Un model deontologic al exilatului, cu totul opus modelului Mircea Eliade, este cel reprezentat de Emil Cioran. Este un model psihologizat si ontologizat la extrem, un model al Negativitatii si Contradictoriului care nu mai tine de o dialectica hegeliana cu alternari antitetice si coagulari sintetice, ci de inconstanta si inconsistenta “capritului”, aleatoriului. Ura si iubirea sunt manifestari-limita, contestarile sunt macabre, de un profetism negru, apocaliptic în timp ce peste notele apreciative se revarsa o lumina generoasa, sentimentala, accentele xenofobe si antinationale se vor diminua într-o dispozitie universal-toleranta, abstracta, cosmopolita, antisemitul din tinerete devenind evreu, “rusinea de a fi român” alterneaza ba cu sentimentul damnarii etnice, al fatalismului (frivol) valah, al neantului valah, ba cu recunoasterea imposibilitatii de a fi într-o alta cultura, alta decât cea proprie, matriciala. Intr-un cuvânt, e o odisee aventuroasa, negativista, capricioasa a îndepartarii/apropierii, a urii/iubirii. E o îndepartare crispata care apropie cu note duioase, e o apropiere relativizanta care îndeparteaza si mai mult, e o ura iubitoare, dupa cum e si o iubire care uraste. Nu mai poti prinde vreun indiciu clar de constanta în actiunile si gesturile cioraniene. E greu sa întrevezi ratiunile limpezi ale acestor paradoxale sau de-a dreptul contradictorii, aporetice manifestari în care e negare si autonegare, scandal si retragere discreta din angajarile polemice, dispret radical fata de tara de origine si autodispret, oprobriu moral dar si îngaduinta fata de rataciri si greseli, culpabilizare si justificare. Sunt surprinzatoare adesea si elementara contradictie in adjecto, substituirile de notiuni si termeni, suprimarile si manifestarile momentelor adevarului, spectacularele deziceri de trecut frânate de lipsa de sinceritate pâna la capat. Astfel, trecutul sau este confundat usor cu trecutul cultural al tarii, iar disperarea proprie concreta cu o disperare metafizica generalizata, vina individuala cu ce psihologic-juvenila mai abstracta si atemporala.

Evident, Emil Cioran îsi însceneaza conditia de exilat, îsi provoaca si traieste teatral înstrainarea, erijându-se în postura de înstrainat absolut (,Sunt înstrainat în sensul cel mai adânc al cuvântului sau cel putin asa cred”), aproximeaza ceea ce este clar, legitimeaza ilegitimul si ilegitimeaza legitimul. Opera cioraniana, dupa cum observa cu justete Eugen Simion, este “un palimpsest în care naratorul vrea sa-si piarda urmele”, “un discurs baroc cu noua învelisuri” (Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Bucuresti, 2000, p. 98). Specializarea în ne-sinceritate, în teatralitate, în mistificare urmareste absolutizarea rupturii, neantizarea ei care provoaca – în chip dialectic si total paradoxal – depasirea ei si revenirea la legaturile consagvine cu etnia sa, cu paradisul sibian al copilariei.

Cioran vrea sa dea o alta functionalitate înstrainarii sale, aceasta fiind marea lui stratagema morala: el concepe, asadar, înstrainarea ca pe o mântuire de pacatele tineretii, de “nebunia” de atunci, de entuziasmul juvenil cu care îmbratisa miscarea legionara. Absolutizarea înstrainarii se face în numele relativizarii culpei si mântuirii de ea. Aceasta superba inconsecventa deontologica (or, inconsecventa devine, la el, tocmai consecventa printr-o introvertire perversa) duce la un moment dat la o foarte sincera recunoastere ca tine la România, ca l-ar face foarte nefericit disparitia ei (… unei scrisori catre Mircea Eliade din 1940), ca alegerea facuta de Noica de a ramâne în limba româna, în tara de origine este solutia cea mai potrivita (,Nu stiu daca la tine e vorba de prestiinta sau de instinct – cert e ca ai înteles dintotdeauna ceea ce mi s-a parut multa vreme o extravaganta sau chiar o nebunie: ca a fi nu e cu putinta decât înauntrul propriei tale etnii. In mod natural, eu (cu Schimbarea etc.) ar fi trebuit sa sustin o idee ca asta si nu tu, care filosofic vorbind, te gaseai la mii de leghe distanta, mai ales în epoca slabiciunii tale pentru Kant. In optiunile de acest fel intra însa elementele care tin mai putin de teoriile noastre cât de ursita fiecaruia dintre noi” (.. scrisori catre Noica din 1970). Cea mai spectaculoasa substituire pe care o face Cioran este aceea între vina etica si vina etnica, totul cazând pe spatiu, nu pe individ.

