Valentina TĂZLĂUANU

Moartea lui Aureliu Busuioc a venit, pentru noi, ceilalţi, pe neaşteptate ca aproape orice eveniment de acest gen. Nu şi pentru octogenarul scriitor, care, ajuns la o anumită vârstă, îşi privea cu detaşare posibila trecere în nefiinţă. Mai mult, îşi permitea să ironizeze, ca şi cum solemnitatea acelui act final ajungea să nu-l mai privească deloc, de vreme ce nu avea să participe decât indirect, prin intermediari, la consumarea lui. Şi la tot ce avea să urmeze după aceasta. Dimensiunea metafizică a morţii, care ne tulbură de fiecare dată la alţii,  rămâne de cele mai multe ori impenetrabilă pentru noi înşine. Cu anii, după mai multe experienţe similare, plecarea din viaţă a unor rude, prieteni, colegi sau simpli cunoscuţi şi golurile, tot mai multe, ce se deschid în jurul tău cu aceste prilejuri, ajungi să-ţi priveşti propria dispariţie senin, resemnat sau cu o doză bună de umilinţă în faţa inevitabilului.
Spre deosebire de alţi colegi, nu am reuşit să schimb măcar câteva vorbe cu maestrul la acea  adunare generală a scriitorilor unde a fost prezent pentru ultima oară şi care a avut loc cu doar trei zile înainte de decesul său. Trecuseră câteva luni de când nu am mai vorbit  nici la telefon,  prinsă cum am fost de propriile mele probleme. Dacă mă gândesc bine,  am comunicat mai des  la începutul anului, în perioada în care publicam, în două numere succesive ale revistei noastre, ultimul său roman Şi a fost noapte, ce avea să apară foarte curând în volum la editura Cartier. Dar despre alt mod de comunicare vroiam să scriu aici, unul pe care în mod  obişnuit îl trecem cu vederea. Ca fiinţe raţionale, după cum ne place să ne considerăm, suntem mai înclinaţi să  ignorăm semnalele ce vin inopinat din alte sfere ale conştiinţei,  mai ales cele care ne indispun sau ar putea să-i indispună pe alţii. Cu doar câteva zile înainte de trista veste am văzut limpede în vis cum se trecea Aureliu Busuioc  pe un pat de spital, fără nici un doctor în preajmă. Îl priveam transfigurându-se, pierzându-şi chipul atât de expresiv pe care agonia sfârşitului îl estompa încetul cu încetul până la a-l face de nerecunoscut ca apoi să  se stingă  definitiv. A doua zi primul meu impuls a fost să-i telefonez  Marianei, fiica scriitorului, şi s-o întreb cum se simte tatăl ei, dar o reţinere ciudată, venită poate dintr-o superstiţie sau dintr-un soi de remuşcare (visasem un vis nepotrivit) m-a împiedicat să fac acest lucru. Mi-a fost teamă să nu chem nenorocirea spunându-i pe nume. Nici pentru un moment  însă nu m-am gândit că se va întâmpla atât de curând în realitate. 
Înainte de asta tocmai primisem un mail  de la Viena. Irina Wolf, o colegă originară din România, căreia îi dăruisem în primăvară cele două numere de revistă cu povestea de dragoste a tinerei bulgăroaice şi a ofiţerului austriac, îmi scria că a citit-o cu interes, regăsind în ea atmosfera războiului şi situaţii prin care  trecuse în acea perioadă şi propria sa mamă, nevoită să se refugieze de la Cernăuţi. Aureliu Busuioc s-ar fi bucurat cu siguranţă, aflând că această lucrare a sa a fost citită în Austria chiar înainte de a fi apărut sub formă de carte. N-a fost să fie.
Dădea întotdeauna impresia că  nu-şi ia prea în serios propria creaţie, ca şi locul ei în istoria literaturii, deşi, spre sfârşitul vieţii, devenea tot mai limpede că această atitudine a sa camuflează  de fapt o înţelegere extrem de lucidă a circumstanţelor constrângătoare în care s-a consumat viaţa sa precum şi a altor scriitori basarabeni ce au alcătuit cele câteva “generaţii pierdute”. Pentru literatură în orice caz. A fost unul dintre puţinii autori consacraţi care a continuat să scrie şi după “90 cu o apetenţă formidabilă pentru cele mai diverse subiecte, genuri şi chiar forme de scriitură, grăbit parcă să recupereze cât mai mult din timpul irosit înainte pentru alte lucruri. Chiar dacă în ultimii ani ieşea foarte rar din casă, era sensibil  şi atent ( iar asta însemna deplin informat),  la viaţa cetăţii, ca şi la cea a cetăţii literelor. Îl interesa scrisul celor mai tineri, dar şi reacţia lor la scrisul său, citindu-ne adesea la telefon cu glasul său jovial, inconfundabil, textul care tocmai îl scrisese. Şi pe care îl comenta apoi amuzat în postura lui dublă de autor şi actor într-un monospectacol audio în care se lansa cu o spontaneitate desăvârşită.
Îi plăcea să se înconjoare de oameni. Nu de oricine. Spirit incisiv şi răsfăţat al celor care îi apreciau această calitate, nu ezita să-şi etaleze maliţiozitatea şi nimic nu-i displăcea mai abitir decât incultura plină de orgoliu sau prostia infatuată, pe care le taxa fără menajamente. Suportând, bineînţeles, consecinţele. 
În ultimii ani, câţiva colegi scriitori îl vizitau  în apartamentul său de lângă Academie. Alţii, după cum mărturisea cu uşoară amărăciune, promiteau  doar să-l viziteze, după care nu urma nimic. Deşi înconjurat de dragostea celor din familie, se simţea singur şi ca orice om singur avea nevoie, din când în când, de câte un interlocutor din lumea breslei. Glumea uneori că lasă pentru mai târziu să-şi scrie memoriile. Prefera să le dea curs, atât cât se mai simţea în stare,  în formă orală. Sau poate  acesta era doar un mic subterfugiu şi că spera într-adevăr să aibă timp să le scrie. (Nu pun totuşi mâna în foc că nu a lăsat nişte file cu mărturii despre viaţa sa ne-ficţionată.).
Ironia pe care o afişa de obicei, în raport cu alţii, dar mai ales cu sine însuşi, avea ceva salubru, descătuşat, emana un aer de independenţă  a spiritului, atât de neobişnuit şi atât de necesar în acelaşi timp în mediul nostru cultural bolnav de solemnitate. Încerca astfel să se protejeze şi să ne protejeze şi pe noi, cei din jurul său, de ispita de a  ne ambala nemăsurat în puţinătatea faptelor noastre.  Toga  deşartei sumeţii provinciale cu toate  accesoriile ei i-au fost profund străine lui Aureliu Busuioc.
Plecarea sa ne umple de regrete, dar  lasă  în urmă o exemplară lecţie de luciditate pe care ar fi mare păcat s-o facem uitată.