more

EA – 25 de ani, deşi arată de nici 20
EL – 55 de ani, deşi arată de nici 54

DECOR
Atelierul unui pictor, cu obiectele şi detaliile previzibile (şevalet, tuburi cu vopsea, pensule, creioane, borcane, cârpe, pânze întinse, picturi, carton şi hârtie, schiţe, rame etc.), dar şi cu dezordinea provocată, condiţionată (uneori – solicitată imperios) de meserie.
Două fotolii simple, lângă o masă pentru ziare; câteva scaune desperecheate, inclusiv două cuburi de placaj pe post alternativ de masă, scaun, suport (pentru picturi sau pentru natură), o  canapea second hand. Atelierul serveşte şi de apartament improvizat, cel puţin –  un apartament de rezervă.
Decorul alternativ (stilizat-auster) l-ar putea constitui doar câteva rame sau schiţe făcute pe foi mari de hârtie şi câteva cuburi de placaj polifuncţionale.
Atelierul este situat la etajul tehnic al unei clădiri înalte (16-20 de etaje), în dreapta sunt scările care urcă pe acoperişul-terasa improvizată… Este scara pe care se va putea retrage oricine dintre ei, atunci când situaţia logică, etică sau scenică o va solicita. Acoperişul (terasa-mansarda) nu apare în cadru, dar existenţa lui se va resimţi permanent sau intermitent…
Un aparat de radio cu pickup sau (şi) un magnetofon, pentru a justifica tehnic includerea sau deconectarea muzicii: Carnavalul animalelor de Saint-Saens, După amiaza unui faun de  Debussy, Картинки с выставки de Musorgski.
ACTUL I

SCENA 0

(POSIBIL ÎNCEPUT, LA DISCREŢIA REGIZORULUI, CARE POATE SĂ SARĂ DIRECT LA SCENA I)

Atelierul este sau pare gol. Totu-i aşezat în dezordinea cuvenită, aproape monumentală, aproape încremenită. Sună soneria. Nu răspunde nimeni… După un timp, uşa se deschide şi apare un căpuşor de fată, care îşi aruncă cu ochii în stânga şi în dreapta, apoi se încumetă să intre. Se uită în jur, devine tot mai îndrăzneaţă, explorează spaţiul. Este un exerciţiu de durată, cu eventuale detalii nostime. E ca un om nimerit pe altă planetă, ca un sălbatic ajuns într-un apartament al unui om marcat de civilizaţie, ca un animal pe un teritoriu necunoscut.  Îşi scoate scurta-sacoul-paltonul, îşi pune poate o pălărie sau chipiu găsite pe acolo, vreo eşarfă… urcă pe un cub, ori ia un scaun în mână sau îl aşază în faţă…etc.

EA (improvizând, dar foarte teatral): Azi sunt… un scaun. Nu, nu aşa: AZI SUNT UN SCAAUUN!!! Nu râdeţi, într-adevăr, azi sunt un scaun… Vreau să vă spun – poate aşa o să mă înţelegeţi mai uşor – că nu am fost toată vremea un scaun. Nu! Mai înainte eram altceva. Mai mult decât atât: eram CU TOTUL ALTCEVA! Eram mai curând… (ezită privind în jur) un borcan (ia un borcan); un borcan simplu şi chiar un borcan gol, dar uitaţi-vă ce forme, ce linii graţioase, ce rotunjimi!… Eram un borcan pe care puteai să-l umpli cu ceva util, eram un borcan transparent dar ermetic, puteai să depozitezi o lume întreagă în el. Puteam să adun tot ce îmi trecea prin minte, ori ce credeau util părinţii şi buneii, mai apoi prietenii şi prietenele. Eram un borcan pe care imaginaţia voastră poate să-l utilizeze mult mai divers şi mai raţional decât v-am spus eu aici… Eram! Demult! S-a spart borcanul acela. Ţăndări s-a făcut, cioburi inutile. Măcar să fi fost urcior, ar fi contat, pentru nu ştiu care muzeu, cioburile… Dar poate nu eram borcan (lasă obiectul)… Poate că eram mai curând… un creion! Sau un cărbune, sau o cretă. Îmi desenam universurile dorite, lumea mea, pe pereţii dormitorului meu, pe pereţii palierului, pe toate foile care îmi nimereau sub mână, pe gardul şantierului de vizavi, pe bolta cerului, pe toate suprafeţele şi în găurile-hăurile dintre lucruri…
Dar poate nu eram un creion-cărbune-cretă, poate eram o bucată de scândură, pe care desena ceva… altcineva, poate eram o scândură pe care sărea, dintr-un picior în altul, un actor sau o actriţă, încercând să amuze publicul… Poate că eram… dar ce mai contează? – azi sunt un scaun. Sunt un scaun care poate fi borcan, care poate fi scenă, care poate fi tot ce doriţi…
EL (care apare „de undeva” de sus, coborând scările pe neobservate): Bravo! Aplauze furtunoase!

Ea se intimidează, aruncă de pe sine toată costumaţia „teatrală” improvizată, îşi ia paltonul-sacoul-scurta, poşeta şi iese în fugă. El urmăreşte calm toate astea şi se apropie de şevalet, intrând în umbra acestuia (de fapt, în umbra proprie)…

 

SCENA I

Atelierul este sau pare gol. Totu-i aşezat în dezordinea cuvenită, aproape monumentală, aproape încremenită. Sună soneria. Scurt, apoi mai lung, apoi încă mai lung. După o pauză, cel care sună începe să se joace: un sunet scurt, două lungi, un sunet lung şi trei scurte etc. Reacţia la aceste sunete este un cap ivit de după şevalet (omul, probabil, pictează), apoi un picior şi mai ales – o ureche, „aplecată” la alternanţa tăcere-sunet. Se amuză calm, înclinând capul a aprobare, a aprobare aproximativă, cu clătinări în stânga şi dreapta, a nedumerire. Apoi îşi continuă, la fel de calm, lucrul. După un timp, uşa se deschide şi apare un căpuşor de fată, care împuşcă cu ochii în stânga şi în dreapta, apoi se încumetă să intre. Se uită în jur…

