app designers

De cum revenim la Erevan, Filip Van Zandycke caută un atelier foto, unde trece zeci de imagini din „Nikon”-ul său pe hârtie. În holul hotelului ne îndeamnă să căutăm în maldărul de poze şi, dacă găsim între ele din cele care ne interesează, să ni le păstrăm. Eu reţin din cele pe care mi le-a făcut sus, la Pietrele Oşteni, în ansamblul megalitic.
Filip este fenomenal! Având o deficienţă locomotoare care pe un altul l-ar face să se lamenteze, să se înstrăineze de lume, el este totuşi cel mai sprinten, cel mai agil dintre noi. Curios, iscoditor din fire, se tupilează, chiar se întinde la pământ cu aparatul său foto sau se caţără pe stânci, să ia cadrele pe care le crede demne de atenţie. În mersul său sincopat, săltat, dar iute, colegul nostru belgian dă dovadă de o sportivitate pe care nu o vădeşte un om în deplină stare fizică. Există în el o voinicie perfect coordonată între puterea fizică şi cea a eforului de voinţă, a energiei şi cineticii psihice. Când noi mai luăm, pentru protecţie, un pulover, o haină caldă, o giacă, Filip e mereu în tricou cu mâneca scurtă ziua întreagă, ba şi seara pe răcoarea de-a binelea. Modul lui de a fi, de a se ţine, afabilitatea sa l-a făcut vedeta simpatiei „ambarcaţiunii” noastre.
E de înţeles că oamenii de felul lui Filip sunt mai mobilizaţi pentru o trăire intensă, în antrenarea şi valorificarea energiilor fizice de care ceilalţi, gata să-i compătimească, nu au habar. În septembrie, la Koktebel, la întrunirea scriitorilor din vreo 20 de ţări, Filip avea un fel de semen, Evgheni Abdullaev, zis şi Nuri Burnaş, din Tatarstan, cu deficienţe locomotorii şi el, dar care a fost unul dintre cei mai buni jucători în echipa de fotbal a „condeierilor”, ce s-a „confruntat”, amical, cu cea a băştinaşilor. L-am văzut şi cu câtă determinare şi firesc urca muntele Ienicerul Mic, spre mormântul lui Voloşin. Dacă nu i-ar supăra această constatare, pare că ei, Filip şi cu Burnaş, sunt, mai curând, de invidiat, şi nu de căinat. Fie şi pentru forţa ambilor de concentrare, pentru voinţa cu care îşi mobilizează, îşi declanşează energiile vitale.
Filip Van Zandycke a fost corespondent în Filipine, Tailanda, Cambogia, Japonia, Irak. Acum vreo cinci ani, opera lui Ismail Kadare l-a îndemnat să viziteze (şi să fotografieze) Albania, după care face turul Bosniei şi Herţegovinei, însoţindu-l pe prietenul său olandez Serge Van Duijnhoven care îşi prezenta creaţia, ţinea dezinvolt lecturi publice. (În călătoria noastră, la un moment dat, Serge părea să-l fi supărat rău de tot pe Filip, însă acea izbucnire se potoli în scurt timp şi… nu a mai recidivat.)

Urmând cursul „planului de navigaţie”, debarcăm la Universitatea de Stat din Erevan, unde suntem primiţi de rectorul Aram H. Simonian. Domnul rector anunţă: „Scriitorii sunt porta-vocea conştiinţei intelectuale şi general-civice în context global”.
Despre universităţi în Armenia, ca şi în România: prea multe, unele din ele împeliţate, neserioase. Astfel, în Erevan dar şi în alte oraşe armene, unde până acum două decenii funcţionau două sau trei universităţi, au apărut alte vreo 20 de instituţii ce pretind acest rang, însă îndoielnice prin ce fac şi atestă.
Primim câte un cadou, al meu fiind o vază în chip de rodie, din argilă, cu smalţul de o culoare roşie-intensă, amintind chiar de miezul unei rodii, având şi un ornament din viţă-de-vie mlădioasă, frunze şi ciorchini.
Într-o sală spaţioasă ne vedem cu câteva sute de studenţi, aici ţinându-şi comunicarea doar Serge Venturini, care vorbi despre ataşamentul său sufletesc şi de creaţie faţă de Armenia, despre cum a tradus poezia marelui Saiat-Nova. După care, suntem repartizaţi pe la catedre, prin săli de cursuri, la întâlniri personale cu studenţii, profesorii. Eu, şi ca traducător din literatura avangardei ruse, ajung la Catedra de slavistică. Sunt flancat de domnii Pavel Balaian, decanul, şi Levon Hakobian, prodecanul (îi zic NapoLevon, însă Hakobian arată spre decan: El e.). Întâlnirea cu profesorii şi studenţii a decurs conform principiului ce reiese, implicit, din parabola cu mărul şi ideea: dacă avem fiecare câte un măr şi facem înde noi schimb cu ele, rămânem tot la un măr. Dar dacă voi aveţi o idee, am şi eu o idee, facem schimb de idei – vă alegeţi cu două idei voi, cu două eu. Cam aceasta e diferenţa dintre material şi spiritual. Mă gândeam să mai întârzii pe la catedră, la o vorbă miezoasă, la un strop de coniac, însă veni valvârtej prietenul David Matevosian, năierul şef, mâna dreaptă a lui Noe de pe Arca literară, şi ne grăbi, deoarece aveam alte porturi de onorat, alte debarcări şi întâmplări. Las la catedra de slavistică manuscrisul poemului „Armenia” de Osip Mandelştam în traducerea mea. L-am citit la unele din manifestări, am extras din el momente şi în alte file ale acestui jurnal, reţin şi aici câteva versuri: „Mult ţi-ai dorit să ai vopsele –/ Şi cu laba ta ai înşfăcat/ Desenatorul leu din penarul/ Cu vreo şase creioane de colorat. // Ţara incendiilor de vopselărie/ Şi a moartelor şesuri de olărit,/ Tu ai răbdat serdarii roşcovani/ Printre pietre, peste lut ruginit.// În depărtarea de ancore, tridente,/ Unde se-ntind ţărmuri veşted-arămii,/ Tu văzui toţi iubitorii de viaţă,/ Toţi vlădicii iubitori de visterii.// Şi, sângele meu netulburând,/ Simple ca desenele de copilă mână,/ Pe aici trec soaţe, dăruind/ Din frumuseţea lor leonină.// Ce dragă mi-i limba ta sinistră,/ A tinerelor tale sicrie salbă,/ Pe care literele-s – cleşte de fierărie/ Şi fiecare cuvânt – o scoabă… „
Într-un fel, revenirea la superbul poem mandelştamian ar fi constituit parcă unele intermezzo dintr-un recitativ ca o declaraţie de dragoste pentru Armenia.
La rândul său, Levon Hakobian îmi propune două volume de poezie („…dacă e posibil să le luaţi în bagaje…”) – al lui Musak Meţarenţ, unul din cei mai iubiţi poeţi armeni de la începutul secolului trecut (e o antologie tradusă în ruseşte), şi lirica lui Fiodor Tiutcev, ediţie bilingvă ruso-armeană.

Când ne revedem la prânz cu Peeter Sauter (o parte din năieri au fost la o altă instituţie – Universitatea de Lingvistică), reluăm discuţiile de acum câteva zile despre literatura estoniană contemporană, despre prozatorul Mati Unt, despre „Motanul roşcat”, roman scris pe când acest autor avea 16-17 ani, la timpul său considerat cu adevărat copil – nu, nu copil, ci de-a dreptul scriitor minune. În ruseşte, cartea apăruse pe când intrasem în studenţie şi, pur şi simplu, am devorat-o în 5-6 ore, admirându-i non-conformismul, prospeţimea stilului, curajul.
Dar Iohan Smuul mai e citit? „Cartea gheţurilor”… Îmi amintesc că scriam despre ea în jurnalul meu de „Student pe timpul rinocerilor”…
Peeter: „Pe când făceam studii la actorie, despre Smuul se mai vorbea. Acum însă nu mai ştiu…”
În ce-l priveşte pe Sauter, el e scriitor şi actor. A scris poezie, dar puţină şi de care, acum, se află la oarece depărtare. Poate că ia distanţă, schimbă unghiul, pentru a reveni în forţă? Zice că, încercându-şi şansa publicării, trimisese la o revistă o proză scurtă, de care redactorul-şef îşi aminteşte ca despre ceea ce englezii numesc „trahs”, adică… gunoi, însă destul de simpatică, pentru a nu fi fost publicată. În Estonia, Peeter are un oarecare renume pentru naraţiunile sale scurtissime, aparent fără un început şi un sfârşit anume. Zice că, în toate, protagonist este contemporanul său cu care se maturizează, ba chiar cu care… îmbătrâneşte dimpreună. E în ele cotidianul vieţii, limba vorbită, nu de puţine ori destul de picantă în expresii neconvenţionale. Însă lucrările sale trezesc discuţii şi chiar animozităţi nu din cauza limbajului, ci a ideaţiei ce scoate în prim-plan existenţa Estoniei post-sovietice. Unii nu prea găsesc potrivit tonul umoristic, chiar persiflant, când e vorba de momente grave, solemne din istoria patriei lor nordice. E un incomod – în scris şi un om afabil – „extra-literatură”.
Un alt scriitor estonian, Vahur Afanasiev, e cel mai tânăr marinar de pe Arca literelor (cu doi ani trecut de treizeci), cu excepţia marinăresei, prietena sa Mare Sabolotny.  Reţin din CV-ul său că a fost tradus şi în româneşte. „Cine te-a tradus?” Nu-şi aminteşte, pentru un estonian fiind complicat să memorizeze nume româneşti. Dar întâmplarea fusese legată de un festival al tinerilor autori europeni, ce avusese loc acum câţiva ani la Suceava şi la care Vahur a fost prezent. Scrie poezie, proză, compune muzică, filmează.  Un timp, a locuit la Bruxell. Stilul său ţine de realismului magic, social şi critic, condimentat cu obscurităţi, dar – asta e, nu doar în România, – şi obscenităţi.