Cele doua modele – Eliade si Cioran -, ca si modele Ionescu, Brâncusi, Goma demonstreaza faptul ca exilul poate fi modelat în negativ sau pozitiv, poate fi valorificat ca destin în mod creativ la diferite grade, ca poti ramâne în pura deontologie, hranindu-te din monotonia lui, din disperare si scandal sau te poti urca în sfera ontologiei, gasind vibratia celor mai sensibile coarde ale fiintei. Complexul Fiesco poate fi si el eficient, valorizator sau ineficient, neantizator.

Putem atesta si cazuri de îmbratisare alternativa sau fluctuanta a celor doua modele.

Chiar si I. Negoitescu, care detesta la un moment dat modelul de românitate si care detesta ideile politice ale lui Eminescu si felul poetului de a face politica (,Chiar si Eminescu a facut din plin… Din pacate – zic eu acum. Fiindca ideile politice ale lui Eminescu – desi el le-a promovat cu buna credinta si cinstit, dupa el -, ideologia lui politica (si pentru faptul ca a fost atât de frumos formulata) a jucat un rol nefast în evolutia ulterioara a României, si în special în secolul al XX-lea, încât s-a ajuns la aceasta aberatie ca, în mod justificat, chiar si Ceausescu poate revendica o legatura cu ideologia poetica a lui Eminescu!”, I. Negoitescu, In constiinta de cauza, Cluj, 1990, p. 50-51) – afirmatie aberanta caci publicistica eminesciana nu este doar politica -, elogiaza românitatea lui Mircea Eliade., “interesul lui plin de caldura fata de tot ce se întâmpla în tara”. Românitatea eliadesca era determinata de consecventa neconturbabila de a fi scriitor român, care si în exilul sau de lunga durata a continuat sa scrie literatura exclusiv în limba româna: “Mi se parea uluitor faptul ca acest savant preocupat de fenomene universale si care strabate o bogata cariera universala, migalea si astazi, în desavârsirea carierei sale, acelasi cuvânt românesc, în care altadata, în tinerete, se straduise sa cuprinda spiritualitatea Occidentului si a Orientului de dincolo de noi” (Ibidem, p. 103). Mircea Eliade a ramas mereu solidar si atasat sufleteste de confratii sai mai tineri dintr-o tara “subjugata si pândita de întuneric”, aflati în suferinta.

A fost o solidaritate permanenta cu întreaga cultura româneasca, cu “modul de a fi românesc”.

(Post)fetele exilului se dezvalue în luminile surprinzatoare ale regasirii identitatii, ale acceptarii unei identitati asociate, a identitatii culturale a tarii în care s-a stabilit (prin însusirea si cultivarea unei a doua limbi si sincronizarea cu noul context cultural sau chiar încadrarea în el prin a scrie în limba tarii care l-a gazduit sau a traduce din ea si în ea). Unii poeti, de regula mari poeti, ramân fideli mitopoeticii proprii ” desfasurându-si evolutiv personalitatea în conditii de exil: Ion Caraion, Stefan Baciu, Miron Kiropol, Ilie Constantin, Alexandru Lungu. Alti poeti sau îndeosebi prozatori – Petru Dumitriu, Petre Popescu, Vintila Horia, Ion Druta, Ion Milos (cel mai proteiform poet al exilului: nascut în afara tarii, în Banatul Sârbesc, apoi stabilit în Franta si Suedia si scriind în mai multe limbi: româna, macedona, sârba, franceze, suedeza). Un mare grup de scriitori evrei plecati din tara continua sa scrie în limba româna, considerata materna (Alexandru Sever, Nicu Horodniceanu, Shaul Carmel, Bianca Marcovici, Andrei Strihan, G. Mosari, Tania Lovinescu s.a.)