EA: Nimeni? Iarăşi – nimeni? Şi iarăşi – deschis? (se aşază în fotoliul de lângă uşă, ia o revistă, răsfoieşte, de fapt se preface că răsfoieşte, se simte incomodată de palton-scurtă-trenci).
EL (apare, cu un picior şi jumătate de cap de după şevalet, continuînd să lucreze): Salut! Poţi să-ţi pui scurta pe cubul acela.
EA (sărind, surprinsă, brusc, în picioare): Bu-nă ziua! Mă iertaţi, era deschis… Sunasem.
EL: E-n re-gu-lă. Aici nu se aude soneria. („fără a observa”, de fapt, ignorând nedumerirea-revolta ei) Stai jos!
EA (se supune, din inerţie, mecanic, apoi se ridică din nou): Iertaţi-mă, aici e studioul…?
EL: Da, dacă zici dumneata, atunci: da, aici e studioul.
EA: Eu întrebam…
EL: Da, aici e studioul. Lasă-ţi haina şi stai jos.(Iese de după şevalet, luând cu sine un aparat de fotografiat). Stai aşa! Dom’le ce ochi! (face câteva poze, rotindu-se în jurul ei). Stai, aşa nu merge. Relaxează-te. Ba nu, gâfâie puţin aşa, obosită, să surprind această derută şi osteneală zăpăcită. Dom’le, ce ochi! Stai o clipă. (lasă aparatul de fotografiat). Vrei să-ţi fac o schiţă? Rămâi aşa. (Se apropie de şevalet, scoate pânza la care lucra, instalează o planşetă şi o foaie mare. Începe să deseneze, trage câteva tuşe energice, scoate foaia şi o arată) Cum îţi pare? Cum îţi pari? (înfoindu-şi puţin pieptul) Cum îţi par?
EA (uşor surprinsă, uşor derutată, dar şi uşor dezamăgită) Asta-s EU? Aşa arăt eu acum?
EL (uşor indispus de reacţie) Asta eşti dumneata, domnişoară. Aşa … vei arăta… când vei creşte mare… Când vei îmbătrâni. Nu ţi-a spus nimeni că vei fi o bătrânică foarte simpatică? Mai simpatică… decât eşti. Aşa că nu te reţine mult prin tinereţea asta… anostă.
EA (după o pauză incomodă şi uşor suspicioasă) Nu vă supăraţi, dar mi s-a spus că aici e studioul…
EL: A! Studioul! Da, aici e studioul! Stai aşa, domnişoară. (aruncă foaia şi înhaţă aparatul de fotografiat, pe care-l mânuieşte uşor neîndemânatic, sau, mai degrabă, uşor teatral, ca paparazzi în filme). Aşa, frumos, zâmbeşte ca şi cum eşti surprinsă, de parcă m-ai văzut azi prima dată… Aşa, acum pune un picior pe scaun, unul pe masă. Da, nu te intimida. (încearcă să intre în rol şi să pară fotograful obraznic şi abil). Descheie doi nasturi la bluziţă, aşa, bravo, vrei să scoţi bluza? Da, de tot, nu te intimida, aşa e în studio… (se apropie de ea, o cuprinde, o întoarce, îi ridică bărbia, îi bagă aparatul între ochi, între sâni, o fotografiază de jos, întins pe podea) Aşa, acum urcă pe masă, priveşte-mă provocator şi dispreţuitor, ca o regină, ca o zeiţă, ca o stăpână, ah, sunt la picioarele tale, vreau să le cuprind, să le sărut, tu dai cu piciorul în mine, aşa, bravo! Poţi să scoţi fusta, poţi să rămâi… goală, sau atât cât îţi poţi permite, poţi să arunci totul de pe tine, poţi să arunci ceva sumar pe tine, poţi să te întinzi pe masă, ori să stai cuminte, timidă, pe scaun… (o surprinde într-o poză relaxată şi dezgolită frumos, unduindu-şi formele plastice). Stai aşa! Poţi să rămâi în poziţia asta? (aruncă aparatul de fotografiat, instalează pânza pe şevalet, rade culorile pe care le aşternuse în debutul piesei). Stai aşa, te rog mult! Extraordinar. Va fi o lucrare de milioane… (un timp, lucrează în linişte, fredonând şi uitând de toate pe lume, inclusiv, de fata care pozează, la care se uită ca la orice „natură-model”, poate apropiindu-se uneori pentru a-i aşeza cotul: „aşa-a!”).
EA (plictisită şi derutată): Nu vă supăraţi, dar am îngheţat. Şi… m-am săturat. Am obosit
EL: O, scuze, uitasem. Poate un pic de coniac? De vin? Un ceai? O cafea? Nimic? Iertaţi-mă, domnişoară, mă luasem cu lucrul… aveţi nişte ochi, nişte mâini…aveţi o siluetă… Va fi o capodoperă.
EA: Mă iertaţi, dar eu căutam studioul…
EL: Ah, da, aici e un studio fotografic (caută aparatul şi-l ia, în poziţie „gata de atac”). Adevărat, un studio nou-nouţ, eu abia învăţ noua meserie…Dar fac şi studii fotografice. Şi am să-ţi plătesc pentru pozare… în rate, bineînţeles… Vrei să-ţi arăt? Să te conving…
EA: Nu, mulţumesc… Dar Max mi-a spus de un studio…
EL: Max? Cine-i Max? Te-a trimis încoace un oarecare Max? Eu credeam că te-a trimis Mişu. Îl cunoşti pe Mişu? Cum – nu-l cunoşti pe Mişu? Domnişoară, dumneata eşti căzută de pe lună? Cum nu-l cunoşti pe Mişu? Cum să nu-l cunoşti pe Mişu? Atunci cine te-a îndreptat încoace?
EA: Ziceam că Max…
EL: Care Max, nu cunosc nici un Max. Uite dom’le ce nume poluează azi atmosfera: Max, Vacs, Trax…
EA: … Max mi-a spus că aici e studioul unde vom filma un clip… (se uită pe o foaie) E Dacia, 34?
EL: Eşti cântăreaţă?
EA: Sunt artistă.
EL: Actriţă?
EA: Sunt artistă.
EL: Da, aici e Dacia, 34. Numai că… ia dă să văd foaia… fru-mooos scris, aproape citeţ, cred că îl cauţi pe narcomanul din scara cealaltă. (indispus total, dar delicat-explicativ) E tot etajul tehnic, dar urci scările pe acolo. Casa are formă circulară, în plan, aşa că mai are trei intrări identice. Cred că urci pe cele din dreapta…mi se pare… că cine ştie ce studiouri mai găseşti… La revedere. Nu trebuie să închizi uşa. Azi, după cum ai văzut… e ziua uşilor deschise.

Fata pleacă, strângându-şi din mers urmele vizitei… EL se apropie de şevalet, priveşte, îndreaptă ceva în portretul început, apoi îşi dă seama că sunt eforturi zadarnice. Caută o spatulă pe potrivă şi începe să radă, energic, chiar frenetic, „urmele” lăsate de ea pe pânză, apoi, şterge, de data aceasta cu o cârpă, dar cu aceeaşi frenezie, „urmele” ei lăsate pe fotoliu, pe podea, pe mânerul uşii. Îşi şterge mâinile cu o cârpă, ia paleta, amestecă nişte culori şi întinde mâna să pună prima tuşă într-un colţ de viitor tablou. Soneria sună scurt, strident, apoi mai lung, apoi lung de tot, apoi joc de sunete… care uimitor de mult amintesc de ceva…

 

SCENA II

EA (intră cu oarecare timiditate prefăcută, un fel de timiditate obraznică) Iertaţi-mă, studioul din scara de alături e închis. Am sunat, nu a ieşit nimeni, uşa avea un lacăt…
EL (punând, liniştit, sau prefăcut-liniştit tuşe calme, unduioase, pe pânza recent începută): În scara de alături nu e nicio uşă cu lacăt, nici un studio… E o ieşire direct pe acoperiş…
EA (speriată de „demascare”, sărind spre uşă): Mă iertaţi… La revedere.
EL (cu vocea calmă dar imperativă): Stai jos.
EA (supunându-se, din inerţie, mecanic, cade în fotoliu): Nu vă supăraţi, căutam studioul…
EL (imitând un banc): Nu mă supăr, CĂUTAŢI-L. (EA se ridică iar) Stai jos!
EA (în loc să se aşeze, lasă haina, poşeta, vine lângă el, priveşte pânza) Ce-i asta? Unde-i portretul? Unde-i por-tre-tul?! Şters? Ras? Gata, radiată… din listă? Am înţeles. La re-ve-de…
EL (calm) Niciodată nu e târziu s-o luăm de la capăt (se apropie, îi descheie doi nasturi… situaţie uşor confuză şi bineînţeles interpretabilă… ea priveşte oarecum şocată această apropiere şi aceste gesturi obraznic-familiar-drăgostoase, un fel de intimitate… care se încheie – totuşi – cu aşezarea ei în fotoliu, îndepărtarea spre şevalet, apoi re-apropierea şi îndreptatul artistic al cotului). Trebuie să facem ceva cu vestimentaţia asta… prea abundentă…
EA: Bine, nu sunteţi un fotograf… veritabil, dar pictor sunteţi, totuşi? Nu sunteţi un maniac? Un obsedat de… corpuri despuiate?
EL: Domnişoară, dumneata încă nu ai intrat bine în casa omului şi deja îl ofensezi. Ruşine să-ţi fie!?
EA: Mie? Dumneavoastră îmi propuneţi să mă dezbrac… şi mie trebuie să-mi fie ruşine că… nu fac asta în tăcere?
EL: Asta-i! Bine că ai înţeles! Trebuie să te dezbraci în tăcere! Să nu alungi inspiraţia cu fraze profane! Uite că mi-am cheltuit energia cu… educaţia estetică… Gata, nu mai iese nimic.. Îmbracă-te şi… poţi pleca dacă vrei.
EA: Uite că nu vreau. Gata, tac. Ce vreţi să scot de pe mine? Ce vreţi să… pun pe mine?
EL (înveselindu-se, brusc): Un couturier, un dictator de modă spunea că nimic mai simplu decât să îmbraci o femeie: îi legi o eşarfă şi ea e deja îmbrăcată.
EA (citând ceva din memorie): „Şalul, eşarpele Isadorei – şalul e şarpele Isadorei”
EL: Ce ai spus?
EA (începând să-şi scoată hainele): Ai o eşarfă?
EL: Stai aşa… e bine aşa, nici prea-prea-nici foarte-foarte (urmărind o nedumerire): îţi pictez faţa. Ai nişte ochi! Cum poţi umbla cu ochii aceştia păgâni prin oraş? În Evul Mediu te-ar arde pe rug pentru ei!
Pauză. Linişte de creaţie, atât cât suportă spectatorul…
Cineva sună. Ea sare să-şi pună hainele…
EL: Stai aşa! (imitându-l pe medicul radiolog): Stai aşa, nu mişca, nu răsufla… (iese bolborosind sub nas ceea ce îi vine în minte, asociind cuvintele în mod mecanic). Stai aşa, rămâi pe loc, rămânem neclintiţi, pe po-zi-ţii… noi de-aicia nu plecăm, nu plecăm acasă… tra-ta ta-ta tra-ta-ta…

Lipseşte un timp, Ea rămâne, nemişcată, „pe poziţii”.