Vizităm complexul memorial Ţiţernakabert, închinat memoriei victimelor Genocidului Armean. În anul 1966, la Erevan începuseră mişcările de protest generate de lipsa de poziţie clară a autorităţilor armene, dar şi a celor de la Moscova faţă de genocidul din 1915. În prima zi, îmi spune directorul memorialului, s-au făcut arestări, însă a doua zi piaţa centrală a Erevanului s-a umplut din nou cu protestatari, cerând eliberarea reţinuţilor. În fine, capii republicii au promis să ţină cont de cerinţele demonstranţilor şi în anul următor a fost înălţat obeliscul cu flacăra veşnică. Iar muzeul e deschis din 1995.
Complexul arhitectonic al memorialului se află pe platoul din preajma Erevanului. An de an, la 24 aprilie, este comemorată ziua declanşării genocidului din 1915, care, până în 1918, a făcut peste un milion şi jumătate de victime dintre armenii ce locuiau în milenarele lor teritorii, ajunse parte componentă a Imperiului Otoman. O mulţime de plăci cu mesajele sau doar cu numele şefilor de state, inclusiv cea din partea lui Ion Iliescu care, la 1 noiembrie 2001, a plantat aici un arbore.  Cea mai recentă, din 6 octombrie, e cu numele preşedintelui francez Nikolas Sarkozy, care s-a aflat într-o vizită oficială în Armenia. Filip Van Zandycke e cel care a cutreierat printre toate rândurile de pomi şi tăbliţe, cercetând atent inscripţiile, pentru a se arăta nedumerit că nu a găsit-o şi pe cea cu numele preşedintelui ţării sale, Belgia.
Vă amintiţi de o idee a lui Ernest Hemingway? – „Omul poate fi nimicit, însă nu şi învins”. Parcă a spus-o despre armeni… Iar Mandelştam scria:
„Statul urlătoarelor pietre –
Armenia, Armenia!
Munţi răguşiţi chemaţi la arme –
Armenia, Armenia!”
Aici totul e cutremurător şi de neuitat. Aici, la focul veşnic al Memorialului, am depus şi noi câte o garoafă albă, lângă altele, purpurii, pe care le aduseseră până la noi tot alţi şi alţi peregrini, cucernici, solidari şi revoltaţi de cruzimea sălbatică sugrumătoare de viaţă omenească nevinovată – de prunc, de mamă, de tânăr, de tânără, de mire, de mireasă, de preot, de cărturar, de poet, de grădinar…

Prânzim la cafeneaua „Marco Polo”, chiar în centrul centrului. Marco Polo, călătorul italian care, cică, în drumul său euro-chinez, ar fi trecut şi prin Armenia. Ca şi în cazul patriarhului Noe, Polo confirmă că aici se ştie a scoate la loc de cinste străvechile mărci, numele emblematice.
După o îndelungată plimbare nocturnă cu colegul şi prietenul Ghevorg Ghilanţ, venit de la o distanţă de 40 de kilometri pentru a ne revedea. Îl telefonează pe un alt coleg, Ambarţum Ambarţumian, cu care ne văzusem şi în prima zi a sosirii mele la Erevan. Stăm în trei la un ceai. Poveşti scriitoriceşti armeneşti ce seamănă atât de mult, în pasajele lor triste, cu cele de la Chişinău. Nu şi de la Bucureşti, unde Uniunea Scriitorilor e mult mai stabilă şi mai eficientă în existenţa ei.

La hotel, citesc din cartea pe care mi-a dăruit-o David Muradian. Reţin: „Un publicist din Moldova (nu-i dă numele – l.b.) constata că noi, cei din spaţiul post-sovietic, înţelegem mai bine Occidentul, decât el pe noi”. Păi, dragă David, după socialismul cu lăudata-i „faţă umană”, dar atât de schimonosită, până la spaimă, iată-ne în capitalismul cu aceeaşi „faţă umană”, însă crispată… Dar, vorba unui cântec românesc: Nicio lacrimă, nicio lacrimă, or, cum cânta micuţa Piaf: Non, rien de rien, non je ne regrette rien… Mă gândesc că şi armeanul galicizat Aznavour a cântat ceva pe tema împăcării cu timpurile sub care e omul, în fine – a împăcării cu sine…

26 octombrie

În una din imaginile captate de Canon-ul meu, cu care l-am rugat pe vreun coleg să mă „imortalizeze”, mă văd îmbrăţişând o piatră-hacikar (purtătoare de cruce). Da, e un moment de la vizita noastră la Stonehege-ul din Sisian. Şi aceasta mă duce cu gândul la o amintire foarte… recentă. Odată, în faţa unei pietre-hacikar, la Ecimiandzin sau la Oşakan, la Noravank sau, poate, la „Zorast”, m-am pomenit „atenţionat”, „îndrumat” de nişte idei ale lui Dalailama, pitite de mai multă vreme undeva în conştiinţă. Când marele tibetan a fost întrebat ce-l surprinde cel mai mult la umanitate, răspunse: Omul. Pentru că el îşi sacrifica sănătatea pentru bani. După care îşi sacrifică banii pentru a-şi recupera sănătatea. Apoi este nerăbdător să vină viitorul. De s-a putea spune că nu-şi trăieşte prezentul.
Adică, zic eu, e o abatere de la horaţianul Carpe diem. Rezultatul fiind că bietul şi rătăcitul om nu trăieşte nici în prezent, nici în viitor. Ba chiar, iresponsabil cu sine însuşi,  trăieşte de parcă niciodată n-o să moară, pentru ca să moară, totuşi, fără să fi trăit vreodată cu adevărat. Păi da, hacikare-le te mai pun pe gânduri. (Nu ştiu dacă spusa lui Dalailama are legătură directă cu periplul meu armenesc, în care mă simt atât de bine, ca într-un amplu poem, parte din care e chiar acest jurnal. Direct – poate nu are legătură, însă implicita – da, are. Şi se cade să luăm aminte, pace tuturo-o-or…)

Când cobor la micul dejun, las fereastra camerei deschisă, însă, de cum revin, mă grăbesc să o închid: camera e cam… gazată. Probabil, în Erevan mai multe maşini merg pe motorină.
Iar dincolo de geam – o clădire în stadiu de demolare. Din câte se vede, fusese în stare destul de bună, funcţională. Numai că economia de piaţă i-a găsit o hibă: avea doar un singur nivel şi, deci, pentru capacitatea ei de oploşire a orăşenilor, se dovedi nerentabilă. În Erevan, în special în centru – dar aici chiar este centrul, – terenurile pentru case, de sub case s-a scumpit vertiginos. De aia şi vezi multe clădiri supuse demolării, pentru ca în locul lor să se înalţe etaje peste etaje. Asta e: oriunde în lume, orice oraş are şi de unele, şi de altele, şi bune şi de mai puţin bune. Şi lumini şi umbre, şi clădiri frumoase şi zidiri chinuite pentru oameni chinuiţi. Acestea din urmă par exotice pentru occidentali şi ei se reped cu aparatele foto spre ele ca spre, aproape, irealităţi. Pac, pac! Blitz, blitz! – captează ei mici senzaţii. Însă, în părţile şi ansamblurile sale originale, Erevanul, zis Oraşul Roz, e superb. Chiar dacă, poate, viaţa aici nu e pentru toţi ca în cântecul francez La vie en rose: „Il est entre dans mon coeur/ Une part de bonheur/ Dont je connais la cause…” (Prin transfer de sens, să convenim că, în acest caz, acest Il (el) e oraşul Erevan…)

Şi din nou, în hol, mai vechea întrebare: „Eşti pentru prima oară în Armenia?” „Sufleteşte, am fost de foarte multe ori, în realitate – acum, prima”. (De la Hemingway citire-amintire: Îmbătrânesc nu doar răspunsurile, ci şi întrebările.) Însă, repet: prezenţa ta aici (persoana a doua singular care ne vizează pe fiecare în parte pe cei de pe Arcă), mişcarea în aceste spaţii, pe-alocuri fabuloase (dacă îţi mobilezi memoria, imaginaţia) nu o singură dată îţi dă sentimentul de pelerinaj ce se adaugă permanentei experienţe (dar şi a… experimentului, probabil) umplerii cu sens a firii, a conştiinţei tale. Mişcare, pelerinaj, cercetare, curiozitate ce înseamnă numaidecât imersiune în istorie, mit, poezie, dramă, dar şi jubilaţie a vieţii.

Prin urmare, până a reintra în programul comun, fiecare din noi are la dispoziţie ore bune de a dispune de ele cum crede că e bine. Şi eu pornesc într-o flanare liberă, la care mă gândisem cu mai multe zile în urmă.
Din nou pereţii blocurilor – un infinit şotron din plăci de tuf, dreptunghiulare sau pătrate. Un caleidoscop cu imaginile încremenite într-un mozaic roz, gălbui, cafea cu lapte, cafeniu spre brun, gri în diverse nuanţe – de fapt toate celelalte culori ale tufului sunt în mai multe nuanţe şi intensităţi. Iar în deplina sugestie a cromaticii şi aspectelor sale tuful armenesc e de o nobleţe… molcumă, discret-maiestoasă. Şi acest element-stare contribuie la crearea senzaţiei că, în Armenia, te afli într-o profunzime de timp. „La suprafaţă” e doar momentul şi monumentul, încolo, în adâncime, ca aisbergul, celelalte trei sferturi de substanţă.
Cel care a modernizat şi a schimbat radical, spre modernitate, înfăţişarea Erevanului a fost arhitectul neoclasic Aleksandr Tamanian, venerat în mod deosebit de urmaşi.
În fine (de etapă), Erevanul este ADN-ul Armeniei, esenţa ei, în care transpar atât originile trans-milenare, cât şi urmele epocilor ce au venit ca tumultoasă trecere a timpului spre contemporaneitate, spre azi, spre modernitate şi europenizare tot mai accentuată.