Majoritatea dintre acestia, desi devin si scriitori de frontiera interculturala, ilustreaza fenomenul a ceea ce Christian Schenk, care continua sa scrie într-o “rafinata si filosofica limba româneasca” (M.N. Rusu) Retragerea în Paradigma, adica – mai simplu spus – fenomenul de rezistenta literara româneasca în conditiile exilului sau ale patriei adoptive. Datul ontologic care-l marcheaza pe exilatul român – ca apartinator organic matricei stilistice “mioritice”, ceea ce ar putea fi în logica lucrurilor daca razboiul ar vrea sa impuna modele noi si valori literare noi; nu, lupta are scopuri mai modeste si mai lucrative: mai tinerii optecisti (care bat si ei, zgomotos, spre patruzeci si cinci de ani) vor sa-i scoata pe saizecisti din manualele scolare si, în genere, din literatura si, prin ei, sa elimine din discutie literatura româna postbelica. Nu-i, repet, o confirmare literara normala, este, sub pretextul revizuirii morale, o nesfârsita încaierare de natura politica. Toate nemultumirile, idiosincraziile, conflictele se politizeaza” (Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Bucuresti, 2000, p. 387).

Dincolo de aceste impedimente mai mult de natura politica, complexuale (elitist-mahalagiste, am zice) si legate de psihologia tranzitiei cu pragurile caracteristice ale acesteia ce tin de reactia resentimentara, de vrerea de justitie estetico-etica, de impunere a eului tau si a patriei tale ca adevar absolut, ceea ce genereaza fenomenul de egolatrie axiologica, de actiune sadomachista, de neantizare a propriilor valori si de lepadarea de modele în genere, procesul reintegrativ are loc oricum. El are, indiferent de ce se întâmpla în jur, legi imanente si un temei imposibil de contestat si de demolat: continuumul românesc ontologic cu firele lui de legatura organice, “medulare”.

Imperativul numarul unu al procesului de integrare este gasirea unui criteriu valoric sigur, neinfluentabil de împrejurari, prejudecati si complexe si care sa tina cont în chip flexibil de necesitatea culturala a recuperarii, de importanta ce are un autor sau o opera pentru literatura româna si de valoarea ei considerata în perspectiva mai larga, europeana, universala. Piatra de încercare pentru actul valorizator aici este pitita. Asa cum judecata absoluta si-o asuma timpul, agitatiile noastre neurotice trebuie sa se potoleasca si sa ne punem sub luminile constiintei linistite a recuperarilor, a necesitatii imperative a acestora. (Relecturile se fac periodic, iar legitimarea valorii clasice vine, zice Thibaudet, dupa 50 de ani de la disparitia autorului!…)

O actiune de recuperare se cade sa înceapa cu o ducere a evidentei, cu o catalogare-statistica, bibliografica, sociologic-elementara – a ceea ce avem în exil. Meritul acestei actiuni a revenit primei întâlniri a scriitorilor români din întreaga lume, care a avut loc la Neptun între 5-10 iunie 1995 si organizatorului acesteia ” Laurentiu Ulici, presedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România. In secolul al XX-lea s-au înregistrat doua valuri de plecari în exil datând din anii 1945-1949 si 1975-1989. In primul caz au plecat 50 de scriitori, în cel de-al doilea peste 200. Locul preferat este Occidentul, cei mai multi alegând, în ordine, Franta, Germania si S.U.A. Dintre scriitorii debutanti dupa 1960, Laurentiu Ulici constata ca 25 la suta se afla (la 1995) în exil, dintre cei debutanti între 1960-1980 – 40 la suta, peste frontiere aflându-se 12 la suta din numarul întreg al scriitorilor români în viata. “Procentul, constata el, este cu mult mai mare decât al oricarei alte tari din Estul Europei, inclusiv Ungaria care a cunoscut în 1956-1957 un val masiv de emigrari” (… Laurentiu Ulici, Avatarii lui Ovidiu, în vol. Intâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995, Bucuresti, 1995, p. 8).