SCENA II A
Peste un timp, El revine, singur. Merge liniştit la şevalet, îşi continuă lucrul.

EA (după o pauză de „aşteptare” a explicaţiilor): Cine a fost?
EL (se arată oarecum surprins de întrebare): Nimeni… Au şi greşit adresa.
EA (insistenţă neutră, dar sigură): Cine a fost?
EL (fâstâcit – suspect de fâstâcit – şi fără dorinţa de a discuta această temă) Nimeni. Portarul. Poştaşul.
EA: Aha: portarul – din ce carte?! Şi poştaşul… din care film?! (în bătaie de joc) Au venit împreună? (pauză) De ce ţii să ascunzi? … Dar de ce ar trebui să-mi spui? Nu mă interesează femeile care vin aici. Aveai programată o întâlnire? Că eu…pot…
EL (bucuros că a găsit un clenci): „Programată”, cică… Ce limbaj dom’le. Abia am scăpat de cei care „planificau” totul, iată că au venit ăştia care „programează” totul. Da, domnişoară, dădusem cuiva o întâlnire. „Programasem”, cum ar veni.
EA: Nicio problemă. Cu vreun model? Cu vreo „natură”?
EL: Cu vreun model. Cu vreo „natură.” Cu tine.
EA: Ce vă face să mă luaţi peste picior? Am meritat-o?
EL: Este purul adevăr… Atât că abia acum mi-am dat seama că pe tine te aşteptam.
EA: Este chiar un secret mare de tot să-mi spuneţi cine a sunat?
EL: Totu-i simplu şi limpede… ca supa de la cantina studenţească. De la o vreme – să fie vreo trei luni de zile? – am început să fac studii fotografice. Mi-a sucit mâinile Mişu. Mi-a spus că tot expresionismul pânzelor mele e bun pentru astupat găurile în vreo poiată deteriorată de guzgani. „Poate sperii guzganii cu ele” – a fost replica lui inspirată. M-a pus în relaţie cu nişte reviste. Uimitor, sunt nişte reviste „pentru bărbaţi”, le fac studii fotografice de un expresionism şocant şi asta merge, dom’le. Dar uite picturile –nu. Astea-s bune numai pentru stimularea cocoşilor. Pentru creşterea producţiei de ouă, cum ar veni. Mizerabilul! (pauză) Dar trebuie să-i dau dreptate, cu toată revolta. Nu plătesc grozav, dar pentru expresionism… nici atât.
EA: Şi… ochii mei… unde încap? În fotografiile pentru bărbaţi, ori în expresionismul pentru… orătănii? Pentru cocoşi?
EL: Vezi că pictez? Va fi o lucrare trăsnet! Chagal şi Munch, într-o singură pânză!
EA: Şi ochii mei… cu care m-ai intrigat…?
EL: Ai nişte ochi extraordinari! Mari, limpezi, umezi. Ai nişte ochi care nu au nimic cu ceea ce eşti. Ei există aparte – tu te revolţi, te cerţi, te bucuri, zâmbeşti, iar ochii tăi sunt… o lume aparte, un univers aparte. Foarte statornici, pe când tu eşti foarte impulsivă şi flexibilă. O privire blândă, caldă, absentă, umedă, concomitent. Nişte ochi de vacă, ca să spun aşa, mai limpede.
EA: De vacă? Mul-ţu-mesc…
EL: Degeaba te superi. Uite ce ochi au vacile lui Chagal! Mona Lisa, cu privirea ei uşor idioată… nici n-a visat la aşa ceva.
EA (pauză de… asimilare) Şi ce-i cu sunetul cela enigmatic? Vrei s-o înclini totuşi spre o poveste poliţistă?
EL: Ce idee! Un subiect poliţist! Stai să mă gândesc. Bineînţeles, era poliţistul de sector, cineva a spart uşa apartamentului de sub noi, pornind, iniţial, ventilatorul comun, ca să nu se audă nimic. Au forţat şi au intrat în casă cu tot cu cutia uşii. Au scos safeul şi diamantele ascunse în piciorul mesei din sufragerie…
EA: Stop! M-am săturat!
EL (calm, de parcă nu s-a întâmplat nimic): Sunase domnişoara pe care mi-a trimis-o Mişu, să-mi pozeze nişte scene fierbinţi. O găsise cu greu, era de acord să pozeze pentru o masă la restaurant. Nu era deloc pretenţioasă.
EA: De ce nu ai invitat-o?
EL: N-am vrut.
EA: Crezi că eu am să-ţi pozez… pentru o invitaţie la restaurant?
EL (calm, de parcă discută la modul serios afacerea): Sper. Sper foarte mult.
EA: Nu trebuia să renunţi. Unde mai găseşti o fată ca ea?
EL: Las-o baltă. Am renunţat.
EA: (imitându-l, cumva) Uite dom’le ce mofturi! Poate era o şansă. Profesioniştii nu îşi spulberă şansele într-un asemenea hal…
EL: Nu mă învăţa ce să fac.
EA: Nu trebuia să trimiţi fata. De ce ai făcut-o?
EL: Pentru că… erai tu aici.
EA: Ei, şi? Doar venea să pozeze, nu? Ori… venea, totuşi, pentru altceva? Poate că o răsplăteai altfel decât vizita la restaurant?
EL (uimitor de calm): Fii pe pace…
EA: Şi… ce i-ai spus?
EL: Că a greşit scara. Că studioul e alături…
EA: I-ai spus să urce pe scara din dreapta? Şi acuşi… o aşteptăm să vină să precizeze adresa?
EL: I-am spus că studioul e pe scara de vizavi. Ştiu unde fac filmări… prietenii tăi. Sper să le placă… artista. Şi ei o să-i placă, sper… „contextul”.
EA: Şi noi amândoi am rămas pe azi… şomeri?
EL: De ce? Numai buni de puşi în poiată… să speriem şobolanii.

Continuă să picteze calm zâmbetul ei care devine ironic şi enigmatic, aproape ca al Monei Lisa… Lumina se stinge încet.

 

SCENA III

Lumina îi surprinde în într-o scenă mută uimitor de asemănătoare cu sfârşitul scenei precedente: El pictează, Ea pozează. Numai vestimentaţia sugerează că a trecut ceva timp, probabil că e o altă şedinţă de pozare, o altă zi.

EL: Pot să mă fac curios?
EA: Te rog. Ai chef să mă ispiteşti?
EL: Te-am prins aici… declamând ceva… improvizând.
EA: Lasă, nu merită. Repetam. Ceva.
EL: Interesant. Incitant: „Eu sunt o masă! Tu eşti un scaun!”
EA: Nu chiar aşa… Dar cred că ai dreptate. E ridicol.
EL: Deloc! Aş vrea să văd spectacolul.
EA: Nu e un spectacol. E un… joc… un experiment.
EL: Uau! Ador jocurile. Mor după ele!
EA: Se vede.
EL: Nu mă supăr. Deloc. Chiar îmi plac. Vrei să… mai repeţi o dată? Că tot trebuie să facem o pauză, să ne dezdoim oasele, scândurile, nodurile…
EA: Dacă zici… Cu condiţia că-mi dai un sfat după aia. Unul sincer şi fără menajamente.
EL: S-a făcut.

