Exista doua acceptii ale notiunii de iconografie. Prima o abordeaza ca pe un instrument in constituirea imaginii artistice medievale. Din acest punct de vedere, iconografia nu este altceva decit un sistem strict de reprezentare a personajelor sau subiectelor in conformitate cu canoanele si traditia bisericeasca constituite pe parcursul secolelor. Obiectivul urmarit intr-o atare abordare ar fi in mare masura unul didactic, acela de a inlesni recunoasterea personajelor, subiectelor sau scenelor reprezentate si a le raporta la conceptele religioase pe care le ilustreaza. Privita prin aceasta prisma notiunea de iconografie reflecta nu numai arta crestina, ci poate fi aplicata si operelor de arta provenite din alte traditii, religioase sau laice. Astfel exista o iconografie a lui Buddha, a Boddhisatvelor, a zeitatilor antice, apoi exista o iconografie a unor personalitati istorice reale, cum ar fi Ludovic al XIV-lea, Napoleon I, Lenin, Stalin, Mao-Tse-Doung etc. Iconografia apare acolo unde se produce canonizarea imaginii, afectind uneori chiar si sfera lumii artelor, a reclamei, a personajelor basmelor copilariei etc. Astfel putem spune ca exista o iconografie a lui Mos Craciun, a lui Mikey Mousse, a lui Michael Jackson etc.

Deosebirea esentiala intre iconografia laica si cea religioasa rezida in faptul ca prima se impune prin traditie si stereotip cultural, pe cind a doua, prin norme canonice prescrise si consacrate de sanctitatea doctrinei religioase.

A doua acceptie a notiunii de iconografie este aceea de metoda de cercetare, descriere si sistematizare a schemelor si caracteristicilor tipologice, aplicate la reprezentarea unor personaje sau subiecte. Constituita ca disciplina autonoma in Franta anilor patruzeci ai secolului XIX, metoda iconografica de cercetare servea in special la studierea si interpretarea aspectelor simbolice si alegorice, la studiul atributicii imaginilor medievale.

Descriptiva prin excelenta, metoda iconografica a avut in secolul XIX si la inceputul secolului XX o larga raspindire in studiul istoriei artei europene, concurind doar cu unele teorii de factura experimental-psihologica, legate de asa-numita “psihologie a formelor”. Pe parcursul secolului XX cercetarile cu caracter iconografic au continuat si s-au soldat cu impunatoare lucrari in mai multe volume.

Secolul XX este de asemenea si secolul redescoperirii icoanei. Senzationalele capodopere descoperite pe muntele Sinai si publicate de Kurt Weitzmann, de sotii Sotiriou, cit si travaliul migalos al citorva generatii de restauratori sovietici, ce s-au ocupat in special de icoanele rusesti premongole, au avut o importanta deosebita in studiul evolutiei canoanelor iconografice. In pofida rigiditatii acestor canoane s-a vazut ca iconografia subiectelor si atributicii reprezentate a cunoscut multiple renovari dictate de imperativele epocii respective.

Considerata initial drept “un instrument auxiliar al stiintelor istorice”, ulterior, incepind cu secolul al XIX-lea, iconografia s-a orientat spre sistematizarea surselor religioase, cu precadere a celor crestine. Si astazi, pentru multi, acesta ramine domeniul strict al disciplinei” (vezi: articolul “Iconografie” semnat de T. Sinigalia din I volum al “Dictionarului de arta”, Bucuresti, Editura “Meridiane”, 1995, p. 225). Cu timpul insa, cercetarea iconografica s-a diversificat, domeniul inglobind studiul tuturor obiectelor care se bazeaza pe prezenta imaginii. Mai mult decit atit. Datorita unor personalitati de talia lui Aby Warburg, Frietz Saxl si in special Erwin Panofsky, metoda iconografica de cercetare a fost integrata in cadrul unei noi conceptii mai largi de studiu al operei de arta plastica, metoda numita astazi “metoda iconologica de interpretare a operei”. Daca pentru traditionala analiza iconografica a operei erau suficiente cunoasterea surselor literare, iar scopul cercetarii era crearea unei istorii a tipurilor, atunci interpretarea iconologica pretinde o intuitie sintetica, ce ar tine cont de tendintele esentiale ale evolutiei intelectului uman, conditionate de psihologia individului si de “spiritul” timpului. Interpretarea iconologica presupune crearea unei istorii a simptomelor culturale sau a “simbolurilor” (in acceptia lui Ernst Cassirer, apropiat si el de ideile cercului din jurul “bibliotecii Warburg”), in general printr-o patrundere intuitiva in stilul in care, in conditii istorice variabile, tendintele esentiale ale intelectului uman s-au reflectat prin teme si concepte specifice (E. Panofsky).

Daca metoda iconografica de cercetare, utiliza drept obiect de studiu sfera imaginilor, a povestirilor si alegoriilor, metoda iconologica recurge la studiul “valorilor simbolice” ale epocii respective.

In cadrul studiului artei medievale romanesti, inclusiv a picturii murale si a icoanei, interpretarile cu caracter iconologic sint putine. Istoria artei medievale romanesti este tributara metodei iconografice de cercetare a surselor istorico-artistice. Pe acest fundament, mostenit din secolul XIX, istoria artei medievale din principatele dunarene s-a constituit ca disciplina de sine statatoare, a ajuns la maturitate si a reusit, pe parcursul unui secol de existenta, sa obtina mai multe succese importante, printre care as mentiona in primul rind promovarea pe arena europeana si mondiala a patrimoniului artistic medieval. Picturile exterioare din nordul Moldovei (Voronet, Moldovita, Sucevita, Arbore etc.) au intrat in lista patrimoniului mondial intocmita de UNESCO, iar pentru performantele in domeniul restaurarii Romania a cucerit trofeul “Marul de aur” (aflat impreuna cu diploma-certificat la muzeul manastirii Moldovita).