Cu adevarat exilul face parte din destinul românesc, cu adevarat exilul literar românesc este un fenomen care face parte din destinul literaturii (culturii) române. Este, cu alte cuvinte, marca fenomenologica eterna, tinând parca de un blestem si un pacat originar. Emigrarile sunt determinate de teroarea comunismului asupra culturii în genere si asupra creatorului de valori culturale în parte. Motivatia plecarii este absolut limpede. In schimb, lucrurile în ce priveste destinele celor din exil, cu care s-a întrerupt orice legatura, sunt neclare. Singura observatie ferma, care se poate face, dupa Ulici, este ca putini scriitori au depasit obstacole inerente impactului cu alta ambianta, alta limba, alta mentalitate: Petru Dumitriu, universitarii Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Ioan Petru Culianu, partial Gabriela Melinescu în Suedia, Andrei Codrescu în S.U.A., Petru Popescu tot în S.U.A., partial Pavel Goma si Dumitru Tepeneag în Franta.

Laurentiu Ulici e acela care ne propune si o schita fenomenologica a exilului, schita care tine cont de conglomeratul de caramizi neasemanatoare, a caror zidire e pândita de pericolul incoerentei si risipirii. Criticul începe prin a expune genurile de exil si felurile de motivatie (psihologica, sociala, morala, politica, medicala, psihanalitica): “Exilul ca fuga, exilul ca fugarire, exilul ca sanctiune, exilul ca optiune, exilul ca aventura, exilul ca destin. Si înca: exilul ca salvare, exilul ca regasire. Apoi: exilul din motive politice, exilul din motive economice, exilul din motive personale, exilul din motive psihologice. Si înca: exilul din dor de duca, exilul din lehamite, exilul din întâmplare. Si iarasi, exilul din frica, exilul din curaj. La atâta morfologie sunt tentat sa cred ca analogia cu medicina e valabila: nu exista boli, exista bolnavi, nu exista exil, exista exilati”. Conform acestei grile medicale, deci în fond psihanalitice, exilul ar fi o boala generala, epidemica înteleasa ca dereglare în sistem, exilatul cautând prin solutii (ipotetice) reglarea, rectificarea sistemului. Nu va rezulta decât o tensionare, o neurotizare a fiintei sale, caci o solutie nu este decât “solutia lipsei de solutie”: “Si mai departe, continua criticul, exilul – precum orice boala – înteles ca dereglare a unor functii dintr-un sistem afectând, mai mult sau mai putin, sistemul însusi. Sau altfel: exilul ca rectificare a unui sistem deja dereglat. Mânat de instinctul conservarii, exilatul ar fi atunci un gasitor de solutii. Dar exilul – fie ales, fie impus – nu este, zice-se, o solutie, este, cel mult, solutia lipsei de solutie. Prin toata aceasta tevatura semantica îsi face loc si cere sa fie luat în seama un înteles bastard: exilul ca dilema. Poate fi generat de oricare din situatiile si motivele de mai sus sau de nici una. Si poate genera, la rându-i, un labirint de ipostaze ce vor întari cusatura dilematica a fenomenului. Asta e!: exilul ca fenomen” (Ibidem, p. 7).

Fireste, aceasta aproximare patetica a fenomenului care tine de “ratiunea pura” a lucrurilor se cade comutata în planul concretului, al praxis-ului, al “ratiunii practice”, si aici apar toate complexele integrarii: acela al intolerantei justitiare reciproce care mareste distanta dintre scriitorii din tara si cei dinafara ei, al superioritatii manifestate prin negativismul exilatilor fata de valorile din patria de origine si al negativismului colegilor de acasa fata de negativismul celor plecati. Astfel toleranta/intoleranta din planul etic se întâlneste cu supraaprecierea din planul estetic. Criteriile se relativizeaza, ontologia exilului se limiteaza la deontologia lui, la staruirea în evidentierea codurilor, modelelor, principilor. Cine esti, în cazul exilatului, se identifica lui cu ce vii si cum vii (înapoi), iar cine esti în cazul celui din tara (privit de exilat) se confunda cu cine esti cu adevarat în raport – bineînteles – cu atitudinea pe care a avut-o fata de regim. Comportamentele se supun unui examen etic sever, se verifica si se pun pe cântarul judecatii. Suspiciunile din ambele parti prejudiciaza criteriul valoric, unicul aplicabil. Unde mai pui ca vine cu efectele sale nocive entuziasmul necenzurat al întoarcerii valorilor acasa si îmbratisarii lor afective (cartile lui Goma, bunaoara erau considerate de catre critici ca Alex. Stefanescu sau Marta Petreu adevarate capodopere, ca dupa aceea entuziasmul laudativ sa se tempereze considerabil) si spiritul criticist excedentar cu care sunt tratate valorile din tara (inclusiv Eminescu), în acest sens modelul revizuirii exilatilor cu al celor ne-exilati suprapunându-se adesea. Colaborationismul devine supremul capat de acuzare, recurgându-se chiar la adevarate deschideri de dosare. In lista colaborationistilor figureaza invariabil Sadoveanu, Arghezi, Calinescu, la acestia fiind anexati Preda, Stanescu, Noica.

