Marcel Gherman

Între noţiunea de vis şi cea de iluzie poate fi stabilită o paralelă evidentă. În toate timpurile au existat visători irecuperabili care, sub impresia experienţelor onirice, au ajuns să pună la îndoială caracterul obiectiv al realităţii materiale. Astfel de viziuni au stat la originea unei serii de doctrine filosofice antirealiste.
Cultura indiană a rezervat un spaţiu aparte principiului iluziei Maya. Numeroase doctrine spirituale hinduse presupun că lumea materială a multiplicităţii este doar o aparenţă şi că unica realitate o constituie un spirit omniprezent, perfect şi complet, care reprezintă esenţa tuturor fiinţelor, obiectelor şi fenomenelor din lumea materială, coexistând într-o unitate indivizibilă.
Cea mai categorică din acest punct de vedere este doctrina Advaita Vedanta, cea a monismului perfect, care neagă cu desăvârşire dualitatea şi multiplicitatea. Această filosofie stipulează că, în esenţă, lumea este deja perfectă şi că orice acţiune nu are nici un rost, iar suferinţa vieţii este provocată de ignoranţa şi de iluzia care ocultează imaginea reală a lumii.
Ideile filosofice indiene i-au inspirat pe mulţi gânditori şi artişti din Occident. Există mărturii că Aldous Huxley ar fi fost iniţiat în doctrina Vedanta, iar Carl Gustav Jung şi-ar fi dezvoltat teoria inconştientului colectiv, pornind de la concepţia indiană, conform căreia sufletele tuturor oamenilor coexistă într-un spirit mai profund, care se manifestă în somn. Chiar şi Emil Cioran se referă la filosofia Vedanta în eseul său „Ispita de a exista”, dezaprobând interpretările superficiale şi egocentriste ale acestei concepţii spirituale, promovate de unii gânditori occidentali.
Esenţa vălului iluziei Maya este înfăţişată într-un mit indian, în care un maestru îl roagă pe discipolul său să-i caute şi să-i aducă de prin împrejurimi un vas cu apă. Învăţăcelul pleacă şi, la foarte scurt timp, întâlneşte în drum o fată frumoasă, care-l face să uite complet de misiunea sa. Ei se îndrăgostesc unul de altul, după care, pe parcursul multor ani, ei au o familie, cresc copii şi duc o viaţă liniştită. Într-o bună zi se produce o inundaţie devastatoare în care întreaga familie a discipolului piere. În timp ce rătăceşte prin junglă, răvăşit de durere, el îşi reîntâlneşte deodată maestrul, care-l întreabă: „Ei, mi-ai adus apa promisă?” Discipolul constată cu surprindere că în realitate nu au trecut decât câteva minute din momentul când se despărţise de maestru. Aşa acţionează forţa Maya.
Un rol decisiv în spiritualitatea hindusă, dar şi în religia buddhistă, care s-a constituit ca o reformă a hinduismului, îl are procesul de deşteptare din iluzie şi ignoranţă. Un exemplu clasic îl constituie mitul lui Buddha care ar fi atins iluminarea printr-o experienţă mistică, prin aşa-numita Nirvana. Astfel s-a eliberat de sub lanţurile forţelor materiale, salvând de la teroarea suferinţei, bolii şi a morţii milioane de oameni.
Tradiţia indiană susţine că Nirvana poate fi atinsă printr-o metodă foarte simplă ca principiu, dar extrem de dificil de realizat. Aspirantul spiritual urmează să respingă toate gândurile şi impresiile care-i parvin în minte şi să se detaşeze în totalitate de forţele lumii materiale. Astfel i se va revela realitatea ultimă, cel mai adânc nivel al existenţei, asemenea unui trandafir sau unui lotus dezvăluindu-şi miezul ascuns sub învelişurile aparenţelor.