Constat că metropola din vecinătatea Araratului (în oricare capitală din lume ar locui armenii, în majoritatea lor ei consideră capitala capitalelor Erevanul) are metropolitan, dar, deocamdată (cam mult durează acest deocamdată), cu doar 10 staţii (circa 12 kilometri). Autorităţile se gândesc la continuarea lucrărilor subterane. Însă din lipsă de angajament, o parte din vechii constructori au plecat aiurea. Dar au mai rămas…
Renunţ de a coborî în metrou şi urc din nou scările Muzeului de Istorie, pe faţada căruia vălurează un mare banner (cât o velă de catarg pe Arca lui Noe, noi, aici, în preajma Araratului, fiind năieri pe Literary Ark 2011!) cu mesajul aniversării de două decenii de la proclamarea independenţa Armeniei. Spre deosebire de Moldova şi Ucraina, pe pânză nu apare şi chipul preşedintelui în funcţiune al ţării. La Chişinău fusese cocoţat pe bannere până şi un fel de preşedintele interimar, asta trezindu-ne un gust amar… uşor greţos… Însă armenii, învăţaţi de milenara lor istorie, ştiu că independenţa nu poate fi trecută în contul unui dubios şi efemer politician al prezentului.
Nici până azi nu mă pot mântui de stupefacţia ce mă cuprinsese, când citii că un impostor se dădea, singur şi irepetabil, autorul Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Cum, bre, ai fost chiar atât de original, încât să „ticluieşti” actul respectiv exact ca cele ale Ţărilor Baltice, cu articole, fraze aproape identice ca documentul fundamental al României? Cum, băietanule, până la declaraţia de independenţă a R.M., chiar de au existat modele de atare consfinţire, tu nu le-ai consultat, nu le-ai urmat?! Chiar să fi avut tu o minte şi o inspiraţie atât de docte, încât să o fi pornit de la tabula rasa în domeniu?!… Ei bine, dar s-au preluat teze şi chiar stilistica din Declaraţia de independenţă din 1918 a „Sfatului Ţării!” Plus ideaţia din Carta ONU, din Actului Final de la Helsinki şi din documentele de bază ale Dreptului Internaţional în această problemă… A-a, că o fi fost o echipă de redactori – dar nu autori! – ai Declaraţiei, anume aşa era logic să fie…. S-a discutat cazul, dar nu s-a potolit definitiv hazul pe seama „autorului” sau „autorilor-autohtonilor” buni de pus şi ei pe bannere…
În genere, la Chişinău continuă încă o interminabilă retorică despre merite şi meritologie, e în floare ofticoasă lăudăroşenia unor foşti demnitari din anii 90 (ai secolului trecut!), pe care evenimentele şi conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre vârfurile puterii.  Îl auzi pe unul cum se dă mare şi tare că el anume a decis ca, în sfârşit, să fie demontat monumentul lui Lenin şi dus aiurea, chiar dacă ştia că îl paşte riscul etc. Altul spune că anume el era cât pe ce să refacă  joncţiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, Reunirea etc. Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că graţie lui au fost instalate ici şi colo busturile unor personalităţi nedreptăţite de bolşevism etc. De se creează impresia că, în final, întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim).
Însă acesta nu e decât aşa, o mică şi falsă impresie pe care dânşii ţin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noştri ex-demnitari „mari şi tari”, nu uitaţi că, pe atunci, principalii erau cei mulţi. Ba aş spune că, la începutul anilor ’90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale şi în cele de la preşedinţie, cât în stradă, în piaţă. Deciziile cu care vă lăudaţi voi că le-aţi luat fuseseră, de fapt, deciziile a zeci de mii de cetăţeni care, în viitoarea Piaţă a Marii Adunări Naţionale, decideau ce şi cum, şi cu Lenin, şi cu eventuala reunire, şi cu remanierile în materie de bustologie, şi cu… cu toate, domnilor ex-miniştri. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic (şi nici nu aţi fi pus semnăturile!), dacă nu vedeaţi prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau preşedinţia că în piaţă mulţimea vă este de pavăză, de scut şi chiar vă ţine… din scurt, cerând imperios să faceţi cutare şi cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui ministru, ci domina şi decidea Curajul Poporului.
Apoi, stimaţi colegi de mişcare naţională întru democraţie, chiar să uitaţi atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacţiile unor publicaţii curajoase?! Să uitaţi de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalităţi ale acestui pământ? Păi, semnăturilor uşurele ale birocraţilor nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor şi jurnaliştilor. De ce continuaţi să vă auto-măguliţi că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul şi în toate?…
Astfel că, stimaţi ex-demnitari, nu vă daţi chiar cei mai ex-tari, aproape ţari… Est modus in rebus – nu? Adică, această măsură în toate înseamnă şi punerea de surdină, de atenuare a vocilor lăudăroşilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiţi unii, în care, bineînţeles, protagonistul protagoniştilor este el, autorul, ex-demnitarul, şi nicidecum cei mulţi care, atunci, la începutul anilor ’90, contau cu adevărat.
Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absenţa imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamaţie a anticilor: O tempora, o moris!…

P.S. E de presupus că, dacă nu vă lăsau cei mulţi din mâini, aţi fi continuat să faceţi… minuni (?), nu?…

Aşadar, intru în Muzeul de Istorie, să-mi „lichidez” restanţele, să vizitez şi sălile dedicate culturilor chineză şi iraniană, pentru care nu avusesem timp data trecută. Însă mai trec, fie şi într-un ritm alert, prin spaţiile istoriei şi culturii armene, vizitate data trecută, chiar în prima zi a sosirii noastre la Erevan. Uluitor!

Unde s-a putut, am tras cadre foto. Puţine, dar totuşi. Iar la ieşire, în hol, odihnindu-mă niţel pe o banchetă capitonată cu pluş verde, revin la gândul că, pe lângă blocnotesul propriu-zis, eu mai dispun şi de un fotoblocnotes, pe care încerc să-l utilizez cu cât mai multă pricepere, cu randament, să zic. El îmi permite să culeg date de pe tăbliile cu diverse explicaţii, să preiau legendele din vitrinele cu exponate. Ba fixează şi ziua când s-a întâmplat cutare sau cutare captare.
Bineînţeles, astăzi se modifică în continuare modalitatea scrierii unui jurnal de călătorie. Dar şi a eseului. E deja cumva altceva decât până la apariţia pe lume a internetului, laptopului, fotocamerelor digitale performante care îţi oferă, instantaneu, posibilitatea să extragi/ descarci din ele nu doar imagini, ci şi texte. Apoi telefonul celular cu care de asemenea poţi fotografia, filma, înregistra explicaţiile ghidului; în care poţi capta notele, observaţiile tale orale.
Când îţi aşterni în computerogramă impresiile de peste zi, având nevoie de precizări, completări, poţi accesa neamânat surse virtuale care te edifică. Poţi telefona oricui, ispitindu-l asupra unui sau altui moment.
În singurătatea ta, în faţă cu consemnările diaristice în curs de ordonare, parcă ai fi asistat de câţiva secretari harnici (negrii tăi literari virtuali!), pricepuţi, gata să te ajute. Ai putea zice: fantastic! Dar, ca să-ţi temperezi afectivitatea (atât de în afara modei azi), pur şi simplu constaţi încă o dată: în aceste vremuri, este alta modalitatea (poate că… tehnica) scrisului de jurnal, de eseu. Etc.

La ieşire, pe prag de muzeu, parcă aş trage o concluzie, spunându-mi că, dacă până prin secolul XVIII şi prima jumătate a secolului XIX Armenia, ca formaţiune psiho-etnică şi culturală, putea fi considerată, concomitent, frontieră, dar şi conexiune între Europa şi Asia, astăzi ea este eminamente o conştiinţă europeană, „occidentalizându-şi” chiar şi vestigiile din adâncimi de secole prin modul de a le înţelege şi a le promova. Un ghid de muzeu îţi vorbeşte ca un european, cu o optică europeană, chiar şi atunci când invocă anticul Urartu.
Şi iar îmi revin în memorie sonuri şi isoane din Mandelştam, pe care l-am tradus cu atâta uitare de sine, aş putea spune: „Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche-a asurzit,/ Din toate culorile nu mi-a rămas decât miniu şi ocru coclit.// Şi nu ştiu de ce zorii dimineţii armene mi se-arată-n vis;/ Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul – mi-am zis.// Cum se înclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,/ Din vatra rotundă lavaşului scoţându-i, molcuţă, pelicica…// Ah, Erivany, Erivany! Sau că de pasăre ai străzile zugrăvite,/ Sau că de leul, ca un copil, din penarul cu creioane diferite!// Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,/ Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.// Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,/ Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.// Ah, Erivany, Erivany, nimic mai mult nu am ce-mi dori,/ Decât congelaţii, dulcii tăi ciorchini, când prinde-a se-nzori.”