In mod natural, exilatii sunt diferiti si pot fi pusi, dupa Nicolae Breban, în trei categorii. O prima categorie o constituie cei plecati într-o anumita zona (la Paris sau la München), adaptati la ea “pe jumatate” si traind la marginea orasului la modul ideatic si la modul fizic. Cea de-a doua categorie o formeaza cei ce s-au integrat totalmente unei alte culturi printr-o graba si fervoare a adaptarii pe sol strain, fizic si national, considerând trecutul lor cultural ca pe un lest, ca pe un obstacol în calea carierei lor emigrationiste. Acestor fugiti li se opun emigrantii din categoria din care face parte si Brâncusi. Ei se adapteaza, dar nu uita. “Nu uita sa se întoarca”. Adevarata creatie începe din aceasta clipa. Ei sunt creatorii autentici. “Restul, primele doua categorii, cei bine adaptati, nu sunt decât forme prost ascunse ale ratarii, ale destabilizarii “eului tribal”, eului national, forme ale unui succes indiscutabil si derizoriu” (cf. Vol. Intâlnirea…, op. cit., p. 32).

Problema cea mai spinoasa e cum cei integrati altor medii culturale se întorc în cultura lor care cel putin i-a modelat la început: “Ei se întorc uneori fizic, cel mai adesea cu gândul, în vechea lor matrice culturala si nationala cu psihologia unor boiernasi ce colinda când si când vechile acareturi. Totul li se pare primitiv, idilic în sensul rau al cuvântului, exotic pâna la trivial, inferior (subl. în text – n.n.), aproape neverosimil” (Ibidem, p. 33). Aproape ca recunoscatori comunismului care i-a obligat sa plece si pe care îl considera zona a demonicului si trivialului, ei uita din cauza urii lor politice absolutizate de autonomia esteticului care a salvat multi autori si opere în perioada postbelica.

Discutiile aprige în jurul comportamentului si felului de a se integra a exilatilor vor mai continua mai multa sau mai putina vreme, importa însa actul punerii lor în valoare ca atare.

Opera lui Ionescu, Cioran, Eliade, Vintila Horia, Goma, ca si cea a exilatilor dinlauntru, Noica, Ioan D.Sârbu, N. Steinhardt a cunoscut o adevarata restitutio in integrum, în special prin stradaniile Editurii Humanitas. Au revenit acasa cartile din exil ale lui Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, I. Negoitescu, Ilie Constantin, Ion Caraion, Stefan Baciu, Nicolae Balota, Dinu Flamând, Dumitru Tepeneag, Matei Calinescu, Sorin Alexandrescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Miron Kiropol, Mihai Ursachi, Matei Visniec, Petru Romosan, Mircea Iorgulescu, Gabriela Melinescu, Norman Manea, Shaul Carmel, Dorin Tudoran, Paul Miron, Pavel Chihaia, L.M. Arcade, S. Damian, Rodica Iulian, Georgeta Horodinca, Dan Cristea, Mircea Sandulescu, Bujor Nedelcovici, Andrei Codrescu, Nina Cassian, Constantin Eretescu, Vintila Ivanceanu, Virgil Tanase, Dan Culcer, Adina Kenere, Jelu Ionescu, Lucian Raicu, Ion Omescu, Emil Hurezeanu si ale multor altor scriitori.