De fapt, orice persoană poate constata cu uşurinţă că este aproape imposibil să nu gândească deloc, nici măcar pentru cinci minute. În permanenţă mintea este asaltată de diverse semnale senzoriale şi de impresii din memorie. Unii Guru le propun discipolilor să observe cu atenţie locul de unde provin toate gândurile, ceea ce i-ar putea face să înţeleagă că originea impulsurilor mentale are o existenţă separată de eul lor adevărat.
Cel care ar reuşi să învingă forţele realităţii fizice, rezistând asemenea lui Buddha în faţa tentaţiilor lui Mara, zeul infernului, ar deveni un adevărat erou. Iniţiaţii mistici indieni compară această stare de detaşare absolută cu perspectiva de a se trezi deodată în vârful unui munte, înălţaţi deasupra tuturor manifestărilor materiei. După o experienţă similară, Sri Aurobindo, considerat în India ca un adevărat sfânt modern, îşi amintea că, odată revenit în lumea obişnuită, realitatea i-a părut ca un film alb-negru vechi, ca nişte imagini palide lipsite de relevanţă. Pentru Sri Aurobindo, Nirvana nu a fost decât un veritabil început al unui fantastic periplu spiritual.
De fapt, vechea doctrină a Buddhismului Theravada poate fi considerată drept o „religie ateistă”, fiindcă aceasta neagă existenţa unui Dumnezeu. Conform unor afirmaţii atribuite lui Buddha însuşi, acesta nu s-a considerat niciodată un zeu, ci a fost doar un om obişnuit care a avut un moment de revelaţie. Abia mult mai târziu, din momentul schismei care a condus la apariţia curentului Mahayana, cel al „Roţii Mari”, Buddha a fost deificat. Adepţii Buddhismului Mahayana încercau să-şi demonstreze superioritatea faţă de vechile învăţături, numindu-le Hinayana („Roata Mică”).
Însă dacă este să dăm crezare scripturilor buddhiste ce s-au păstrat până în contemporaneitate, Buddha ar fi văzut în starea de Nirvana că esenţa lumii este neantul. Adepţii acestei religii ilustrează concepţia respectivă prin metafora torţei rotite de un jongler, care provoacă iluzia unui cerc de foc, în pofida faptului că în lume nu ar exista o unitate. Astfel buddhismul promovează modelul unui univers în care nu există un nucleu, un adevăr ultim. Vidul din centrul realităţii poate fi descifrat şi ca o indeterminare, care demonstrează la rândul ei caracterul iluzoriu al lanţurilor cauzale (karma), sursa suferinţelor umane.
Astfel de filosofii antirealiste pot fi identificate în diverse culturi. Un exemplu elocvent în acest sens sunt ismaeliţii, adepţii unui curent din cadrul islamului, care cred că lumea materială este o iluzie. Aceştia îşi revendică numele de la cel al personajului Ismael, prezent în textele sacre ale religiilor islamice, creştine şi iudaice. Legenda spune că Ismael, fiul lui Abraam, a fost părăsit de tatăl său şi lăsat să-şi ducă întreaga viaţă în pribegie. Există paralele evidente între viziunile antirealiste ale ismaeliţilor şi concepţiile moniste indiene. Se consideră, de asemenea, că acest curent religios a supravieţuit până în zilele noastre şi că astăzi în lume trăiesc aproximativ 200.000 de ismaeliţi.
Mitul lui Ismael renegat de tatăl său se asociază cu credinţa vechilor catari respinşi de Dumnezeu, adepţii unui cult mistic creştin care s-a manifestat în Evul Mediu în sudul Franţei. Catarii considerau că omul a degradat din momentul când a venit pe lume, părăsind paradisul, şi că viaţa pe pământ şi corpul uman sunt nişte abjecţii. Ei urmăreau să recupereze acea stare paradiziacă primordială prin ritualuri de purificare. Misticii catari au avut însă o soartă tragică, la fel ca şi mulţi alţi adepţi ai unor idei neortodoxe, fiind declaraţi eretici şi exterminaţi cu desăvârşire de o armată condusă de Biserica Catolică.