 

SCENA IV

EA (iese în avanscenă, sau invers, în spate, un colţ al atelierului devenind „scenă”, folosindu-se – pe parcurs – de un scaun sau de un cub cu rol de scaun): Azi sunt… o scândură. Nu râdeţi… sau râdeţi, mă rog, sunt ceea ce sunt. De ce să-mi fie ruşine? (Încearcă să imite o scândură, cât se poate de dreaptă, cât se poate de plată, de exemplu, stând nemişcată, cu mâinile lipite de corp, trăgând sau expirând aer, trăgând în sine abdomenul, sânii, fesele, atât cât e posibil, atât cât îşi poate închipui) Bineînţeles, nu sunt o scândură ideală. Am atâtea noduri… „…şi semne”… şi cioturi… Dar am glumit, de fapt pentru că… pentru că…
Azi sunt… un scaun. Nu, nu aşa: AZI SUNT UN SCAAUUN!!! Nu râdeţi, într-adevăr, azi sunt un scaun… Vreau să vă spun – poate aşa o să mă înţelegeţi mai uşor – că nu am fost toată vremea un scaun. Nu! Mai înainte eram altceva. Mai mult decât atât: eram CU TOTUL ALTCEVA! Eram mai curând… (ezită privind în jur) un borcan (ia un borcan); un borcan simplu şi chiar un borcan gol, dar uitaţi-vă ce forme, ce linii graţioase, ce rotunjimi!… Eram un borcan pe care puteai să-l umpli cu ceva util, eram un borcan transparent dar ermetic, puteai să depozitezi o lume întreagă în el. Puteam să adun tot ce îmi trecea prin minte, ori ce credeau util părinţii şi buneii, mai apoi prietenii şi prietenele. Eram un borcan pe care imaginaţia voastră poate să-l utilizeze mult mai divers şi mai raţional decât v-am spus eu aici… Eram! Demult! S-a spart borcanul acela. Ţăndări, cioburi inutile. Măcar să fi fost urcior, ar fi contat, pentru nu ştiu care muzeu, cioburile… Dar poate nu eram borcan (lasă obiectul)… Poate că eram mai curând… un creion! Sau un cărbune, sau o cretă. Îmi desenam universurile dorite, lumea mea, pe pereţii dormitorului meu, pe pereţii palierului, pe toate foile care îmi nimereau sub mână, pe gardul şantierului de vizavi, pe bolta cerului, pe toate suprafeţele şi în golurile dintre lucruri…
Dar poate nu eram un creion-cărbune-cretă, poate eram o bucată de scândură, pe care desena ceva… altcineva, poate eram o scândură pe care sărea, dintr-un picior în altul, un actor sau o actriţă, încercând să amuze publicul… Poate că eram… dar ce mai contează? – azi sunt un scaun. Sunt un scaun care poate fi borcan, care poate fi scenă, care poate fi tot ce doriţi…

 

SCENA V

EL (imitând, fără să-şi dea seama, reacţia pe care a avut-o la început, în Scena 0): Bravo! Aplauze furtunoase!
EA: Îţi baţi joc?
EL: Eu? Ce-i cu tine? Aplaudam artistul!
EA: Du-te naibii!
EL: Iaca mă duc…(se preface că urcă scările)
EA (după o pauză, ignorându-i prefăcătoria lui): Îţi închipui? Tu doar imaginează-ţi: toată porcăria asta eu trebuie s-o rostesc în scenă, în debutul spectacolului!!! Ce mizerie de piesă! Ce mizerie de autor! Iar tu, tâmpitule, aplauzi?
EL: Aplaud artistul! Ai fost grozavă!
EA: Tu ascultă ce text aiurea: „Azi (cică azi, nu ieri, nu mâine, nu răspoimâine…) eu sunt un scaun”!
EL: Dar ai jucat grozav. Şi e normal să aplauzi un text prost interpretat cu talent, cu vână de artist. E mult mai rău să interpretezi prost un text genial. Tu azi ai fost în formă, vino să te pup.
EA: Da? Serios?
EL: Pe cuvânt! Am avut orgasm!
EA (trist): Dar eu – nu.
EL: Normal!
EA: Îţi baţi joc?
EL: Normal! De unde plăcere? Tu eşti la prăşit. La cosit. La rânit bălegarul. La muncă!
EA: Te superi că am intrat?
EL: De unde ai luat-o? Ţi-am spus că poţi veni oricând. Cu oricine.
EA: Vreo aluzie? Vreo insinuare?
EL: Deloc. Ţi-am spus de un principiu al casei.
EA: Mai are cineva cheile de la atelier?
EL: Acum – nu.
EA: Aha: „Acum!” Am înţeles eu…
EL: Ce ai înţeles? Şi care-i treaba ta?
EA: Ce te apucă? Am zis şi eu… De ce faci asta?
EL (uşor iritat): Ce fac?
EA: De ce eşti atât de bun cu mine?
EL: Nu ştiu. Nici măcar bun nu sunt, de unde ai luat-o? Fac ceea ce-mi place. Sunt egoist. Fac NUMAI CEEA CE-MI PLACE MIE.
EA: Ţi-ar fi plăcut să crezi că şi pe mine m-ai făcut? Tu n-ai uitat că nu sunt a ta, că prietenul meu e mai mare decât tine, mai talentat, mai iubăreţ!
EL: Ţi-am cerut raportul de activitate?
EA: De ce mă laşi să vin aici?
EL: TU îţi doreşti asta.
EA: Aha! EU!!! Dar adineaori…
EL: … iar mie îmi place că…
EA: Ai prins a ţese ceva în jurul meu? Mă ademeneşti în mrejele tale? Uuuuu! Păianjen afurisit!…
EL (surprinzător de dur şi de principial, în voce) Lasă-mi cheile şi pleacă!
EA: Ce-i cu tine? Ce te apucă?
EL (urcând scările pe acoperiş) Să le pui pe masă.
EA: Mare scofală! Iată-le! Dă-i-le cui vrei! Boşorogul! Dinozaurul! (iese).

 

SCENA VI

Scenă mută: El se iţeşte de sus, vede că ea lipseşte, coboară încet, priveşte după uşă, intră, se vede că-i trist, începe a strânge scaunele, borcanele, se apropie de şevalet, moaie pensula, priveşte spre pânza nefinisată, amestecă cu pensula nişte culori, priveşte iar spre pânză, întinde pensula, renunţă, şterge pensula cu o cârpă, o pune în borcanul cu celelalte pensule… Aude ceva, se ascunde după şevalet. Se întredeschide uşa, apar capul Ei, apoi Ea, intră tiptil, ocoleşte cu privirea atelierul, se apropie de scară, se uită în sus, ezită să urce, priveşte la cheile de pe masă, pleacă. El apare de după şevalet, dar se retrage acolo la primul zgomot: uşa de afară, trântită, probabil. Se apropie de masa pentru ziare, pune pickapul, Carnavalul animalelor. Dansează. Prost, dar tot mai energic, tot mai frenetic. Pe parcurs, ia un borcan, îl sparge de perete. Ia un scaun şi vrea să-i facă vânt în perete. Se aud bătăi în uşă. El pune scaunul la loc, opreşte muzica, se aşază pe un scaun (fotoliu), ia o revistă, „răsfoieşte” distrat şi solemn. Întoarce butonul aparatului de radio.
VOCEA CRAINICULUI RADIO: „Câmpiile Elizee sau Elysium reprezintă un tărâm paradisiac, de la capătul de apus al lumii, dincolo de fluviul Oceanus (după Homer), în care ajungeau după moarte eroii şi oamenii virtuoşi. Hesiod şi Pindar le-au asociat cu Insula albă,  sau Insulele celor fericiţi (în latină: Fortunatae Insulae).
În Câmpiile Elizee se află păşuni înfloritoare şi domneşte o veşnică primăvară, nu plouă, nici nu ninge, nu e frig şi nu e cald, iar Zefirul, vântul de vest, domolit, aduce o adiere răcoroasă şi plăcută . Apele râului Lethe ( înseamnă  “Uitare”) care le parcurg, conţin un nectar care ,dacă este băut, face uitate toate necazurile şi traumele suferite în existenţa terestră. Locuitorii Câmpiilor Elizee stau la umbra arborilor de tămâie şi se delectează practicând călăritul, întrecerile atletice, jucând cu zarul sau cântând şi dansând. În fruntea acestui tărâm, după cum povesteşte Pindar, ar sta însuşi Cronos, după ce a fost adus încoace, adormit cu licoarea, în căsnicie cu Rhea, sau judecătorul Radaman, fratele lui Minos (şi soţia sa Alcmena), sau amândoi. După alte surse, ţinutul ar fi condus de Kadmos, însoţit de soţia sa, Harmonia.
Câmpiile Elizee sunt descrise, între altele, în Odiseea lui Homer. Insulele celor Fericiţi au fost identificate uneori cu Insulele Canare, cu Insula Şerpilor din Marea Neagră care ar fi devenit astfel reşedinţa de după moarte a lui Ahile şi Patroclus, a lui Aiax, Ifigenia, chiar şi Medeea (după toate câte a făcut), uneori asociate lui Ahile.
În dumbrăvile Câmpiilor Elizee sau ale Insulelor celor Fericiţi îşi au sălaşul Orfeu şi Musaeus, membri ai casei regale troiene (ca Anchise, tatăl lui Eneas), Menelau şi frumoasa Elena, Rhadamant şi Alcmena, Kadmos şi Harmonia, Diomede (uneori localizat într-o insulă a fericiţilor din Marea Adriatică).”