Intru într-o internet-cafe şi, cu câteva zile întârziere (nu am deschis poşta electronică), găsesc mesajul lui Sică Romanciuc (soţia îmi spusese că m-a căutat la telefon), care scrie: „În colecţia noastră Biblioteca pentru toţi copiii, urmează să apară, într-un singur volum, Iliada. Odiseea. Eneida (repovestite pentru copii de George Andreescu). Daca accepţi să prefaţezi această carte (până la jumătatea lui decembrie), îţi trimitem textul într-o zi-două.
Cărţile pe care le-ai prefaţat (Tom Sawyer… si În familie) au fost deja tipărite (în China) şi la mijlocul lui noiembrie vor fi in editură…”
Într-adevăr, habent sua fata libelli – scrise în America sau Franţa, precum cele două amintite de Vasile, traduse în România, iată-le tipărite tocmai în China, acolo, unde, de altfel, a fost inventată hârtia… Iar veştile despre ele le primeşti undeva lângă Ararat, în fostul Urartu – acesta/ acela mai numindu-se chiar aşa, Ararat, dar şi Biainili sau Împărăţia Van, formaţie statală care şi-a avut creşterea şi descreşterea – dimitriecantemirian vorbind – în perioada 860 – 585 î. Hr. Însă denumirile nu se opresc aici, celor trei alăturându-li-se altele: Ţara Nairi, Ţara Alorzilor (de la Herodot amintire) sau – discutabil – şi Aratta.
Ecourile din acele vremuri au înfiorat şi coperta unei cărţi de poeme, pe care am numit-o Lamentaţia Semiramidei, publicate la Timişoara (ca să ne gândim încă o dată la geografie…). Iar editura se numeşte Anthropos şi pare a consuna perfect-arhaic cu Urartul, cu Mesopotamia…

Dar, brusc-neamânat! deja a şi prins a mă „tachina” posibile detalii pentru prefaţa trinităţii Iliada, Odiseea, Eneida. Mi se conturează, parcă, un spaţiu comun de asociativitate, deocamdată ceţos,  însă din care pot desluşi detalii relativ explicite între două învecinări crono-istorice: se spune că Homer ar fi articulat Iliada şi Odiseea prin secolul VIII î. H, de când a fost atestat şi Urartu ca stat. Astfel, peregrinând prin Armenia, printre vestigiile ei, în memorie caut şi detalii pentru prefaţa pe care mi-a propus să o scriu Ed. Prut Internaţional, prietenul Sică Romanciuc. Urartul meu din clasele şcolii generale şi epopeile homeriene, de asemenea ale  mele, din – puţin, foarte frugal-fugar-fragmentarul crestomaţiei din ultimele clase ale şcolii medii (liceul, cum ar veni astăzi). Ceva mai temeinic – din studenţie, de la prelegerile profesorului Lev Kaţ (Cezza, cum îşi semna el eseurile), de la Biblioteca Naţională.  Cu mai multe luni în urmă, am descărcat varianta audio a Iliadei, apărută, cândva, la Minerva (dacă îmi amintesc bine, traducerea era semnată de Diamandescu şi Hâncu; a fost una şi la Chişinău, a lui Nikolai Costenco; probabil, o alta a lui Vladimir Belistov, care spuneau că ar cunoaşte limba greacă încă „de la români”). Dar nu am mers prea departe cu „abaterea de la trebi”, ascultând prefaţa (amplă, ceva puţin sub o oră) şi câteva cânturi. Prin urmare, de cum revin la Chişinău – ascultare (de Homer, de zeii pe care i-a invocat, i-a cântat).

Hălăduirea mea, în voie, aproape la întâmplare, prin Erevan mă duce spre Catedrala (Neamului, cum s-ar spune pe la noi) Sfântul Grigore, inaugurată în 2001, când s-au sărbătorit 1700 ani de la adoptarea creştinismului ca religie oficială a statului armean. Fastuoasă în exterior, modestă ca aspect, sobră în interior.
Apoi cobor un lung şir de scări până jos, unde, pe dreapta, se înalţă falnicul monument al lui Zoravar Andranik, conducător de oşti care a luptat pentru libertatea ţării sale, venerat până la sfinţenie de armeni. El a încetat lupta în 1919, demobilizându-şi regimentul, predându-şi armele Catolicosului Tuturor Armenilor şi plecând peste hotare cu gândul să adune oaste pe potrivă şi să revină în Cilicia, pentru a restabili statalitatea armenească, însă nu a găsit înţelegere şi susţinere la capii ţărilor europene, ce au lăsat în voia sorţii populaţia creştină din această parte a lumii. Andranik s-a stins din viaţă în anul 1927 în SUA.
De la baza monumentului, privind în perspectivă spre înălţime, se regizează parcă de la sine o trinitate sugestivă: braţul lui Andranik cu sabia în poziţie verticală, pe dreapta turla cu cruce a Catedralei, pe stânga, departe, turnul de televiziune, această alăturare fiind oarecum emblematică pentru istoria multimilenară a armenilor.
Însă nu doar atât – în această compoziţie  ca de la sine mai e un element important:  arborele, plopul încă verde spre sfârşit de octombrie. Şi, în imaginaţia noastră, Arborele Vieţii, zis Cosmic, – simbol religios universal, creştin.
În preajmă se află staţia de metrou „Andranik voievodul” ce se numise „Okteambrean”. O iau la dreapta şi dau de monumentul scriitorului şi diplomatului rus Aleksandr Griboedov, cinstit aici pentru faptul că, pe când era ambasador în Persia, a contribuit la repatrierea familiilor de armeni exilaţi cândva cu forţa. Griboedov a murit la numai 34 de ani, când mulţimea înfuriată a atacat Ambasada Rusiei în Persia.
Ei bine, cu ruşii nu a fost numai bine în Armenia – şi pe aici imperialismul ţarist şi-a făcut mendrele, precum reiese şi dintr-un poem al dragului mie Osip Mandelştam: „Cinovnicu-i straşnic – mutră de saltea,/ Nu găseşti un altul mai jalnic, caraghios,/ Delegat – mama ta, naiba să te ia! –/ La nicio cale pe armeanul plai muntos.// Te-ai duce învârtindu-te, se mai spune,/ Să putrezeşti, în veci fie-ţi numele afurisit, –/ Bătrân conţopist, ce-ai furat bani cât încape,/ Fost gardist, ce ţi-ai şters obrazul pălmuit.// De priveşte-n uşa-ntredeschisă ceva cunoscut –/ Ba! – ţipi cât te ţine bojocul, – batjocură, zbire!/ Mult mai avem să tot umblăm, pân-la coşciug,/ Ca fătucile satului după ciuperci la pădure?…”

Din punctele mai înalte ale Erevanului, se tot deschid vederi spre Araratul cel de un magnetismul irezistibil, uluitor, încât deja parcă nu ar mai exista îndoială că anume acolo a ancorat Arca lui Noe. În secolul XIV, Papa Ioan al XXII-lea declarase Araratul drept punct de hotar între Europa şi Asia. Pentru Armenia impactul a fost unul… dihotomic, ea pomenindu-se „divizată” (bineînţeles, imaginar; din păcate, peste ceva vreme – şi politiceşte, prin înstrăinare, rapt, genocid) în cea occidentală (bizantină) şi cea orientală (persiană).
Deci, de pe punţile de observaţie ale Erevanului şi Arcei literare privesc culmile conice araratiene pe care, în frunte cu Noe, coborau vieţuitoarele debarcate din arcă. După retragerea apelor, pantele Araratului erau răzmuiate sau deja zvântate şi pe ele s-au imprimat mulţimi şerpuitoare de urme, de configuraţii şi mărimi diferite – mai mari, mai mici, minuscule (de hârciogi, să zicem, de veveriţe, şoricei…). Parcă aici nu ar fi un subiect de pictură? Ceva „mai nuanţat” anume în surprinderea „babiloniei” de urme, urmuşoare, urmuleţe. Cum s-ar numi tabloul? În armeneşte, cam aşa: „Noian tapan Ararat”, tapan însemnând arcă, iar ceea ce în româneşte înseamnă noian, cu literă mică, adică mulţimea mulţimilor, în armeneşte, cu literă mare, înseamnă pur şi simplu Noe. Iar odată ce vine şi tot revine vorba, gândul, poezia despre ce s-a întâmplat pe timpurile lui Noe, îmi aduc aminte şi un text scurt, căruia i-am zis, probabil (acolo, la Chişinău), „Palindrom”. Acesta e:
„Precum un legănat de ape
pe sine legănându-se
cuvântul potop se citeşte egal
cap-coadă
coadă-cap…”
Aici, orice presupunere nu poate eşua în eroare, ci se poate aciua, la urma urmelor şi chiar pe urmele tale, într-o metaforă.

În liberă flanare, îmi trec prin minte multe de toate, inclusiv ideea lui Chateaubriand că misiunea Occidentului faţă de Orient e să-l înveţe pe acesta libertatea. Dar înainte de ea dă peste mine o parafrază post-manifest-marxist: O nălucă bântuie prin Europa literară. Năluca şi realitatea numită Literary Ark 2011, ca o navigare în căutarea legăturilor cu ceilalţi ca lume, comunitate, spiritualitate. În dorinţa de a te extinde pe tine însuţi, cum zice prietenul David Muradian. Aviditatea de a fi trans-sine, trans-frontalier prin suflete înrudite.