În Evul Mediu, în lumea arabă s-a dezvoltat o altă doctrină antirealistă, cea a nominalismului islamic. Concepută ca o replică la adresa raţionalismului şi materialismului european, această doctrină nega existenţa aşa-numitelor universalii, termen filosofic care defineşte încadrarea obiectelor fizice în categorii generale. Prin urmare, nominalismul islamic punea sub semnul întrebării veridicitatea cunoaşterii ştiinţifice raţionale.
În istorie au existat şi indivizi care credeau până la fanatism că lumea materială este ireală şi fără relevanţă. Civilizaţia arabă oferă destule astfel de exemple. Între secolele VIII şi XIV, asasinii, cunoscuţi şi ca haşaşini, au avut un rol decisiv în conflictele sângeroase dintre şiiţi şi sunniţi. Un lider şiit pe nume Hassan Sabbah obişnuia să apeleze la serviciile unor ucigaşi la comandă pentru a se răfui cu oponenţii săi religioşi. El sechestra persoane întâmplătoare şi le droga cu doze mari de haşiş, iar apoi le lăsa timp de trei zile în compania unor femei frumoase. După care viitorii asasini erau treziţi la realitate şi convinşi că pe parcursul ultimelor trei zile s-au aflat în paradis, şi că pentru a se întoarce la ceruri, de această dată pentru totdeauna, aceştia trebuie să îndeplinească o misiune, în timpul căreia urmează să lichideze un duşman al religiei. De regulă, asasinii îşi executau victimele în locuri publice aglomerate, apoi se predau benevol, fără să opună rezistenţă. Aceştia erau atât de convinşi că vor ajunge în paradis, încât nu a fost atestat nici un caz ca un asasin să renunţe la misiunea sa.
În mod similar, preoţii amerindieni îşi induceau victimele sacrificiilor umane în stări aflate la limita dintre veghe şi vis cu ajutorul unor droguri, astfel încât acestea nu se împotriveau niciodată în faţa morţii. Cultul apocaliptic al amerindienilor, care desconsidera existenţa materială, a condus la exterminarea a sute de mii de oameni.
Problema caracterului real al lumii fizice şi a cunoaşterii obiective s-a pus întotdeauna, aflându-se în atenţia multor minţi luminate.
Specialiştii în epistemologie, ştiinţa procesului cunoaşterii, au analizat-o în amănunt, mulţi dintre aceştia ajungând la concluzia că, până la urmă, nu putem şti niciodată ceva la sigur.
Rene Descartes a propus faimoasa ipoteză conform căreia cunoaşterea prin intermediul simţurilor nu garantează veridicitatea ei. Celebrul filosof şi-a ilustrat ipoteza prin modelul „creierului izolat într-un vas”: dacă simţurile omeneşti sunt doar nişte semnale bioelectrice, atunci, în cazul în care spre terminaţiile nervoase ale acestui „creier izolat” ar fi transmise nişte impulsuri electrice de aceeaşi intensitate ca şi a semnalelor senzoriale provenite din lumea reală, generând astfel o realitate virtuală, rămâne incert dacă omul ar reuşi să distingă realitatea de simulacru.
Rene Descartes a mers şi mai departe, imaginând aşa-numitul experiment al „demonului rău”, în care un spirit malefic ar captura o persoană într-o lume iluzorie. Acest spirit ar fi în stare să manipuleze realitatea iluzorie în orice fel, alterând până şi legile logicii. Rămâne incert cum se va comporta prizonierul acestei iluzii într-o astfel de situaţie. Oare condiţia sa de sclav ar fi atunci lipsită de speranţă? Sau există metode sigure de a evada din iluzie şi de a distinge lumea reală de simulacru? Sau poate că anumite principii ale logicii rămân intacte în orice circumstanţe?