Dupa ce a cunoscut o cumplita perioada a înstrainarii si a exilului interior s-a reîntors în albia stilistica matriciala literatura basarabeana cu mesianicul Alexe Mateevici, autorul celui mai inspirat poem dedicat limbii române, cu primul autor de roman-fulger, marcat de “glasul faptelor” (dupa cum spunea Eugen Lovinescu) Constantin Stere, cu generatia poetica a “fausticului” si “misticului” Costenco, Meniuc, Robot, Isanos, Buzdugan, Stati, Cavarnali, Nencev, Coban, cu saizecistii care au reabilitat eticul si partial esteticul (Vieru, Damian, Teleuca, Codru, Matcovschi în poezie, Druta, Vasilache, Besleaga, Iovita în proza), cu saptezecistii “ochiului al treilea” (Dabija, Lari, Romanciuc, Filip, Popa, Suceveanu, Butnaru), si cu optzecistii cu paradigma “altei” poezii (Galaicu-Paun, Chiper, Gârnet, Ciobanu, Leahu, Nicu). Apare oare aceasta literatura doar cu rolul mediocru si ridicol de a “cincea roata la caruta”, dupa cum afirma Ion Simut în volumul sau Incursiuni în literatura actuala (Oradea, 1994, p. 15-16)? Ea este, în ciuda rezervelor care se pot formula, o literatura româneasca de rezistenta, o literatura care a rostit fiinta româneasca de pe meleaguri abuziv înstrainate, o literatura care a pus pret pe factorul existential si pe cel identitar, pe “glasul faptelor”, pe sacru si eroic (faustic). In ce masura acestea s-au convertit în estetic ramâne sa stabileasca judecata critica, lucida, lipsita de prejudecati si apriorisme. Drumul ei spre Centru, ca si acela al literaturii nord-bucovinene, nu a fost doar unul pur cultural, ci si unul încununat cu realizari si esecuri estetice.

Este valorificata activitatea revistelor literare sau general-culturale aparute peste frontiere: Luceafarul (1948-1949, redactata sub egida lui M. Eliade); Caiete de dor (1951-1959); România muncitoare (organ sindical editat de catre muncitorul Eftimie Gherman), Limite (1969-1986), Ethos (1973-1986), Fiinta Româneasca (revista a Fundatiei Regale Universitare “Carol I” din Paris, editata de Emil Turdeanu si Virgil Ierunca); Revista Scriitorilor Români (redactata de Virgil Ierunca si Mircea Popescu); Destin (George Uscatescu), Argo (Al. Lungu); Agora (redactor-sef Dorin Tudoran; redactor-sef adjunct Mihai Botez; Orizonturi aparuta în Germania din 1949; Lumina lina care apare la New York sub îndrumarea poetului-preot Theodor Damian; Carpati (apare la Madrid din 1954); Cetatea luminii (scoasa în Brazilia din 1954 de Dumitru Paulescu), Anotimpuri (revista pariziana, înfiintata în 1955, redactor-responsabil N.A. Gheorghiu); Semne, “revista de gândire, arta si literatura” ce apare la Paris din 1960; Fapta (Madrid, din 1950); Cuvânt din exil (nr. 1 apare la München în iunie 1962); Facla, Viata noastra si Izvoare (Tel-Aviv) si multe altele.

Ionele Mengher ne da o panorama critica a revistei scriitorilor români din Iugoslavia Lumina.

Unele manuscrise ale scriitorilor evrei sunt scoase din tara si din Basarabia prin “contrabanda” si pastrate în Israel, dupa care sunt publicate: Jurnalul lui M. Sebastian, romanul Isidor Mânecuta-Cioburi de Mircea Saucan, volumul de memorii Cinci ani si doua luni în penitenciarul de la Sighet de C.C. Giurescu, Rugaciune pentru toti cei morti de Boris Wexler-Vlastaru (publicat în revista Basarabia, nr. 2, 1992).

Vad lumina zilei unele opere de sertar: jurnalele lui Ion D.Sârbu si N. Steinhardt, volumul Poezii cenzurate al lui Marin Sorescu, Memoriile Mandarinului Valah ale lui Petre Pandrea.