Se stinge lumina sau cade cortina, pe fundalul acordurilor forte din Saint-Saens.

 

SCENA VII

Când se aprinde lumina, se creează impresia că Ea a fost alături şi (probabil, pe întuneric), revenind, a ascultat toată informaţia la radio. Pe de altă parte, este aproape evident şi indiscutabil că a trecut un timp, fenomen semnalat prin vreun detaliu vestimentar, machiaj, coafură, schimbate. Ea se aşază cuminte în alt fotoliu.

EA: Frumos (pauză). Povestea cu Câmpiile Elizee (pauză). (Repetă, imitând vocea crainicului): „În Câmpiile Elizee se află păşuni înfloritoare şi domneşte o veşnică primăvară, nu plouă, nici nu ninge, nu e frig şi nu e cald, iar Zefirul, vântul de vest, domolit, aduce o adiere răcoroasă şi plăcută .” Vroiam să-ţi spun…(pauză). (Deodată, sărind în picioare, brusc): Nu striga la mine! N-am vrut să fac… n-am vrut să spun nimic rău! Nu ştiam că poate fi… că poţi fi aşa!
EL: Ce mai faci?
EA: Aşa şi aşa.
EL. Bravo! Uite-aşa îmi placi.
EA (aruncând o revistă în el): Mizerabilule!

Lumina se stinge, ori scade puţin. Sună două telefoane concomitent, ambii îşi caută aparatele pierdute în geantă, buzunar sau uitate pe obiectele din jur…

Intermezzo 1

Voci, la telefon (seamănă, uimitor, cu vocile personajelor):
- CE TE-A APUCAT SĂ-MI TRIMIŢI ASTEA PRIN POŞTA ELECTRONICĂ?
- AM ÎNCEPUT SĂ SCRIU O PIESĂ, VREAU SĂ-ŢI ŞTIU PĂREREA. TREBUIE SĂ FIE O COMEDIE
- ŞI CE VREI DE LA MINE?
- N-AI ÎNŢELES? VREAU SĂ ŞTIU DACĂ AI RÂS…
- AHA! AM ÎNŢELES. DAR DE CE FATA E AŞA… NURLIE-ZGLOBIE-SUPERFICIALĂ?
- ÎŢI PARE ŢIE. DE FAPT, EL E UN NEGHIOB, UN NIMENI, UN TIP ANOST, INSIPID.
- EI LASĂ, NU E CHIAR AŞA. …

 

SCENA … VIII

EA (sărind de pe scaun, dacă nu ieşise, ori intrând în fugă, agitată, dacă a reuşit să schimbe vestimentaţia pentru a marca într-un fel pauza temporară): Eu ştiu ce trebuie să facem!
EL: Ştiu.
EA: Ce ştii… tu?
EL: Eu ştiu că tu ştii ce trebuie să facem. (pauză). Eu toată viaţa am vrut să înţeleg ce trebuie să fac şi… niciodată n-am ştiut. În nici o zi nu eram sigur că fac ceea ce trebuie să fac. Fata asta, în fiecare zi ştie ce e de făcut.
EA: Nu grăi prostii. Ascultă: noi o să participăm la festivalul Ars amandi.
EL: Participaţi. Cine – „noi?”
EA. Eu şi tu.
EL: Nu grăi prostii.
EA (scâncind, prefăcut): Haai!
EL: Ce mai este şi asta?
EA: Ars amandi? Festival! Concurs!
EL: Cine se sărută mai bine? Cine face dragoste mai… original? Cine face sex mai sălbatic în public?
EA: Iar grăieşti prostii. (pe un ton explicativ-informativ): Festivalul-concurs Ars amandi este ceea ce mai înainte se chema „Cântare Patriei”, iar apoi „Vin din munţii latiniei”, iar apoi „Dintre sute de actriţe”, iar apoi „Un minut de glorie naţională”, iar apoi „Concert la pălărie”…
EL: Stop, gata, am înţeles. Dar de ce: „Ars amandi”?
EA: Pentru că-i internaţional.
EL:…Mda… dacă-i internaţional, e Ars amandi. Clar.
EA: Lasă ironiile tale. Apropo, au vrut să-l numească, mai întâi, Carmen saecularae, dar s-au gândit că sună a „Cântare patriei” şi au renunţat. Dar lasă meditaţiile, hai să ne gândim ce avem de făcut.
EL: Ce avem de făcut?
EA: Trebuie să găsim o piesă scurtă, cu două personaje. Să fie comică. Burlescă. Grotescă. Ori să improvizăm două personaje. Doi clovni, de exemplu.
EL: Doi clovni – asta-i chiar pentru noi.
EA: Taci! Ţi-am spus să nu grăieşti prostii.
EL: Apropo, de unde-i grăitu acesta? De la tine din sat?
EA: De la mine din… patrie! De la Creangă. De la Mateevici. De la graiul pânii.
EL: Gata, tac, eu numai am întrebat… Dar cred că trebuie s-o lăsăm baltă.
EA: Pourquoi?
EL: Asta-i tot de la tine din… patrie? Parsque… eu nu-mi închipui cum pot să joc pe cineva, eu, care nici rolul meu nu-l pot juca.
EA: Iată că ai să înveţi şi ai să joci chiar rolul tău. Ai fost aşa până acum, acum nu mai tolerăm ruşinea. Sloganul zilei: Nu te teme să fii ridicol! Ai să-ţi joci în sfârşit… rolul care eşti!
EL: În Ars amandi? Probabil, un rol de satir?
EA: … O! Exact! Vei fi zeul Pan! Şi toţi vor fugi de tine, cuprinşi de PANică!!!
EL: Cine – toţi?
EA: Eu,… par exemple. … Aşa! Tu vei fi un satir, iar eu voi fi o nimfă!
EL: O … nimfetă? O Lolită?
EA: Lasă, nu te du prea departe, rămânem pe mitologie. … Va fi o comedie cu un satir şi cu o nimfă…
EL: Şi de unde luăm piesa?
EA: O scriem. O improvizăm. Important e că avem personajele!
EL: Da, un satir şi o nimfă – это уже смешно…
EA: Facem aşa – eu scriu replicile mele, tu – pe ale tale.
EL: Îmi închipui ce o să iasă.
EA: O să iasă… de râs! Iar dacă n-o să … bagi nimic – nici n-o să iasă nimic. Regula de aur a economiei de piaţă! (pauză, apoi, pe un ton hotărât): Da, vom improviza. Spune acum, repede, pe negândite, ceva la temă şi ai să vezi cum îţi dau imediat replica.
EL: „Ces nymphes, je les veux perpétuer.
Si clair,
Leur incarnat léger, qu’il voltige dans l’air
Assoupi de sommeils touffus.
Aimai-je un rêve ?”
EA:… Ce-i asta?
EL: … Asta-i replica ta?
EA: Ce ai recitat?
EL: A! Asta mă întrebai. Credeam că ştii… Am glumit. E Mallarmé, Faunul. După-amiaza unui faun. Apres-midi d’ un Faun. Nu merge?
EA: Derutată. Dar poate dezamăgită.
EL: Stai, nu dispera! Hai să facem jocul aşa: eu declam din Mallarme, grav, iar tu improvizezi ceva… (Imitând scâncelile ei prefăcute): Haaai! Ascultă:
“Le-aş vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârşeşte-ntr-un conubiu
De crengi subţiri ce, ele, crâng însuşi, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greşală a rozelor în floare…”
EA (ascultând tot mai interesată): Stai! Eu sunt nimfa cea din visul tău!
EL: Stai! Nu mă-ntrerupe şi… nu fi şi tu patetică! Parcă ziceai că va fi un spectacol grotesc. Ori burlesc?
EA: Tre’ să mă gândesc…
EL: O! Ceva nou! Ai în-do-ieli?! TU?
EA: Du-te naibii… Ne-am înţeles, tu îţi rosteşti replicile, eu – pe ale mele.