Paradoxul cartezian îşi menţine actualitatea în viaţa modernă, dominată de ciberspaţii şi simulacre mediatice, reprezentând de asemenea un subiect de speculaţii pentru scriitorii de science-fiction, în special pentru adepţii curentului cyberpunk. În cazul în care teoriile lui Descartes ar fi juste, aceasta ar însemna că un vis, o realitate virtuală şi chiar un film ar fi pentru orice persoană la fel de reale ca şi o experienţă din viaţa sa adevărată şi că un vis ar fi suficient pentru ca aceasta să-şi atingă împlinirea.
Descartes propunea raţiunea ca o soluţie la dilema cunoaşterii şi ca o armă împotriva iluziei, exemplificând această idee prin celebra expresie cogito ergo sum. La fel ca şi tradiţia spirituală indiană, el afirma că faptul de a fi conştienţi că existăm este absolut real, indiferent de veridicitatea semnalelor senzoriale.
Şi Avicena confirma la rândul său independenţa conştiinţei de simţuri, propunând un experiment cu un individ suspendat în vid şi izolat de orice impulsuri senzoriale. În acest caz, după părerea lui Avicena, subiectul experimentului ar rămâne în stare să gândească, chiar şi fiind izolat cu desăvârşire de realitatea fizică. Putem specula că în aceste condiţii mintea subiectului ar tinde să construiască din neant o lume nouă subiectivă.
Procesul dificil al deşteptării din iluzie şi ignoranţă este reprezentat în alegoria peşterii lui Platon. Strălucitul gânditor elen a imaginat o peşteră în care nişte sclavi imobilizaţi cu lanţuri s-ar afla mereu orientaţi în direcţia opusă intrării în cavernă. În fiecare zi, ei ar vedea cum soarele le proiectează umbrele pe peretele peşterii. Dar din momentul când se vor elibera de lanţuri şi vor părăsi peştera, sclavii nu şi-ar mai privi umbrele de pe perete, simboluri ale aparenţelor şi ale cunoaşterii parţiale, ci ar vedea soarele adevărului.
Episcopul George Berkeley, filosoful irlandez din secolul XVIII, a lansat o altă doctrină antirealistă, cea a imaterialismului. Acesta nega caracterul real al materiei şi considera că toate obiectele percepute de om există doar în mintea sa, dispărând cu desăvârşire din momentul când nu mai sunt percepute. Berkeley aplica teoria imaterialismului ca un contraargument la ideile raţionaliste ale lui Locke şi Newton, prefigurând în acelaşi timp unele dintre concepţiile lui Einstein. Astăzi o universitate prestigioasă din California poartă numele acestui gânditor.
La rândul său, filosoful scoţian David Hume opina în lucrarea sa Tratat asupra naturii umane că principiile geometriei şi matematicii funcţionează cu un anumit grad de aproximaţie, atunci când sunt aplicate realităţii fizice. Ideile lui Hume timd să aducă noi argumente în favoarea caracterului subiectiv al percepţiei lumii.
Transpunându-ne deja în secolul XX, filosoful francez Jean Baudrillard a abordat tema realităţilor iluzorii dintr-o altă perspectivă. El afirma că civilizaţia modernă europeană s-a înstrăinat de realitate, devenind astfel captivă într-o lume subiectivă iluzorie. Convenţiile culturale, tehnologiile mediatice, ideologiile şi propaganda întreţin o iluzie a normalităţii, în timp ce lumea reală a evoluat mult dincolo de această normalitate. Astfel s-a produs un decalaj imens între lumea subiectivă şi cea obiectivă. Pentru societatea modernă istoria ca şi cum s-a oprit în loc, cultura europeană rămânând blocată într-un simulacru perpetuu al secolului XIX. Potrivit lui Baudrillard, astăzi adevărul a devenit incognoscibil, sau chiar şi-a sistat existenţa, în locul său acum desfăşurându-se un înspăimântător Deşert al Realităţii. Ideea respectivă aminteşte de viziunea buddhistă conform căreia în centrul lumii s-ar afla doar un vid, o indeterminare, un haos.