O contributie deosebita la activizarea integrarii o au centrele culturale românesti si editurile particulare.

Procesul de democratizare a societatii dupa 1990, care are drept componente reorientarea si redimensionarea valorica, la care se asociaza febra revizuirii atât estetice cât si etice, libertatea expresiei optiunilor cu excesul cunoscut de politizare si proliferare a partizanatelor (societatea româneasca a devenit, spuneam, un fel de Fierarie a lui Iocan în care fiecare vine cu parerea sa si pleaca fara a-i fi auzit pe altii), deschiderea spre Europa si spre lume cu toate complexele inerente, tendinta spre civilizarea codului deontologic dar si caragializarea acestuia, adica punerea sub semnul “moftului”, al absurdului, al trancanelii gaunoase, al “formelor fara fond”, are un impact serios si asupra operei de reintegrare a valorilor exilului.

Intr-un raspuns la ancheta Caietelor critice (martie 2000), Eugen Simion înfatiseaza – în viziune subiectiv-obiectiva – tabloul sintetic al acestei situatii plina de cuceriri reale, contradictii, deruta si anormalitate: “Ma întrebati ce s-a întâmplat cu literatura româna dupa 1990?! S-au întâmplat multe lucruri: a) literatura a iesit, cum se zice azi, din top (si-a pierdut, cu alte vorbe, importanta sociala); b) si-a pierdut în buna parte si cititorii; c) a câstigat libertatea de expresie, ce este foarte important; d) a intrat – nepregatita – în regulile economiei de piata si se descurca greu; e) suporta si mai greu concurenta ziarelor si a televiziunii; f) trece printr-un proces lung si confuz de revizuire care, în traducere ilfoveana, înseamna un fel de bâlci al înjuraturilor, în fine; g) înfrunta un razboi al generatiilor – coboara în subsidiar, se manifesta latent, în forme structurale si substructurale subtile, “filosofice”, intelectual-strategice. “Românismul ramâne de esenta distilata, insinuanta, ontologizata la extrem. E un mioritism universalizat, “camuflat” în referential religios demonizat (Theodor Damian), paradoxalism existential (Ion Caraion, Ion Milos), în meditatie existentiala manierizata (Miron Kiropol) sau lirosofizata (Gabriela Melinescu), în viziune ovidiana pastoralizata (Paul Miron) s.a.

Procesul adaptarii este marcat, asadar, de un sir de reactii psihologice de împacare/neîmpacare sau de “cronica ne-împacare”, dupa cum o defineste L.M. Arcade care potenteaza complexul de frustrare si de umilire, acestea resimtite acum în dublu sens. Sentimentul libertatii nu este deloc euforic si plenar, ci se inhiba din cauza celor doua atitudini fata de realitatile din patria de provenienta si fata de societatea noua care îl primeste pe exilat. Situatia aceasta de dublu disconfort, amestecat cu acea usurare specifica stimulata de senzatia libertatii este descrisa de Ilie Constantin: “Ca si pentru alti evadati înaintea mea, existenta dupa cererea azilului politic a fost dominata de doua sentimente ce se completau: uimirea fericita în fata libertatii în carne si oase, apoi umilinta în atitudinea mea fata de societatea democratica si libera ce ma primise. Dar ma primise. (subl. în text – M.C. ). Lucrurile se prezinta desigur mai putin simplu. Am înteles repede ca francezii nu aveau a-i sarbatori pe nefericitii veniti sa se adaposteasca în tara lor; si cu atât mai putin, sa le ofere pe un platou avantajele sociale pe care le putusera cunoaste în lumea lor de origine. Omul caruia i se acordase azilul politic trebuie, într-un fel sau altul, sa-si reia viata de la capat” (Intâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995, Bucuresti, p. 83-84).