Printre capitalele ţărilor lumii, Erevanul e una cu cele mai multe monumente. Plus diversitatea conceptuală, stilistică a acestora, în ultimele două decenii cu o mutare de accente de pe clasicitate şi neoclasicitate –  pe modernitate, de pe realismul istoric pe jocul asociativ, spre fantezie şi „exagerare” metaforică. Unele dintre (şi printre) ele – de-a dreptul atipice, originale, ingenioase, creative. Apoi coborârea (descinderea, descălecarea) monumentelor de pe soclu, piedestal – în stradă, la nivelul trotuarului, aleii, terenului de joacă pentru copii, exemplificarea (respectivă) având-o mereu la îndemână, la colţ de stradă, în plină piaţă urbană, în faţa lăcaşelor de cultură, în fine – în memorie ta de om, dar şi în cea electronică a camerei de luat vederi. Astfel, la colţ de stradă îţi întinde un trandafir de bronz statuia lui Kara-bala (Micuţul negru; sculptor A. Tokmagean). Monumentul a pornit de la concretitudinea „preluată” de legendă, Kara-bala fiind un personaj real al Erevanului, omul străzii care dăruia flori îndrăgostiţilor, domnişoarelor, ajungând personaj folcloric, lui fiindu-i dedicate poeme, cântece, astăzi devenind brand, silueta sa fiind întâlnită în magazinele de flori, în cafenele, săli de spectacol. Se spune că cel care ajunsese inofensivul, afabilul, simpatizatul personaj al străzii se numea Stepan Aratiunian, născut într-o familie bogată la începutul secolului trecut, care deţinea o întinsă grădină de flori, Florai aighiner, confiscată odată cu instaurarea puterii sovietelor. Stepan se căsători, i se născuse un fiu, însă în anii 1934-1936 tânărul tătic face puşcărie pentru „jignirea publică a autorităţilor”, deţinut în aceeaşi celulă cu marele poet Eghişe Ciarenţ, care l-a şi „prins” într-un poem. Familia i s-a destrămat, astfel că Stepan, devenit Kara-bala, se pomeneşte în stradă, unde prinde a dărui flori trecătorilor. Se îndrăgosteşte de o celebră actriţă, este atacat de un turc gelos, în care Stepan înfige cuţitul, sfârşindu-l. Nu voi depăna întreaga poveste a bietului, dar mereu cu flori în mână om al străzii care, din nefericire, a murit, îngheţând la colţ de stradă. Iar monumentul lui cu trandafirul de bronz pe care vi-l întinde generos se află  pe Bulevardul de Nord, în preajma magazinului „Emporio Armani”, de unde se deschide o perspectivă urbanistică absolut modernă spre Teatrul de Operă şi Balet, nu departe de care, pe malul unui eleşteu nu prea mare, atrage atenţia, impresionează, dar şi contrariază monumentul compozitorului Arno Babadjanian. Privind la figura avântată a pianistului cu membrele disproporţionate, aflate parcă în zvâcnetul de aripi al unei uriaşe acvile, orăşenii discută, se aprind într-un perpetuu pro şi contra, pe când alţii şi-au făcut obiceiul să atingă, să mângâie – a noroc, a şansă, – enormul nas acvilin al renumitului muzician, această parte a corpului său de bronz fiind mereu lucioasă, lucitoare, neatinsă de patina, de oxidarea ce întunecă atare metal. Chiar dacă monumentul pare avangardist, neobişnuit, el a devenit unul din cele mai populare în Erevan şi cred că e bine cunoscut şi în lume, graţie mijloacelor contemporane de mediatizare. Pentru că o merită cu asupra de măsură (muzicală!) această figură de cult şi cultură.
Repet – îmi impune evidenţa: Erevanul e doldora de monumente! Dacă ne gândim la cele pe care le are Bucureştiul, ca să nu mai zicem de Chişinău. Bineînţeles, la proliferarea monumentalului de ambient au pus umărul şi armenii din diaspora, care sunt de aproape trei ori mai mulţi, decât cei din ţară. Dar e la mijloc şi interesul unor artişti importanţi din lume de a fi cunoscuţi aici, la hotarul dintre realitate şi mit, dintre piatra concretă a Araratului şi legendara Arcă a lui Noe care, poate, îşi mai are rămăşiţele de cedru pe piscuri.
Printre cei mai „de-ai casei” sculptori în Erevan este columbianul Fernando Botero, prezent cu câteva lucrări curioase ca realizare, trezind şi ele discuţii, născând întrebări, sugerând răspunsuri, chiar dacă, uneori, nu mai e nimic de făcut, precum spunea Hemengway, deja citat cu acest gând: Îmbătrânesc nu doar răspunsurile, ci şi întrebările.
Una dintre cele mai atractive (capod)opere a columbianului este un gladiator (sau poate legionar) roman, bondoc, jovial, cu coif, cu un fel de ţiflic, de sfârâiac în loc de simbolul bărbăţiei, semi-namila aceasta aducând mai curând cu un Şveik al arenelor – paşnice, urbane, precum pieţele, străzile Erevanului. (De altfel romanii au ajuns pe aici prin anul 102 î. Hr., iar pe la noi, în Dacia, au venit, „simetric”, prin 101 d. Hr.).
Fantomele lui Picasso şi Dali, în variantă sculpturală, se simt la Erevan în largul, ba chiar în universul lor: un motan barosan, parcă din lavă vulcanică, un iepure mutant care, ca şi Şveikul arenelor, au fost dăruite capitalei armene de un businessman argentinian, numele căruia se termină, bineînţeles, în ian. Monumente recente, dar unele dintre ele (printre ele) având deja o aură de legendă, o iradiere/ irizare de mit, acestea drept componente metafizice din care se compune sufletul şi suflul unui oraş, al unei ţări, al unui popor, completând, îmbogăţind, augmentând faptele realităţii şi pregătindu-le pentru a se integra deja istoriei. Spre exemplu, despre motănoiul negru, ca de lavă, ce aminteşte într-un fel (sau altul) de Behemotul lui Mihail Bulgakov din Maestrul şi Margareta, se spune că e oarecum… mistic. Unii cred, alţii ba, însă Erevanul intră în rândul oraşelor cu cei mai simpatici, mai curioşi, mai memorabili coşcogea cotoi.
Ce mai puteţi vedea, în periplu negrăbit, prin capitala luminată de albul zăpezilor Araratului? Un păianjen uriaş, un taur, cai, cerbi în goană, primele două amintind mai curând de roboţi fantastici, celelalte având supleţe, energie, zbor (în salt peste, parcă, boschetele oraşului). Astea şi altele le poţi lua drept monumente propriu-zis, dar, dacă mai meditezi niţel, îţi spui că ele parcă ar face parte dintr-o expoziţie gen ştiinţifico-tehnică sau, poate, sunt tribut plătit atât de ingenios modei SF din anii ’80-’90 ai secolului trecut.
Este imposibil să nu te reţii mai îndelung în faţa monumentelor… horticole, să zic, în acest oraş ctitorit, în bună parte, cu pricepere, ingeniozitate, gust şi chiar cu multă fantezie-poezie, precum în cazurile în care, prin transfigurare artistică, monumentală,  Flora devine… Faună sau… Muzică! Am întâlnit „oiţe” stilizate măiestrit prin modelarea boschetelor din faţa Bibliotecii Municipale Pentru Copii, apoi un excepţional pian din flori nu departe de Teatrul de Operă şi Balet, învecinându-se cu pianul de bronz la care stă figura exaltată de suflul muzicii a compozitorului Babadjanian. Sigur că te gândeşti la această învecinare, la acest tandem: pianul din flori şi cel de metal. (Ca detaliu: la un moment dat, fotografiind pianul de flori, m-am surprins fredonând „Un copac cu flori” al lui Hruşcă.)
Nu a fost intenţia mea să înfăţişez aici o paradă a sculpturilor avangardiste, o trecere în revistă a efectelor excentrice, sui generis metaforice. Până la acest moment, în alte zile, în alte pagini, am relatat despre compoziţii monumentale realizate în deplina sobrietatea tradiţională a clasicismului, unele dintre care le văd şi de aici, de sus, de pe puntea de observaţie, cum ar veni, din preajma columnei Anastan (Mama-Armenia), unde, de altfel, până în 1967, se afla monumentul lui Stalin. Curios, îmi zic, gândindu-mă că în Moldova Pruto-nistreană cu „tătucul popoarelor” s-au răfuit mult mai neamânat, până prin 1956 doborându-i statuile, una dintre care eu o văzusem (să vezi, tot prin 1967!) într-o iesle din comuna Ciocâlteni, răzbind de sub şomoioagele de paie cu care fusese acoperită. Această culme a Erevanului, unde se află Parcul Axtanak (Victoriei) rămâne încă cea mai „sovietizată” ca aspect, pin tot ce e construit aici şi care, parţial, funcţionează, parţial – nu, aşteptând să vină pretutindeni reînnoirea.
Mai multe monumente stil clasic (vreo 25) se află în panteonul nu prea mare din centrul oraşului (parcul Komitas). Alături de mormântul celebrului compozitor Aram Haciaturian (sigur că vă amintiţi de baletul Spartacus, de Dansul săbiilor din această capodoperă) se află cele ale celebrului regizor de cinema Seghei Paradjanov şi marelui actor Frunzik Mkrtcian, despre care am avut o discuţie amical-contradictorie cu colegul Grigor Djanikian, la furşetul de la Teatrul de Cameră. (Credeam că numai noi, românii, suntem cam încăpăţinaţi, însă şi armenii ne sunt pe potrivă!) Eu îi spun că numele Frunzik e diminutivul, în formă rusească, de la Frunze, numele marelui comandant de oşti al bolşevismului, rivalul lui Stalin – Mihail Frunze (Frunză) de origine română (chiar aşa scria el în CV). De unde şi numele capitalei kirghize Frunze, rebotezată Bişkek. Grigor – nu şi nu! Nu crede! Nici că Frunze ar fi român, nici că Frunzik, nici că… Zic: „Ahpeir-gian (dragă frăţioare), de cum ajungi acasă, deschide internetul şi vezi ce şi cum. Te vei încredinţa că am dreptate.”
Mai are Erevanul o cascadă arhitecturală, ce coboară de pe culmi spre centru, la mai multe nivele plasându-se, în contururi asemănătoare, simetrice, magazine, cafenele etc. Iar în scuarul în care „se revarsă” cascada se află anume multe din sculpturile epocii contemporane, avangardiste, care bagă intriga în peisajul general, unele destul de abstracte (cascada – superbă în iluminare – şi o parte din sculpturi le-am fotografiat în prima noapte a sejurului de aici), însă de care deja nu se mai poate face abstracţie, ele devenind parte componentă a aspectului exterior, dar şi interior – spiritual, cultural, ba chiar mitologic – al Erevanului, oraş prin care poţi hălădui până la plăcută oboseală, când te apleci să sorbi apa din bulbulac(ce) – mici izvoare arteziene ce ţâşnesc pe străzi, amenajate cu gust şi pricepere. De fapt, ceea ce am românizat eu ca bulbulac, în limba armeană se numeşte pulpulak, prima parte a noţiunii venind, onomatopeic, de la murmurul apei (bul-bul), iar ak în armeneşte însemnând izvor. Apa din aceste arteziene miniaturale e de munte, uneori minerală, gazată natural, acrişoară sau dulceagă.
Şi, de jur-împrejur în întocmirea urbană, irepetabila cromatică pe care o oferă diversitatea utilizării şi aplicării materialelor de construcţie naturale – tuful vulcanic de o infinitate de nuanţe, bazaltul,  felsitul, toate în combinaţie cu verdeaţa şi florile scuarelor, cu compoziţiile sculpturale monumentale plurale sau cu monumentele singulare (cum s-ar spune, persoana întâia istorie), ecouri de legendă, de mit, străvechi sau modern, – toate fac din flanarea ta liberă prin Erevan o sărbătoare – cum? – itinerantă, de neuitat, ca să ne reamintim de hemengwayanul titlu de roman Movable feast. (Ei bine, în româneşte el a apărut ca Sărbătoarea continuă, despre care prietenul bucureştean Forin Bican, traducător şi foarte bun cunoscător de engleză, îmi scria că nu e sigur dacă-i cea mai fericita alegere, deoarece Movable feast înseamnă o sărbătoare creştina care nu cade la aceeaşi dată în fiecare an, cum ar fi şi Pastele. De unde temerea că termenul nu are o traducere consacrată în română. Florin mai precizase că termenii  sărbătoare variabilă sau  sărbătoare mişcătoare există tehnic vorbind, dar nu au circulaţia şi frecvenţa sintagmei englezeşti. Astfel că Sărbătoarea variabilă de E. Hemingway ar suna cam aiurea, conchidea colegul. Iar eu mă gândesc la varianta rusească a traducerii acestui titlu: Prazdik kotorâi vsegda s toboi = Sărbătoarea care e mereu cu tine. Cine ştie, poate chiar aşa…)