Jean Baudrillard considera, de asemenea, că mass-media a înfăptuit un Masacru al Realităţii, provocând în acelaşi timp o serie de fenomene îngrijorătoare. Astăzi orice persoană poate să-şi înceteze existenţa fizică, perpetuându-şi prezenţa mediatică, fără ca dispariţia sa să fie sesizată. Propaganda şi sistemul educativ sunt capabile să subjuge popoare întregi, cultivând intoleranţa şi xenofobia, şi în ultimă instanţă declanşând războaie, un exemplu în acest sens fiind Coreea de Nord.
Cineaştii Andy şi Larry Wachowski au încercat să popularizeze teoriile lui Jean Baudrillard în filmul Matrix, preluând aceste idei ad litteram. În Matrix nu mai avem de a face cu o manipulare ideologică, ci cu o sclavie cibernetică: întreaga umanitate ajunge să fie branşată fizic la o reţea de realitate virtuală. Să sperăm că în pofida accelerării continue a progresului tehnologic astfel de scenarii de coşmar nu vor deveni niciodată o realitate.
Iar paradigma ştiinţifică iniţiată de fizica lui Einstein reprezintă o transgresiune radicală în raport cu modelul fizicii newtoniene, făcând ca până şi lumea reală să pară alogică. În cartea sa O scurtă istorie a universului, cunoscutul om de ştiinţă Stephen Hawking a încercat să explice ideile lui Einstein pe înţelesul publicului larg. Conţinutul acestei cărţi poate să şocheze. Conform fizicii lui Einstein, forţa gravitaţiei deformează spaţiul şi timpul. La poalele unui munte timpul se derulează cu o altă viteză decât în vârful acestuia. Concepţia respectivă nu este o speculaţie, ci un adevăr ştiinţific demonstrat de numeroase experimente. Factorul alterării spaţiotemporale este aplicat curent în calculul traiectoriei sateliţilor artificiali. Totuşi în şcoli continuă să fie predată doar fizica newtoniană, pe motiv că aceasta din urmă „este funcţională în majoritatea cazurilor”.
Dacă teoriile lui Einstein par neverosimile, atunci cele ale fizicii cuantice depăşesc imaginaţia oricărui scriitor de science-fiction. Conform mecanicii cuantice, un electron se poate transpune instantaneu de pe o orbită a atomului pe alta. De asemenea, o particulă se poate afla în câteva locuri simultan. În mod ciudat, principiile lui Einstein aplicate la nivel macrocosmic le contrazic pe cele ale fizicii cuantice funcţionale la nivel microcosmic. Ştiinţa modernă este preocupată intens de corelarea celor două extreme într-o teorie nouă, integratoare.
Ar fi oportun să menţionăm şi polemica iniţiată între Niels Bohr care considera că la nivel chimic mişcarea particulelor este imprevizibilă şi Albert Einstein care era de părere că universul este absolut previzibil şi cognoscibil. Despre Eistein chiar se vorbea că acesta ar fi încercat să „oprească timpul în loc”. În schimb, modelul indeterminării promovat de Bohr presupunea că de la un punct universul este incognoscibil. Experienţele ştiinţifice au demonstrat până la urmă corectitudinea modelului indeterminat.
Miracolul există în viaţa noastră de toate zilele, dar rămâne neobservat. Şi când spun aceasta mă gândesc la genul de miracol la care se referea Mircea Eliade.
În Europa, în perioada dominată de materialism şi pozitivism, a existat o atitudine deosebit de ostilă faţă de filosofiile antirealiste, provocată de faptul că acestea subminau statutul de „cele mai inteligente fiinţe din univers” al elitelor intelectuale şi nega puterea absolută exercitată de acestea din urmă asupra categoriilor sociale „inferioare”. Materialismul este o formă de dictatură, de sclavie pentru spiritul uman. Principiul ordinii absolute, pe care se bazează doctrina materialistă, este inevitabil malefic, pentru că anulează libertatea individuală, autodeterminarea şi capacitatea fiecărui om de a decide singur ce e bine pentru el. Reproducând o afirmaţie recentă a unui militant amerindian pentru conservarea junglei amazoniene, „Materialismul distruge lumea”, deoarece limitarea interesului societăţii la valori mercantile şi ignorarea celor nemateriale conduce spre o degradare în plan colectiv şi individual.