Din pacate, studiul iconografiei medievale moldovenesti (de pe ambele maluri ale Prutului) sau studiul iconografiei picturilor murale de pe teritoriul Basarabiei mai este intr-o faza incipienta. In pofida existentei unor albume sau cataloage de icoane (cel mai accesibil cititorilor fiind albumul “Icoane vechi romanesti” a regretatei Corina Nicolescu), in pofida unor studii disparate in presa de specialitate, lipseste o lucrare de sinteza in care accentul s-ar pune pe particularitatile iconografice ale acestui tip de arta. Si mai trista este situatia in domeniul iconografiei picturii murale si a icoanei din Basarabia. Cu exceptia frescelor de la Causeni, pe teritoriul dintre Nistru si Prut nu s-a pastrat integral nici un ansamblu de pictura murala anterior secolului XIX. Cele citeva fragmente de pictura murala de la Lujeni, studiate de Emil Dragnev si apartinind unei epoci anterioare secolului XV nu ne ofera decit citeva detalii sugestive, programul iconografic raminind insa imposibil de stabilit. Ansamblurile de pictura murala realizate mai tirziu (in secolul XIX sub influenta ortodoxiei ruse) tin deja de o alta traditie si de un alt limbaj, si nu pot umple aceasta lacuna in studiul iconografiei basarabene.

In ceea ce priveste cazul Causenilor, situatia este de asemenea ambigua. Pe de o parte exista in arhivele Ministerului Culturii o descriere iconografica completa a ansamblului frescelor, realizata de istoricul moscovit M. Vorobiov, dar, pe linga faptul ca este inaccesibila publicului iubitor de arta, lucrarea lui Vorobiov mai are si un caracter pur utilitar (era prevazuta pentru a inlesni lucrarile de restaurare) si nu comporta o analiza comparativ-cronologica a iconografiilor stabilite. In cea mai mare parte a cazurilor, lipsesc referinte la alte opere de arta din arealul spiritual romanesc sau bulgar, cu care ar putea fi comparate izvoarele iconografice causeniene. In plus, necunoscind profund arta romaneasca, M. Vorobiov comite o serie de greseli de atributie si de stabilire a primelor mostre de aparitie a unor tipuri iconografice concrete. In cadrul tezei de doctorat a subsemnatului, sustinuta la Moscova in 1993 si dedicata problemelor atributiei si datarii picturilor murale ale Causenilor, cit si in cadrul monografiei aparute in 1997 la Editura “Stiinta”, am pus accentul pe particularitatile stilistico-tipologice ale bisericii din Causeni, si nu pe programul iconografic. Desi analiza iconografica a ansamblului a constituit un capitol din mentionata monografie, scopul acelui capitol fiind de a demonstra perenitatea programelor iconografice in timp si spatiu si de a combate incercarile de datare a ansamblului (facute inca de Kir Dm. Rodnin) in baza argumentarii iconografice. Studiul iconografiei ca obiect de cercetare de sine statator, nu a fost prezent nici in teza si nici in monografia publicata. Genul in care a fost scrisa teza nu permitea o conjugare a analizei iconografice a frescei cu cea a icoanei. Este necesar, totusi, un studiu, care ar depasi aceasta lacuna in cercetarile cu caracter iconografic din Basarabia. El ar trebui realizat in baza materialelor furnizate de spatiul basarabean, in cea mai mare parte nestudiate de cercetatorii romani. Studiul ar trebui sa faca abstractie de specificul stilistic si de apartenenta morfologica a operelor or, dupa cum se stie, aceleasi izvoade iconografice pot fi intilnite, atit in fresca, cit si in icoana sau miniatura. Limitele lui cronologice ar incepe in secolele XV-XVI si ar ajunge la perioada anterioara secolului XIX.

In insemnarile de fata am incercat sa evit interpretarile cu caracter iconologic si am facut acest lucru nu din lipsa de argumente, ci din considerente de structura. Consider ca etapa actuala a studiului mentalitatilor si inclusiv a materializarii acestor mentalitati intr-o “simbolistica specifica” este abia in prima ei faza de dezvoltare, si ar fi prematura o atare aventura in adincurile “intuitiei sintetice a epocii” (E. Panofsky). Cu toate acestea am ferma convingere, ca in viitorul cel mai apropiat, prin stradaniile istoricilor, psihologilor, sociologilor, lingvistilor, un atare demers ar fi posibil. Unele opere realizate in Rusia si Romania, nemaivorbind de Franta sau S.U.A., in ultimii ani, probeaza ca o istorie realizata in maniera “scolii analelor” ar putea servi drept fundament solid si pentru o abordare iconologica a artei medievale romanesti. In orice caz ma solidarizez cu E. Panofsky in asertiunea sa: “As dori ca iconologia sa se raporteze la iconografie tot astfel precum se raporteaza geologia la geografie, dar nici intr-un caz n-as dori ca acest raport sa fie aidoma celui dintre astrologie si astrografie”.