 

SCENA IX

Lumina se stinge, încet, ceea ce urmează poate să fie ca un fel de intermezzo, dar poate fi şi ca o discuţie în absenţa lor fizică, un fel de miniteatru radiofonic, cu scena întunecată ori cu scena goală. Propunerea e pentru a diversifica mijloacele austere într-o piesă cu două personaje şi pentru a rupe scenele, variind ritmul. Este şi un soi de descriere pură, verbală, a unei percepţii, este felul Lui de a mirosi lumea, povestit de Ea. Dar – la insistenţa regizorului – scena poate fi jucată în cel mai obişnuit mod, fiind o secvenţă de repetiţie de dans.
VOCEA LUI VOCEA EI: „Ştii că nu sunt actor, cu atât mai puţin – dansator.”
VOCEA LUI VOCEA EI: Niciun fel de dansuri, niciun fel de sărituri, nimic decât poziţii, stări şi gesturi ale unui animal semiconştient: te întinzi, te extinzi, te sprijini cu cotul, mereu încovoiat, apoi te îndrepţi, te mişti înainte, te retragi cu mişcări ba lente, ba iuţi; mişcările sunt nervoase, rupte, neîndemânatice, stângace de-a binelea…”
„Privirea ta urmăreşte tot ce se întâmplă în jur, adulmecă, mâinile se încordează, palma se desface larg, degetele se strâng, capul se întoarce cu o dorinţă clară, dar exprimată neîndemânatic, o voinţă şi o pasiune, limitate de condiţia fizică…”
„O coordonare perfectă între mimică şi gestică, o plastică sălbatică, neîmblânzită cultural. Tot corpul exprimă perfect ceea ce VREA mintea. Ai frumuseţea unei fresce şi a unei statui antice; eşti modelul ideal… pentru un pictor, pentru un sculptor…”
VOCEA LUI VOCEA EI: „Unde ai învăţat să vorbeşti aşa? De unde cunoşti toate astea? Cine ţi le-a spus?”
VOCEA LUI VOCEA EI: „Am luat şi eu lecţii de plastică… nu numai tu. Mi le-a spus un artist, special pentru tine. Aşa ţi-ar fi spus… Rodin… când te va fi văzut pe scenă. Dansând. Acum ai priceput?”
VOCEA LUI VOCEA EI (care se topeşte, încet, în întuneric şi tăcere): „Niciun fel de dansuri, niciun fel de sărituri, nimic decât poziţii şi gesturi ale unui animal…”

 

Intermezzo …

Voci la telefon:
- Nu ştiu de ce îţi place să faci din fata asta o tipă vânturatică/ şturlubatică/ zbânţuită, care se animă la fiecare idee care-i trece prin cap şi încearcă să-l anime şi pe dânsul. În consecinţă, ea se  învârte în jurul unui munte. El e prea rigid şi prea filosof, în raport cu ea. Dar mă rog, sunt două caractere … opuse. Şi mai ales care-şi vorbesc vârsta. Ea îl provoacă iar el se lasă descoperit (pentru spectator în primul rând). El e personajul principal. Presimt că scena aia cu participarea la festival Ars amandi tre’ să fie punctul culminant.
- Stai aşa!
În primul rând, eu nu am făcut nimic. Doar i-am ascultat ce vorbesc.
M-am gândit la o scenă de comedie burlescă, pentru că spusesem cuiva că prietenul regizor mi-a cerut, repede, o comedie cu două personaje, la care conlocutorul meu a rostit, involuntar: aha, DOI CLOUNI!
Mi-a trecut prin minte ideea cu un concurs la care ea îl provoacă.
Mi-am dat seama că avea o problemă, că asta era problema lui – toată viaţa nu a făcut nimic, de teamă să nu fie ridicol.
Dar este un fel de satir şi un fel de clovn, tocmai pentru că este aşa… ne-ridicol.
EA: Mie mi s-a părut mult mai colorată decât el, de unde ai luat-o că nu? El e tipul insipid, probabil – morocănos…
Dar încă nimic nu s-a întâmplat, mă mai gândesc.
Încă n-am intriga, de unde să am COMEDIA?
- Bine, la el te-ai gândit: cu fobia pe care o are, cu rolul pe care nu-l poate juca nici chiar în viaţa reală, cu ce a însuşit el din Mallarmé etc. Dar la ea? sau ea e doar un fel de decor, ca orice femeie „utilizată” în asemenea cazuri ca să contribuie la revelarea personalităţii „marelui bărbat”. Poate-i faci şi ei o biografie. Credeam că vei duce în altă parte textul, sau cel puţin că se vor lega cumva ideile alea dintru început: cu borcanul în care cei din jurul ei încercau să „toarne” în ea calităţi, să o învestească cu sensuri, semnificaţii. Apoi un scaun… etc. M-aş fi jucat mai mult cu chestiile astea. Frumoase. Lasă absurdul. Atâtea piese absurde au fost jucate în teatrele de aici. Scrie o piesă de zi cu zi, realistă, cu nişte biografii!
Iaca ţi-am sărit în cap… sorry. Oleacă m-a iritat atitudinea pe care-o ai faţă de ea şi cum îi dai viaţă ei, dar e piesa ta şi faci ce vrei în ea. Las că am să-mi scriu piesa mea în care voi face cum văd.

SCENA X

EA (încercând să-l provoace): Cum îţi place să dansez aşa? (mişcări de dansatoare-stripteuză: cu scaunul, cu teul folosit ca bară etc…)
EL (aproape indiferent) Normal.
EA (supărată, tot mai insistent, mai lasciv-languros dansând): Asta-i tot ce poţi să-mi spui? E tot ce… simţi?
EL: Ba nu, e frumos de tot. Vrei să foloseşti asta în spectacol? E pentru suscitarea-aprinderea spectatorului?
EA: E pentru aprinderea ta, boule! Măgarule! Ţap împeliţat si adormit!
EL: Satir în… după-amiază profundă, cum ar veni…
EA: Tu tot timpul ai fost… eşti aşa? Ori au fost pe aici atâtea nimfe că deja ţi-i… lânced?
EL: Nu, nu chiar multe… au fost…
EA: Aha, dar au fost?
EL: Nu e ceea ce crezi.
EA: Nu ţi s-a dezbrăcat nimeni… în aşa hal?
EL: Ba s-au dezbrăcat.
EA (în uşoară batjocură): Deci ai văzut în viaţa ta femei goale?
EL: Normal. Eu sunt pictor.
EA: Am înţeles… Şi multe modele… multe nuduri ai “desenat”, “ai aşternut” aici, pe pânzele tale imaculat-virgine?
EL: Dacă te înţeleg, tu vrei să aduci discuţia până acolo: am făcut sau nu dragoste cu modelele mele? Da. S-a întâmplat.
EA (imitându-l, strâmbându-l): “Da. S-a… întâmplat”.
EL: Lasă, a fost demult, eram tânăr şi nu am făcut dragoste cu fiecare model. Erau nişte nebunii, acceptate reciproc.
EA: Bi-ne-în-ţe-les! Eu doar nu te acuz de viol! Eu te acuz de… ptiu! Ţap libidinos!
EL: Stai, ce-i cu tine? Ştii când s-a întâmplat asta? Tu… nici…
EA: Eu nici nu eram încă pe lume? – Asta vroiai să-mi spui? Ce contează? Totuna, eşti un tip insuportabil.
EL: Hai să lăsăm tema asta, vrei, nu e nimic deosebit, nimic interesant în acest amănunt al vieţii mele. Nimic original.
EA: Nimic original! Adică eşti şi tu ca toţi – e de ajuns să-ţi deschidă o domnişoară uşa atelierului şi – poftim, intră, dră, tocmai pe tine te aşteptam, dezbracăte, tocmai îmi ascuţeam… creionul, tocmai îmi pieptănam… pen…sula…
EL: Nu inventa prostii. N-a fost nimic din ceea ce mi-ai putea incrimina. Hai mai bine dansează.
EA (vizibil supărată „pentru totdeauna”) Nu vreau… N-am cui.
EL (absolut evident, inventând ceva ad-hoc): Nu m-ai înţeles. Eu eram faunul adormit, leneş, bătrân, dar şi şmecher: aşteptam nimfa să-mi danseze tot mai aproape, ca să o pot prinde dintr-o întindere de braţ, aşa că mă prefăceam că sunt indiferent. Tactica satirului libidinos şi experimentat, care întoarce spatele victimei, pentru a o ademeni tot mai aproape.
EA: Libidinosule! (dar se vede că-i trece supărarea)