Spre chindie – la… galerie. (Nu scap eu cu una cu două de rime!) La galeria Academia, vizităm expoziţia Simulacrum a pictorului Narek Avetisian. Sunt expuse circa treizeci de lucrări-copii după originalele marilor pictori ai modernităţii. Să vezi, şi copiile trezesc destul interes! Serge Van Duijnhoven ia de zori note şi îl surprind cu bliţul ba lângă un tablou, ba lângă altul. Gândindu-mă şi la Claudio Pozzani, italianul, punând în ecuaţie activitatea sa cu cea a lui Serge-olandezul, înţeleg că mulţi scriitori occidental au intrat, conştient, programatic, în zone-show, Van Duijnhoven îmbinând, sintetizând poezia, muzica, video, animaţia CD într-un tot întreg, în spectacol. E şi prozator. A fost corespondent de război în Balcani. Scrie despre film şi, la Cannes, e, cum se spune, omul casei. Olandez fiind, s-a stabilit la Bruxelles. Când îl vezi în simplitatea sa fizică (aproape un Esenin, însă cu şevelura bucălată şatenă), aflându-se mereu în acţiune, omniprezent, zău îţi vine să crezi în satul global! Dimpreună cu amicul său Filip Van Zandycke sunt mari amatori de suveniruri, procură hărţi, cărţi, CD-uri, albume, cărţi poştale, amulete, vase, icoane, pietre purtătoare de cruce miniaturale, fel de fel de bibelouri artizanale etc., etc., de te întrebi ce bagaje vor avea ei la plecarea spre Belgia. Serge e dintre persoanele/ personalităţile care te fac să înţelegi ce înseamnă cu adevărat nemijlocit firescul comunicării, sociabilitatea, prietenia ca de la sine ce trebuie să fie starea firească a oamenilor, între oameni. Iar dacă, privind deja retrospectiv nostalgic la itinerarul Arcei noastre, e să-mi amintesc – şi-mi amintesc! – de Jermuk, de fâşia aia de apă venind, boltit, de la peste şaizeci de metri înălţime, pun „acolo” ca epigraf titlul cărţii de debut a lui Serge: Cascade, ou L’eau qui tombe infiniment. (Dar de ce nu şi hemengwayana A Moveable Feast de care am scris ceva mai sus?)

Relativ târziu în noapte, tot la Homer „sunt chemat”; mă bâzâie, cum se spune în Negurenii mei de baştină, prefaţa pe care am acceptat să o scriu pentru editura Prut Internaţional. Constat ceea ce e mai uşor de constatat: La ticluirea prefeţei pentru Iliada, Odiseea, Eneida va trebui să ţin cont – obligatoriu, altfel nu se poate, – de specificul acestei repovestiri: e pentru copii. Ar fi complicat? Probabil da, o să văd, însă nota la, sunetul incipient de camerton al textului pare-se că l(e)-am şi găsit, gândindu-mă la „banalul” fapt că Homer era considerat marele dascăl al grecilor, primul învăţător al copiilor de acum 28 de secole. În acele vremuri, nu existau manuale, cărţi, acestea fiind substituite de versurile poeţilor, înainte de toate de Iliada şi Odiseea, care conţin multe date geografice şi istorice. Dar, înainte de toate, ele îi ofereau piciului elin modele umane demne de a fi urmate spre binele patriei sale.

 

27 octombrie

Mă trezesc, comme toujours, destul de devreme. Până să cobor la micul dejun, pun să fiarbă apa în ceainicul electric (amfitrionii au avut grijă, oferindu-ne din partea casei ceai, cafea, ciocolată) şi, pe fundalul sâsâitului lui, îmi zic că şi în somn nu m-a lăsat în pace prefaţa pentru Homer şi Virgiliu repovestiţi, adaptaţi pentru copii. Dacă nu în vis, sigur că în subconştient „am călătorit” în Elada şi Roma antică.
Sunt de crezut exegeţii care consideră că geniul lui Homer a fost asemenea unui cuptor-convertizor în care s-a topit zăcămintele primare, bolovănoase ale istorisirilor populare, ale folclorului elen de acum 28 de secole, pentru a se alege, ca în alchimie, aurul pur. Iar peste alte secole, împreună cu Biblia, capodoperele homeriene constituie sursele civilizaţiei umane, de unde au pornit miturile, religiile, ştiinţele care încearcă să înţeleagă şi să explice lumea, universul, învăţând, de fapt, omul din toate timpurile să trăiască, să se bucure de rodul muncii şi creaţiei sale. Iar cele ce au fost la început bineînţeles că au avut urmări, de la ele pornesc ramificaţii, inspiraţii, alte creaţii, zic, – pentru „a motiva” în viitoarea prolegomenă trinitatea din carte: Iliada şi Odiseea (Homer), plus Eneida (Virgiliu), aceasta din urmă considerată epopeea naţională a latinilor (romanilor), apărând pese câteva secole după epopeile greceşti. Adică, fermecat şi impulsionat de vigoarea narativă, artistică a epopeilor lui Homer, poetul latin a găsit de cuviinţă (la sugestia zeilor, credea el) să dea continuitate subiectului, să-i caute perspectivele posibile. Tema filată de la grec(i) e dezvoltată deja după victoria aheilor în albia legendei  conform căreia, în urma căderii Troiei, Enea, erou troian de origine divină, porneşte în lungi peregrinări, până ajunge pe tărâmurile italice, unde încropeşte o colonie care, mai târziu, avea să întemeieze Roma. Iar povestea depănată de aici încolo îi este cunoscută oricărui copil care a văzut statuia lupoaicei ce alăptează pe cei doi gemeni, Romul şi Remus, la Bucureşti sau la Chişinău, la Cluj sau în oricare alt oraş românesc (sunt mai multe ce au atare monument).

La micul dejun, Claudio Pozzani (un stră-stră-urmaş al lui Virgiliu, nu?) îmi atrage atenţia că, în restaurantul hotelului, se dă muzică italiană. Da, cântă copilul de aur Robertino Loretti, minunea Italiei, dar şi a copilăriei mele. Pe piciul ce făcu epocă – scurtă, e drept, dar fulminantă! – îl iubeam la nebunie. În topuri, ieşea mai popular chiar decât Elvis Presley. Iar odată, pe când scriam la romanul memorialistic Copil la ruşi şi aveam nevoie de unele precizări factologice, rămăsesem de-a dreptul nedumerit că nu găsisem numele său în enciclopedii şi dicţionare de factură generală (în cele de specialitate probabil – e). Să faci epocă – melodiile copilăriei sale, copilăriei noastre mai răsună şi astăzi, având milioane şi milioane de fani – şi să se creadă că numele tău nu e prea important să stea pe aceeaşi pagină cu, să zicem,  cel al madamei Marion de Lorme… curtezană franceză… Chiar dacă aceasta fusese implicată în tulburările Frondei, otrăvindu-se… Şi încă un detaliu „la temă”: Loretti se deosebea de soliştii corurilor de copii din URSS – chiar dacă era de vârsta… pionerilor, italianul nu purta cravată roşie… El avea sau cravată – cravată, sau papion şi nu saluta cu palma-muchie dusă în dreptul frunţii: „Totdeauna gata!”.