Este evident caracterul subversiv al ideilor antirealiste, atunci când se manifestă în contextul unor regimuri autoritare. Întotdeauna visătorii au fost toleraţi de tirani doar până la un punct, doar atâta timp cât primii construiau utopii alienate, menite să-i menţină pe oameni în sclavia ignoranţei. Însuşi faptul că suntem în stare să visăm înseamnă deja că puterea lanţurilor materiei, puterea răului, durerii şi violenţei nu este absolută, ceea ce ne oferă speranţă. Visele ne spun că imperiile se înalţă şi cad, iar viaţa va continua mereu, nimic nu are început şi nici sfârşit, şi nimic nu se pierde.
Forţele de ocultare ale tiranilor îşi au originea în marea iluzie pe care o reprezintă universul însuşi, iar după ce „vălul zeiţei Maya” este înlăturat, nimic nu-l mai poate influenţa pe om, nici suferinţa fizică şi nici chiar moartea. Indienii descriu o astfel de stare prin termenii jivanmukti (eliberat în viaţă) şi moksha (liber de iluzie). Conform filosofiei Vedanta, adevărata esenţă a lumii şi a spiritului uman rămâne neschimbată în perfecţiunea sa, indiferent de reuşita procesului de eliberare a conştiinţei.
Există în acelaşi timp şi opinii conform cărora chiar şi lumea viselor funcţionează după anumite reguli. Psihologia relevă că în vise este imposibil de exemplu să citeşti texte, fiindcă lectura este efectuată prin intermediul unei zone a creierului responsabilă de fenomenele ce au o realitate obiectivă şi care este deconectată în somn. Astfel dacă o persoană ar reuşi să citească în timpul unui vis, atunci aceasta ar însemna că visul respectiv are o consistenţă materială.
Într-un episod palpitant al serialului de animaţie Batman, Cavalerul Întunecat este capturat de maleficul personaj Scarecrow, care îl conectează la o maşină ce îl introduce pe Batman într-o lume virtuală. Această lume este foarte asemănătoare cu viaţa sa reală din Gotham City şi astfel pentru un timp Batman nu distinge diferenţa dintre realitate şi iluzie. Până în clipa când, cuprins de bănuieli şi isteţ ca de obicei, el deschide o carte din biblioteca sa şi constată că aceasta conţine un text alterat, ilizibil, ceea ce-l face să înţeleagă că se află într-un vis.
O serie de principii similare pot fi aplicate şi în analiza lumii reale, ca un mijloc de a distinge realitatea de iluzie. În acest caz, matematicianul de geniu Kurt Goedel s-a convins spre marea sa surpriză de irealitatea realităţii, ajungând la această concluzie terifiantă exclusiv prin metodele logicii.
În căutarea unei soluţii la dilema cunoaşterii, gândirea umană ar putea să apeleze până la urmă tot la logica cea mai simplă. Construcţiile logice şi sistemele simple nu pot da greş, fiindcă în ele nu există nici un factor care să provoace erori.
Transpunându-ne deja în zone ale fanteziei, scriitorul science-fiction Alfred Van Vogt, adept al pseudodisciplinei dianeticii, presupunea în trilogia sa Lumea lui Non-A că în univers nu pot exista două obiecte absolut identice şi că un obiect nu se poate afla simultan în câteva locuri, ceea ce ar crea un paradox ce ar încălca principiile de funcţionare a realităţii.