Ea îl înlănţuie încet cu braţele, îl duce încet după sine în culise, probabil însoţiţi de muzica gen vals de Chopin, potrivit în context…  Un moment, lumina, ca o cameră de luat vederi se reţine pe un obiect semnificativ, eventual, un detaliu vestimentar pierdut de ea în timpul streep-tease-ului, sau pe un tablou, să zicem, o copie a tabloului Faunul şi Nimfa, din fondurile Muzeului de Arta (pictor francez anonim). Important e să se ţină o pauză atât cât scena în sine sau anume părţi de decor pot fi parte de spectacol, secvenţă de spectacol, nu numai fundal pentru spectacol. În câteva minute rezonabile (2-3), este coborât un fundal – pânză în genul (stilizat) al cortinei pictate de Leon Bakst pentru baletul După-amiaza unui faun, cu Nijinski (1912). Ceea ce va urma va fi o pantomimă în genul baletului lui Nijinski (există versiunea împrospătată a lui Nureev), dar poate fi şi altfel… Autorul piesei face în acest sens doar o sugestie… larg interpretabilă sau posibil de ignorat. Scena poate fi interpretată ca un vis absolut, accentuând senzaţia prin mijloacele tehnice la îndemână, dar poate fi integrată ca “repetiţie” pentru “concurs”

SCENA XI

Faunul (satirul, Pan) – ÎN TRICOU STRÂNS PE CORP SAU DEZGOLIT… CÂT SE POATE (CÂT ÎŞI POATE PERMITE))) – se trezeşte, admiră natura (viţa de vie), cântă la nai (actorul trebuie să ştie a cânta, e important).
(Fiindcă în balet apare un grup de nimfe, aici ele pot să fie DOAR  proiectate, ca film, pe o pânză. Procedeul ar putea accentua ideea de vis, reverie, ori de stare intermediară între vis-poveste-dorinţă-realitate).
Într-un moment, Faunul, care doar se delectează privindu-le, se repede spre ele. Nimfele fug, dispar, se sting… Rămâne una singură, REALĂ – ŞI CÂT SE POATE DE DEZGOLITĂ, POATE DOAR PICTATĂ PE CORPUL GOL – , care continuă să danseze, dar şi să fugă, să alunece din braţul lui, după câteva pas-des-deux- uri… În fine, fuge şi ea, dispare, pierzând pe drum eşarfa lungă, ca o coadă de felină…
Faunul (satirul) ridică eşarfa, o miroase pasional, sălbatic, o ia cu sine. Se retrage în bârlogul său dintre stânci şi se dedă unor voluptăţi incredibile cu această eşarfă… la discreţia şi imaginaţia actorului şi a regizorului…
Notă: satirul e dezgolit cât se poate de tare, maximum ce se poate admite e un tricou cu nişte pete, pe corpul gol. Forţa brutală, animalică, masculină, noduri în legăturile membrelor şi în mişcări. Frumuseţe sălbatică.

CORTINA

SFÂRŞITUL ACTULUI 1

(… CA SĂ AIBĂ TIMP ACTORII SĂ-ŞI TRAGĂ SUFLETUL ŞI SĂ-ŞI SPELE… COSTUMAŢIA)

ACTUL II

SCENA XII

EL (intrând, uimitor de bine dispus): Salut! Ce face noua generaţie? Mai e salvatoarea naţiei? Ce-ţi face noul rol? Ce-ţi mai face jurnalul? Îmi citeşti şi azi ceva? Nimic? Nicio reacţie? Ce s-a-ntâmplat? Scânceşti? TU??? (după o pauză) Da poţi mai tare?
EA: Lasă-mă, te rog.
EL: Te las. Dar poate îmi spui şi… te las. Nimic? Bine, hai să ghicesc. Ai luat un doi la universitate?
EA: Tu mă confunzi cu fiică-ta. Eu nu mai sunt de mult studentă.
EL: Da, posibil, hm… dar mă bucur că poţi să vorbeşti. Deja nu e răul absolut… Ţi-au luat rolul? Exclus! Ar fi nişte proşti! Am înţeles: Regizorul te agasează sexual! Cum? Corect e: agresează? Ştiam eu! Toţi regizorii sunt nişte porci! Nişte măgari! Nu e regizorul? Stop că abia acum mi-am dat seama. Te-a părăsit tipul Talentatul. Marele. Frumos-chipeşul. Idiotul! Potlogarul! Căcăciosul! Rahatul! Nechematul! Blestematul! Puturosul! Am ghicit? El?
EA (printre lacrimi): Îhîîîî! (izbucneşte în hohote de plâns)
EL: Stai, nu începe iar. Adică a şters putina?
EA: Daaaaaa!
EL: Grav. Frumosul şi talentatul…
EA: Aaaaaa!
EL: Stai, nu aşa: Idiotul şi mizerabilul (ea încetează să plângă, el o mai zădără). Frumosul! (ea plânge) Mizerabilul! (încetează) Aha – ăsta-i vocabularul tămăduitor: Potlogarul! Căcăciosul! Rahatul! Nechematul! Blestematul! Puturosul!
EA (râzând printre lacrimi): Gata, ţi-ajunge!
EL: Mie da, lui încă nu. Ia vino la spovedanie. Unde s-a produs marea ruptură (o vede întristată)… Nu, nu! Unde… şi cum… ai scăpat, în sfârşit de el?
EA: Nu vreau să-l văd în ochi!
EL: Să nu-l vezi!… Nici în urechi! A preferat vreo actriţă tânără de tot? Vreo mucoasă? Vreo studentă? N-am ghicit?
EA: S-a întors la fosta…
EL: La fosta? Nu se poate! La vechea? Dar era veche de tot, parcă-mi spuneai. Ai scris mi se pare în jurnal cum ai întâlnit-o. Asta-i bună. (pauză) O fi fiind dragoste? Stai nu buhăi, am glumit. Aşa se întâmplă întotdeauna cu dragostea care ne părăseşte: mai întâi se întoarce la fostul/ fosta, apoi se împrăştie pe aiurea, apoi se pulverizează definitiv… C’ est la vie!
EA: Da tu ce eşti aşa…vesel? Nici nu semeni cu tine.
EL: Eu azi am fost la înmormântare!
EA: Ce înmormântare, că nu mi-ai spus nimic.
EL: Eu azi mi-am înmormântat dragostea.
EA: A murit dragostea ta din tinereţe?
EL: Nu. Dragostea din… bătrâneţe.
EA: Vorbeşte ca lumea, că m-am săturat de… childuri…
EL: Ce nu ţi-i clar? I-am dat papucii. I-am zis: „Adio!” A-DI-O! Nu, nu aşa: „A Dieu!” Gata. Punct.
EA: Dar parcă demult nu mai eraţi…
EL (fără s-o asculte): De mult… Dar… De azi gata. Nimic. Chiar nimic. Vroia să vină aici. Nimic! NI-MIC! Să n-o laşi să intre! Să o alungi! S-o fugăreşti! S-o…(cade pe canapea)
EA (vine, îi ia capul pe genunchi): Gata s-a zis cu ea. N-o las aici!  Nechemata! Blestemata! Puturoasa! (el saltă capul) Spun bine? (primind aprobarea continuă lista de epitete) Idioata! Potlogăriţa! Cacacioasa!
EL: Trestioară! Am să mă îmbăt odată mortal, am să adorm, iar tu să mă trezeşti a doua zi
şi să mă frămânţi bine-bine, să nu asculţi că mă doare, să mă întinzi bine cu citorul, să mă mesteci bine cu melesteul, să mă baţi bine cu lopăţica şi să mă modelezi din nou cum îţi va plăcea… după cum îţi va pofti şi îţi va şopti inima… (adoarme).