Preziua plecării pe meridianele şi paralelele cui ne are e una posomorâtă, parcă un început de burniţă, însă din firea, din ochii noştri, de pe chipurile noastre emană lumina celorlalte zile a navigaţiei pe Arca literară, zile generoase în solaritate (şi solidaritate!), cu deschideri clare de orizonturi şi culmi de munţi (sperăm, şi de… minţi…). Lumina interioară, din sufletele şi conştiinţa noastră, este sporită de vizita pe care avem norocul să o facem la – jos epitetele! – la, pur şi simplul,  Matenadaran – Institutul de manuscrise străvechi, incunabule şi cărţi extrem de rare (până la unic exemplar păstrat în lumea toată) – armeneşti, greceşti, asiriene, ebraice, arabe, latine, persane, japoneze ş. a., inclusiv opere care nu s-au păstrat în original.
În fondurile instituţiei unicat sunt arhivate circa 14 mii de exponate, printre care un manuscris pietrificat, pergamente rescrise (sec. V-VI), Biblii, Evanghelii (una din ele cu coperte din fildeş), operele lui Aristotel (sec. XIV, originalul sec. V), Istoria lui Alexandru cel Mare (sec. XVI, originalul sec. V), romane de dragoste (sec. XVI, originalul sec. VII), tratatul de matematica din sec. VII în care se afirmă că pământul este rotund, Geografia lui Ptolomeu, primul ziar (anul 1796), cărţi liliput şi cărţi gigant (de la 19 grame la 28 de kilograme!).
Anul viitor, Armenia va sărbători 500 de ani de la editarea primei cărţi, ce avu loc în 1512, la Veneţia, tipărită de Akop Megapart şi intitulată „Urbantaghirk” – „Cartea de Vineri”, constând din 124 de pagini şi 4 ilustraţii, imprimată cu vopsea neagră şi roşe cu caracter de litere (memoria buchii!) Şhagir, tradus ca „scrisul cu andreaua”, deoarece era efectuat cu o peniţă din trestie, subţire ca o andrea. A fost prima carte tipărită în Asia. La rugămintea oficialităţilor armene, pentru anul 2012 UNESCO a declarat Erevanul capitala mondială a cărţii şi tiparului.

Prânzim în cafeneaua de la Casa cărţii ruse. Pe un hol îmbrăcat în lemn – o bibliotecă în care stau, în mai multe exemplare, unele cărţi de autori ruşi. Probabil, e o bibliotecă-librărie, se pot cumpăra cele expuse.
În restaurant, clientelă puţină, nu se aude vorbă rusească. O sută de vodcă (odată ce veni vorba de ruşi) trece de un euro… Cred că asta şi „reglează” numărul vizitatorilor.

Seara, recitalul poetic de rămas bun la Casa-Muzeu Hovhannes Tumanian. Mai întâi vizităm acest sanctuar al memoriei lirice de o vibraţie misterioasă. Casa – puţin spus spaţioasă, mai curând arătând a palat. „E unicul poet armean care a trăit în belşug”, subliniază David Muradian.
Îmi reţin privirea şi la coşul de gunoi de sub biroul poetului plecat la cele veşnice în 1923. Nu poţi să nu te gândeşti că, din întâmplare sau din neclarificare la momentul fierbinţelii creatoare întru evaluare, cu acest coş împletit din loaze albe au fost aruncate în neant şi unele versuri excepţionale.
Despre Tumanian: Fiu de preot. Născut în 1869, a trăit 54 de ani. Cunoscut şi ca activist pe tărâm socio-politic, în tinereţe fiind de două ori arestat de ohrana ţaristă. La un moment dat, familia pierde întregul avut, însă, graţie unor oameni înstăriţi care preţuiau poetul, acesta revine la bunăstare şi chiar lux. A fost preşedintele Uniunii Caucaziene a Scriitorilor Armeni, în anii genocidului ajutând refugiaţii din Armenia Occidentală, fapt pentru care a fost declarat Poet al tuturor armenilor. A pledat pentru încheierea păcii în războiul armeano-gruzin din 1918. A avut o familie numeroasă cu 10 copii. Un fiu i-a murit în războiul cu turcii pe Frontul caucazian, alţi trei au fost executaţi ca „duşmani ai poporului” în epoca stalinismului.

Recitalul merge şnur. Şnur sau, mai bine zis, – parâmă, odată ce suntem pe o Arcă literară. Dar nu prea întinsă parâma, pentru că atât cei care citesc, cât şi cei din sală, sunt relaxaţi, intervenţiile, improvizaţiile ad hoc fiind binevenite, diversificând, îmbogăţind „programul”. La un moment dat, intervin şi eu, pentru a face mai înţeles, în nuanţe, mesajul unui poem citit-interpretat de Claudio Pozzani – „Umbra”, în care colegul rosteşte, repetitiv,  „Om-bra-a-a, om-bra-a-a”, sincopat, cu final prelungit, ceva aproape de  ab(-)braccio, adică – a îm-brăţişa. Pentru prietenii armeni găsesc potrivită şi transmiterea nuanţei prin intermediul verbului rusesc care – să vezi! – se potriveşte în acest caz: ob(-)nimat’, ob(-)nimat’, chiar dacă el nu e în legătură derivativă cu umbra = ten’… Când rosteşte „Om-bra-a-a”, Claudio chiar face gestul îmbrăţişării cu sine, cu, parcă, o umbră. Spuneam doar că Pozzani e şi actor, nu un simplu recitator al propriilor texte.
Fiind din neamul celora cărora Dumnezeu „le-a dat şurubul”, cum spune în Baltagul Sadoveanu, Colegul Herbert Maurer remarcă un lucru care nouă nu ne-a trăsnit prin cap să-l reţinem: că, în Erevan, cel mai popular automobil e de marca Porsche. Nu pot spune că e chiar aşa, dar ştiu că e o marcă germană, fără a-l bănui pe jovialul coleg că s-ar fi dat în reclamă. Oricum, faptul în cauză l-a inspirat şi Herbert Maurer a scris un lung poem narativ, din care citeşte doar un fragment, dând şi traducerea în engleză, astfel că e nevoie de mai mult timp.
Aşijderea inspirat de situaţie, mai bine zis – de propria situaţie (a întârziat cu două zile la „îmbarcare”), Vahur Afanasiev a ticluit un text care are de refren (tânărul estonian e şi muzician) distihul: „Dacă ai întârziat la-mbarcarea pe Arcă,/ E timpul să-nveţi a înota”. În traducere liberă (autorul l-a prezentat în engleză şi în rusă), textul e următorul: „Uniunea sovietică e semivie/ însă The Beatles nu s-a reunit/ tu eşti una cu universul/ până mai e electricitate-n circuit // dacă tu ai întârziat la-mbarcarea pe arcă/ e timpul să înveţi a înota// de fiecare dată când Bono/ plesneşte din palme/ în Africa moare un copil/ iar în China zece nou-născuţi/ fac coadă după un loc de muncă // dacă tu ai întârziat la-mbarcarea pe arcă/ e timpul să înveţi a înota// totul renaşte/ devenind şi mai mare decât a fost/ lacul Sevan va ajunge ocean/ iar iubirea stea fierbinte va deveni // dacă tu ai întârziat la-mbarcarea pe arcă/ e timpul să înveţi a înota”. Evident, cuvintele sunt pentru o eventuală melodie, pe care, de altfel, când recită, Vahur încearcă să o potrivească deja.

În ce priveşte propria-mi evoluţie, după zicerea introductivă în franceză, ca să înţeleagă şi confraţii mei de pe Arcă, trec la limba pe care o cunosc cei mai mulţi din audienţă, citind câteva poeme scurte în ruseşte, din volumul „Песчинка – жемчужина – пустыня” (Fir de nisip – perlă – pustiu), apărut anul trecut a Moscova. Aram Baiandurian, translatorul nostru, încearcă să dea unor miniaturi potriviri semantice în engleză, dar, să vezi, întâmpină greutăţi la un simplu distih, cum mi se pare, intitulat „De spus pruncului”. E acesta: „E târziu să mai plângi: viaţa/ deja a început…”. În ruseşte, Chril Covalgi a nuanţat, în loc de „plângi” (plakat’) – punând revet’ (urli) ce se dovedi – judecând după reacţia sălii – că place. Aşadar, două-trei persoane dintre spectatori se oferiră să-l ajute pe dl Baiandurian să găsească varianta optimă, pe care să le-o transmită colegilor de pe Arcă.
După recital, Geert Von Istendael, belgianul de expresie neerlandeză, limbă numită adesea olandeză, zice: „Şi totuşi, domnul meu, ce extindere imensă are limba rusă în spaţiul ex-sovietic. Vă puteţi înţelege dincolo de oficializarea, ca şi globală, a englezei. Am văzut ce reacţie aveau armenii când vă citeaţi versurile. Felicitări.”
Geert e cu doi ani mai în vârstă ca mine. Tatăl său publicase trei cărţi de poeme, fusese consilierul personal al cancelarului german Adenauer, apoi al cardinalului Frihgs, figură emblematică pentru combatanţii germani contra nazismului.
De vreo douăzeci de ani, Geert Von Istendael este scriitor independent (ceea ce noi numim liber profesionist), în CV-ul său subliniind că: il est fasciné par le système politique belge et en particulier par Bruxelles, la ville où il est né et où il habite. Am remarcat acest lucru în discuţiile noastre despre Belgia care, se mai spune, este ameninţată de a se destrăma. De unde! Prietenul neerlandez este sigur că Belgia va rămâne unitară şi înfloritoare. Şi-a asumat conştient un discurs poetic accesibil (Geert zice: foarte accesibil), preferând tematica „preluată” direct din cotidian, cu angajament umanist distinct. Conclusiv citând: „Sa poésie rompt avec une société qui se perd elle-même dans la «modernisation désastreuse» d’un monde industrialisé et technologique où l’homme et le genre humain risquent d’être opprimés”.