Angajându-se paznic la un garaj subteran de pe Avenue Montaigne si constatând ca franceza sa este insuficienta si “cam peste medie”, poetul se consacra constituirii unui prezent modest si lipsit de satisfactii de ordin literar, caci era nevoit sa-si suspende cariera scriitoriceasca. Isi scrie primele poeme în limba franceza, mereu cuprins de o îndoiala glaciala tot mai acuta si de sentimentul ca se afla într-un “desert”. Tot câstigul sau erau exercitiile de limba franceza. Dupa ce editeaza o carte la Gallimard, iar Societé des Gens de Lettres îi acorda un mare premiu, constata ca limba franceza îl “adoptase”, dar senzatia izolarii nu-l paraseste: se simte în afara lumii literare pariziene. “Lumea literara din Franta, conchide poetul, nu va semana niciodata, pentru mine, cu ambianta calda pe care am cunoscut-o, prin 1970, printre scriitorii din Bucuresti, din Cluj, din Iasi… Am acceptat aceasta izolare durabila, traindu-mi literatura ca pe o particularitate – importanta pentru mine însumi, dar care putea fi ignorata de ceilati” (Ibidem, p. 85).

Literatura, ca practica spirituala, devine în cazul exilatului univers interior vital si securizant.

Fenomenologia dublei identitati presupune o renuntare la identitatea din cultura parasita (fie si provizoriu) si o lupta împotriva marginalizarii noii identitati. E o schimbare radicala dureroasa a regimului moral si psihologic si bineînteles si a codului deontologic al scriitorului: “de la o estetica a succesului la o etica a luptei cu anonimatul” (expresia e a lui Sorin Alexandrescu, exilatul în Olanda, tara care nu permite românului decât sa fie român, ipostaza noua de olandez fiindu-i apriori inacceptabila). “Aceasta etica a luptei cu anonimatul nu însemna numai a învata o limba, a învata o cultura, dar si a învata sa spui ce vrei, sa-ti spui propriile tale idei în aceasta noua lume. A mai însemnat trecerea de la o cultura la o profesie. Noi aveam în România un tip de experienta globala. In multe tari occidentale, în special în Olanda, nu exista cultura, dimpotriva este dispretuita, vazuta amatoristic. Serios este numai specialistul. Trebuia asadar sa ne integram într-un sistem pe care nu-l cunoasteam. E foarte usor sa lupti împotriva unui sistem pe care-l cunosti, dar extrem de greu sa te integrezi într-un sistem nou. Nu stii pe unde se intra, pe unde se iese, care sunt circuitele conexe” (Ibidem).

Exilatul traieste doua forme de existenta, denumite de Sorin Alexandrescu “nise existentiale”. Marginalizarii prin uniformizare si îngradirea libertatii pâna la plecare îi corespunde marginalizarea prin aruncarea în anonimatul compensat de libertate. Existenta sociala-standard, impusa în patrie, are drept corespondent existenta marginala-standard din noua tara.

Dubla identitate se manifesta în mod specific în contextul culturii natiunilor minoritare. Tipul de personalitate a minoritarului presupune o aflare permanenta în cealalta parte, desi spiritual el pare fixat într-un singur plan. Slavco Almajan observa o flexibilitate modelatoare extraordinara a românului din spatiul iugoslav. Spre a sfida conditia de umbra, de indeterminare a afirmarii identitare el accepta ca dat real situarea între doua natiuni, tinzând spre unitate si totodata spre alteritate. Minoritarul român din acest spatiu nu problematizeaza, se conformeaza duplicitarei situatii geoetnopsihice, îndura blestemul “Turnului Babel”, adica al limbii amestecate, cu întârziere, tinde spre echilibru. Compromisul e codul lui comportamental. Este peste tot, desi nu exista niciunde. Zona lui existentiala este o zona a probabilitatii logice. Fenomenul minoritar nu este o realitate regionala sau o realitate alternativa, ci o existenta logic necesara care stimuleaza identificarea esentelor: “Mostenirea culturala istorica este biplana, iar varietatea continuum-ului românesc devine un sentiment al constiintei în sine, al planurilor spectrale, respectiv, al diversitatii. Este, în cele din urma, o conceptie de viata si un mod de a arata ca exceptia confirma regula, chiar de ar fi vorba despre un simplu context al destinului uman” (Slavco Almajan, Metagalaxia minoritara, Iasi, p. 78).

Pe fundalul spectacolului general minoritarul român din spatiul sârbo-croato-sloven îsi afirma culoarea sa, crezând în drepturile sale naturale, în specificul sau captat si pastrat printre influente…