Idei similare au fost vehiculate de un alt scriitor SF, Philip K. Dick. Romanul său Ubik poartă numele unei substanţe enigmatice cu ajutorul căreia posesorul ei se poate trezi la realitate dintr-o lume iluzorie. În acelaşi roman este imaginată o stare intermediară între viaţă şi moarte, numită half-life (semi-viaţă). Persoanele îngheţate în stază criogenică imediat după ce au decedat sunt introduse într-o astfel de stare, în care trăiesc într-o lume virtuală, creată de propria lor minte. Această realitate iluzorie seamănă foarte mult cu lumea reală. Persoanele suspendate în stare de half-life sunt capabile chiar să comunice între ele prin telepatie.
Realităţile multiple, stratificate sunt omniprezente în creaţia lui Philip K. Dick, un autor care a fost pasionat de speculaţii intelectuale şi de studiul paradoxurilor ce sfidează realitatea, inspirându-se din tradiţii spirituale precum Taoismul sau doctrina indiană Mayavada. La rândul său, William Gibson a preluat această pasiune pentru lumile iluzorii, vizibilă în descrierile fascinante ale realităţilor virtuale din Neuromancer.
Acest model al lumilor multiple are relevanţă şi pentru existenţa fizică a fiecărui individ. Nu e nevoie de o maşină a timpului pentru a schimba cu desăvârşire perspectiva asupra istoriei şi a vieţii, este suficient doar să fie aduse la lumină aspecte necunoscute ale trecutului şi prezentului, care sunt mereu percepute doar în forme incomplete, din perspective subiective.
Un motiv utilizat frecvent în literatura science-fiction, în special în curentele sale cyberpunk şi post-cyberpunk, este cel al transgresiunii. Personajele unor astfel de ficţiuni depăşesc limitele unor lumi ireale, pentru a afla dincolo de ele mereu alte realităţi.
Principiul transgresiunii şi al evadării din lumi iluzorii este vizibil şi în creaţia scriitorului austriac Herbert Franke, considerat drept cel mai talentat autor de science-fiction de limbă germană. Acesta a fost şi unul dintre pionierii informaticii şi a fondat prestigiosul festival Ars Electronica, dedicat artelor multimedia. Din bibliografia lui Herbert Franke se disting două romane de excepţie, publicate la începutul anilor 60. Acţiunea din volumul Reţeaua gândurilor, un fel de proto-cyberpunk, se desfăşoară într-o societate totalitară. Un personaj culpabil de o crimă necunoscută este testat pentru a-i fi descifrată esenţa identităţii. Mintea sa este introdusă în lumi virtuale, pentru a observa cum se va comporta în diverse situaţii şi a dezlega astfel enigma spiritului rebel din om. Peste eoni, subiectul acestor experimente devine unicul supravieţuitor al civilizaţiei sale.
Un alt roman al lui Herbert Franke, Capcana de cristal, înfăţişează o lume de după un război nuclear. Supravieţuitorii îşi duc viaţa într-o societate izolată, organizată după modelul unei cazarme militare. Conducătorul acestei societăţi, cunoscut ca Maiorul, îi droghează pe aceşti „soldaţi” şi le spală creierul, pentru a reprima instinctele violente din om care au provocat războiul atomic. De fapt, acesta este sensul existenţei societăţii antiutopice a Maiorului.
Cartea descrie revolta unui personaj ce îşi recapătă luciditatea şi îşi pune în gând să-l ucidă pe Maior, pentru a elibera întreaga „cazarmă” de sub dictatura acestuia. În personajul central se manifestă un instinct prezent în orice om, cel de a evada din orice spaţiu închis, de a depăşi aparenţele şi de a învinge minciuna. De a se trezi din orice iluzie şi a „ieşi afară”, spre un dincolo necunoscut.
Această calitate umană de bază se manifestă în scena când protagonistul ajunge în faţa unui chepeng ce duce spre exteriorul complexului.
Ceea ce se poate ascunde dincolo de acest portal misterios va rămâne însă o enigmă pentru cititor.

Fragment din eseul Hypnos şi Morfeu.