitatea conta: orice alcool baut în exces duce la aceleasi consecinte. Absintul avea însa o tarie diabolica si, pentru a-l face mai ieftin, unii producatori îl si aruncau pe piata într-o formula îndoielnica.

Faptul ca producea excitari cerebrale si hipersensibiliza (cel putin la doze bine cumpanite) îl facea amicul artistilor. El arunca supapele, vaporii sai punînd în miscare masina hidraulica a visariei descatusate. Asa se face ca pe listele bautorilor de elita se afla numele lui Manet, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, O. Wilde, Degas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, A. Monticelli, Gauguin, A. Jarry, Picasso, He-mingway s.a.

S-au scris numeroase lucrari stiintifice care au pus în raport direct fanteziile asternute pe pînze sau pe hîrtie si efectele absintului. Sub microscop a fost cercetata pîna “în infinitul mic” mai ales creatia lui Van Gogh, himerele artistice ale caruia sînt explicate mai ales prin refractiile sticlei de absint (citez doar un titlu mai semnificativ: M. Albert-Puleo, Van Gogh’s vision: thujon intoxication, 1981).

La atîtia ani de la interdictie, absintul nu e uitat totusi. Opuri mai mult sau mai putin credibile despre Zîna Verde continua sa apara – am numarat pe Internet cel putin 60. Unul dintre acestea e în stare sa fascineze chiar de la titlu: Barnaby Conrade, Absinthe: History in a Buttle (Absintul: o istorie în sticla).

Nostalgicii îl “omagiaza” numind poetic Absint diverse asociatii producatoare de alcool, cafenele, S.R.L.-uri “de profil” s.a.

Apare si o curioasa revista literara Absinthe Literary Review.

Din spirit cofratern, poetii de azi îl evoca si ei cu mahna marinarilor si carturarilor care-si amintesc de farul si biblioteca din Alexandria.