Cu întârziere, la furşetul de adio soseşte şi doamna ministru al culturii Asmik Pogosian. Ce fac guvernul, problemele, şedinţele interminabile dintr-o doamnă! Dacă în prima zi, la inaugurarea navigaţiei noastre literare, doamna ministru arăta superb, strălucitor, astăzi, seara, după o zi grea de muncă, după o întrunire a guvernului ce a durat îndelung, arată atât de obosită, atât de în ne-apele sale, însă găseşte puteri să se apropie de fiecare din năierii Arcei literare, ciocneşte paharul, face un schimb de câteva cuvinte, mai rămâne puţin, după care încearcă să plece englezeşte. Noi i-am mulţumit că avusese amabilitatea să ne transmită fiecăruia câte un mic cadou – o farfurioară pictată, a mea – cu siluetele celor doi Masis (Ararat), mare şi mic; atenţii însoţite de cartea domniei sale de vizită. Aşa, din „interes sportiv”, mă interesez ce partid a propulsat-o pe dna ministru, dar mi se spune că ea nu ar face parte din nicio formaţiune politică. Probabil, dispune de calităţi recunoscute de cei ce se contrează în parlament, în guvern. Ceea ce e cam greu de imaginat în zilele noastre…

Am auzit, în traducere liberă, un catren al lui Hovhannes Tumanian ce m-a prins ca idee, ca metaforă. O rog pe directoarea muzeului, dna Harine, să-mi dea o juxtă a originalului. După ce o face, îmi mai dă şi câteva explicaţii în nuanţe: catrenul e de fapt o formă de poezie orientală, formată dintr-un monostih şi o terţină sau, mai concret, în el nu rimează doar primul rând, celelalte trei rimând. Să vedem, poate găsesc o variantă românească.

Mai stăm ceva timp în palatul primitor al marelui poet Hovhannes Tumanian, apoi ne îmbarcăm spre hotelul „Ararat” ce ne-a fost casă primitoare, pe drum oprind ici-colo pentru mici cumpărături, cheltuind ultimele drahme de care dispunem.
Discutăm ce discutăm în holul hotelului, apoi ne retragem, pentru că avem zboruri timpurii şi foarte timpurii, trebuie să fim la aeroport până în zori. Definitiva trecere în revistă a bunei stări şi completări de bagaj, renunţarea de a mai bea un cei sau o cafea – ţi-ar putea scurta somnul pentru care şi aşa ai puţine ore. Dar o gură de coniac, de vodcă? A, asta ajută. Poate că chiar stimulează vise plăcute. Despre Armenia primitoarea, despre Araratul biblic. Despre Arca lui Noe şi despre… noi, năierii (noerii!), care, iată, debarcăm de pe Literary Ark 2011. Ten Yars After.
De neuitat?
Mai încape îndoială?…

28 octombrie

Zborul din aeroportul Zvartnoţ e pentru ora 6,30. Procedură cunoscută: cu un ceas înainte să fii la locul de înregistrare. Deci, ar fi bine să mă trezesc la 4 jumătate. Taxiul va aştepta – au grijă organizatorii şi recepţia hotelului, unde am şi rugat să fiu trezit la ora respectivă. Am pus şi eu alarma telefonului mobil. Oricum, cu toate măsurile de precauţie luate, m-am trezit mai înainte cu jumătate de oră. Reuşesc să fac toate fix-precis pentru plecarea din hotel şi, deci, aştept ora pe care am anticipat-o (montaj psihic, un fel de automatism, verificat deja cu alte zeci, poate chiar sute de ocazii).
În somnul scurt, dar cred, odihnitor, după cum mă simt, am visat… prima mea carte de citire (să pun sau nu semnul exclamării?). O-ho-ho, cartea de acum peste 50 de ani… Apoi, aceeaşi carte, însă aparţinând lui Vaniuşa Creţu, vecinul, prietenul, colegul meu de clasă. Chiar de o avem pe a mea, râvneam cartea lui de citire. Inexplicabil de ce. Deschid volumul. Între file – o panglică subţire, argintie. Vreun reper, o sugestie de dincolo de semnul de carte care ar fi putut fi panglica? Panglica – nu ar sugera drumul pe care am să-l fac? În zbor, într-un avion argintiu, precum epitetizam în copilărie.

Înainte de somn, dar poate şi în somn, am tot trebăluit în mintea mea cu cele patru rânduri ale lui Tumanian. În taxiul ce mă duce la aeroport, pare-se că mi s-au limpezit-închegat, sunând cam aşa:
„Marea durerii mele e neţărmurită.
Şi plină e cu perle şi cu pietre rare.
Mânia mea e plină de dragostea-n floare.
În mine-i noapte. Dar ce constelaţii are!”
La „sugestia” versurilor lui Tumanian, privesc în noapte prin geamul maşinii: spre orizont, spre Ararat, parcă aş desluşi câteva stele răzleţe, dar nu constelaţii întregi. Aceste sunt sus, dincolo de tavanul vehiculului.

La aeroport, intrând în labirintul, mai mult schematic, dar respectat cu stricteţe, din corzi/ panglici printre care treci spre arcul magnetic al detectorului de metale, îl zăresc pe Şota Iataşvili – radios, exclamativ, uşor gălăgios – colegul şi prietenul georgian care se va îmbarca pentru Tbilisi. Bucurie, ca totdeauna când te vezi rar cu cineva. Chiar dacă noi cu Şota ne văzusem cu o seara în urmă la „Marco Polo”, unde cinau şi participanţii la forul traducătorilor şi editorilor, printre care era şi el, dar şi dna Bajureanu de la catedra slavistică a Universităţi „I. A. Cuza” din Iaşi (prin intermediul limbii ruse, tradusese un poet armean, cartea căruia a şi prezentat-o la Uniunea Scriitorilor de aici), precum şi o doamnă din Bălţi căreia nu i-am reţinut numele şi nu ştiu în ce sferă – editorială sau de dragomanie – e angajată (spunea că a recomandat-o colega Maria Şleahtiţchi).
Pentru prima oară, cu Iataşvili ne întâlnisem acum doi ani la Moscova, unde se ţinea Bienala Poeţilor. Apoi, acum o lună, în Crimeea, la Koktebel. Bineînţeles, Şota apare în Jurnalul de Crimeea, pentru că nu e doar un poet interesant, un showman literar, să zic, care captivează prin fermecătorul său discurs rusesc destul de personal, savuros, în pofida inadvertenţelor de pronunţie. În genere, modul de a vorbi ruseşte al georgienilor şi altor etnii caucaziene era de pomină în URSS, trezea buna dispoziţie, precum în filmul „Mimino”, să zicem, ce-l are de protagonist pe actorul şi cântăreţul Vahtang Kikabidze. (Dialog: „Aşezaţi-vă, vă rog”. „Mulţumesc. Eu o să stau pedestru” – neştiind cum să spună ruseşte „în picioare”.) Din poezia lui Şota am tradus ceva, am publicat. În fine, răzbind în faţa detectorului de metale, ne îmbrăţişăm, ne urăm zbor fără primejdii, apoi – de, asta e! – ne descălţăm, să dăm şi pantofii, cizmele la verificat. Doar că aici nu vine şi câinele să te miroase, ca la Moscova, dacă nu care cumva ai asupra ta narcotice.

Cât mai e de aşteptat îmbarcarea, pentru viitoarea prefaţă încondeiez câteva fraze despre rezonul adaptării pentru copii a lui Homer şi Virgiliu. Fiecare generaţie şi-i reapropie în felul său, conform modului ei de a înţelege lumea, de avansare a civilizaţiei umane, a modernităţii, contemporaneităţii. În fine, în dependenţă de visele şi aspiraţiile unei sau altei generaţii. Altfel spus, într-o adaptare, dar şi oarece dez-arhaizare, aceşti mari poeţi vorbesc în limba timpului nostru, pe înţelesul copilului din secolul XXI. E un mod de împrospătare, de re-încărcare energetică, în intenţia de a regăsi frăgezimea şi vivacitatea acestor capodopere plăsmuite în neguri de vremuri, în adânc de antichitate. Iar un repovestitor, prin adaptare la înţelegerea copilului, trebuie să dea dovadă de talent ales, şi parcă, implicit, de binecuvântarea lui Homer şi Virgiliu, păstrând poezia copilăriei dintotdeauna, a juneţii lumii, adică şi a copilului, tânărului care o locuieşte astăzi. (Şi aici îmi amintesc de gâgâlicii din curtea bisericii din Oşakan – mulţi; veniseră la Sf. Maştoţ creator de alfabet armenesc să-i aducă omagiu, flori. Dacă ar fi avut morminte identificabile Homer şi Virgiliu…)

La bordul avionului, parcă s-ar repeta o scenă de când ne îmbarcasem la Moscova: peste două locuri, o doamnă destul de corpolentă se uită stupefiată la cele două capete ale centurii de siguranţă care nu e prevăzută pentru astfel de gabarit ne-standard. Dar vine stewardul şi rezolvă, oferindu-i un prelungitor al centurii.
Pilot, e în ordine! Decolarea!
Distanţa Erevan-Moscova e de 1,6 mii de kilometri, durata zborului 2,4 ore. Şi dacă, la venire, avionul era full, acum sunt ocupate cam o treime din locuri.
Apoi auzul reţine scrâşnetul „ralanti” al trenului de decolare-aterizare ce se întoarce în burta avionului. După care, mica încercare – ca o scurtă descărcare, ca o zvâcnitură de fulger senzitiv, descărcarea de energie din timpane spre glanda tiroidă (am impresia). Şi mi se „limpezeşte” auzul.  Deci, ne-am desprins de pământul Armeniei, însă mai suntem în cerul ei. Prin hublou, întrezăresc vag de tot conturul Araratului în lumina puţină a pre-zorilor, pe ecranul siniliu al orizontului cu care se contopeşte zăpada de pe vârful unde, zice Biblia, a ancorat Arca lui Noe. Prin urmare, la acest moment, se încheie şi acest jurnal de bord pe care l-am ţinut pe Arca literară 2011. În final, doar o singură sintagmă armenească – Hրաժեշտ (Ţtesutiun). Probabil, bănuiţi că, în limba Sfântului Mesrop Maştoţ creator de alfabet, aceasta înseamnă: La revedere!