Lumina se stinge

 

SCENA XIII

El (cu şorţul pus) porăieşte ceva la bucătăria improvizată (ori taie ceva, pe masa improvizată din sufrageria improvizată). Ea scrie ceva în caiet sau pe notebook.
EA: Nu-ţi aminteşti cum se numea Infernul în mitologia romană?
EL: Aid se numea… La ce-ţi trebuie?
EA: Nu-mi mai trebuie!
EL: Cum ştii. M-ai întrebat – ţi-am răspuns.
EA: Îmi trebuia o derivată, un adjectiv. Oricum, nu merge.
EL: De ce nu? Spune şi tu odată şi toţi vor învăţa cuvântul: „Aidesc.” „Aidal”.
EA. Lasă. Mă descurc.
EL: Nici nu mă îndoiesc. Ştii la ce mă gândesc? Toţi au dat-o în minimalism, postrealism, hiperrealism… Şi nimeni nu s-a priceput că jurnalul – jurnalul bine scris! – este cea mai interesantă carte. „Numai tu! Numai tu! Numai tu, deşteapto!”… Nu te uita aşa la mine, am citat din poetul Vasile Romanciuc.
Apropo, tu ştii care e adevărata poveste cu raiul-iadul? Că toate mitologiile se întrec în… mitizări.
EA: Nu ştiu şi chiar (lăsând foile, ca pe un lucru oricum ratat) … taaare vroiam să aud în sfârşit „adevărata istorie”
EL: Râzi tu râzi, Harap Alb… Ascultă: Dumnezeu îl întâlneşte pe fiecare la scara blocului (eventual – şi mai curând – pe cheiul insulei respective). Iată zice el – asta-i iadul şi raiul tău, aidul şi empireul, câmpiile tale elizee…
EA: Şi care-i diferenţa? Care-i iad, care-i rai? Loterie?
EL: Stai aşa! Tu ai voie să-ţi alegi apartamentul, casa, insula şi… perechea (bărbatul/ femeia) cu care vei trăi DEJA până în vecii vecilor. Dacă „perechea” e de acord – punct. Iei localul-locaţia în arendă pe termen nelimitat, dar… NU AI DREPTUL SĂ SCHIMBI ALESUL ŞI LOCUL. Dacă vă potriviţi şi nu vă mâncaţi viaţa – e rai, dacă nu vă potriviţi – asta e!
EA: Eşti nebun?
EL: Eu sau Dumnezeu?
EA: Ambii. Cum să trăieşti împreună cu cineva veci de veci de ani? Fără să mergi în ospeţie?
EL: Iată despre asta nu am întrebat, dar cred că – fără.
EA: Interesant… Deşi, dacă mă gândesc bine, dacă aleg bine – ştiu eu cu cine voi putea locui împreună o vecie.
EL: Eu ştiu cu cine.
EA: Tu? Ştii? Cu cine?
EL: Cu cel care te va lăsa în pace să-ţi scrii jurnalul şi nu te va tachina cu poveşti.
EA: Exact! Caută-ţi de treabă! Eu lucrez, nu mă întrerupe!

Lumina se stinge

 

SCENA XIV

Ea, singură în scenă, gospodăreşte ceva. Poate că face puţină ordine, poate că prepară ceva, un ceai, o cafea cu lapte… Fredonează lejer, se joacă cu fiecare obiect, inclusiv, cu aparatul de fotografiat sau cu pensulele şi paleta. Concentrată totuşi mai mult pe spaţiul mesei, dar distrată şi pornind mai multe lucruri deodată, într-un moment, având în mână mai multe obiecte, scapă o cană de porţelan, care se strică. Sună soneria. Speriată (surprinzător de speriată, pentru firea calmă şi cadrul lejer), caută repede mătura, strânge cioburile, le aruncă, se aşază, ia un album, îl răsfoieşte. Intră El, cu un buchet de flori de câmp.

EL: E ziua uşilor deschise? Şi a copiilor exemplari, care, în lipsa celor maturi nu-şi fac de cap, nu fac stricăciuni, citesc cărţi… uau! Citesc albume de artă modernă! S-a stricat tineretul. Ia florile astea şi caută vaza ceea chineză, cu ornament albastru.
EA (sfioasă, ascultătoare): Vai, ce flori! Le-ai strâns singur din câmp?
EL: Pe naiba, unde găseşti acu flori în câmp? De la o băbuţă la piaţă. Punea câte o crenguţă printre buchetele de trandafiri şi de crizanteme. Blasfemie! Cum ai încrucişa o ciută cu… un bou. Domestic, dus de căpăstru.
EA (timid, tremurând parcă, după ce a pus florile în vaza pe care o ţine strâns la piept, de teamă să n-o scape) Dino, trebuie să-ţi mărturisesc ceva…
EL: Ce-i cu tine? Vreo declaraţie de dragoste? Zi-o, că nu mă supăr.
EA: Zi că n-ai să te superi…
EL: Am zis!
EA: Dino, ştii cana ceea de porţelan chinez… spuneai că au păstrat-o în familia voastră patru generaţii…
EL (sare ca ars): Ce vrei să spui… nemernico? Vrei să spui că…
EA (speriată de-a binelea, dar nu mai schimbă discursul pregătit): Vreau să spun că generaţia mea… a spart-o…
EL (agitat, revoltat): Îţi arde de bancuri cu generaţiile? Ştiam că aşa se va întâmpla. Ştiam că nu îţi pot încredinţa nimic, ştiam că nu pot lăsa nimic în grija ta… (văzând-o că ar vrea să plece) Stai jos!
EA (aşezându-se, probabil, cu vaza în mână) Iartă-mă, Dino…
EL: Să nu îndrăzneşti să-ţi ceri iertare! (în parte) Ce-i cu obişnuinţa asta a tinerilor? Fac câte o şotie, câte una boacănă de tot, îşi cer iertare, îi ierţi şi ei în clipa ceea au şi uitat. Au primit dezlegare pentru alte trăsnăi. Să nu îndrăzneşti să-ţi ceri iertare! Umblă măcar o zi, măcar o oră cu sentimentul vinei. Tu ştii ce însemna cana asta pentru familia noastră?
EA: Iartă… Mă simt foarte vinovată, Dino. Îmi pare foarte-foarte-foarte-rău…
EL: (brusc, îmbunat) Bine, lasă, hai să uităm… Tot trebuia să se spargă odată cana ceea… Numai fii atentă. Voi generaţia asta…
EA: Ştiu. Vrei să-mi spui că noi, generaţia asta tânără nu ştim să păstrăm, nu ştim să respectăm, nu ştim să apreciem tot ce ne-a lăsat trecutul. Aşa e?
EL: Iar tu vrei să-mi spui că noi, generaţia în vârstă suntem veşnic morocănoşi, veşnic nemulţumiţi şi ştim numai să ne plângem pe generaţia voastră. Aşa e?
EA: Iar tu vrei să-mi spui că fără istorie noi nu avem viitor şi… ce ai mai vrut să-mi spui? Aaa! Că trebuie să ne iubim neamul.
EL: Iar tu vrei să-mi spui că nimic nu se face cu de-a sila şi că dragostea de neam e adevărată când vine din interior, nu când ţi-o cere cineva s-o declari. Şi mai vrei să-mi spui că… cu cât mai mult ni se bagă nouă, tinerilor, obligativitatea de a ne iubi ţara, cu atât mai indiferenţi vom fi faţă de o idee impusă…
EA (în rolul lui): Nu trebuie să vă fixaţi voi, tinerii, pe nişte exagerări. Tragedia e că nici bătuţi la cap zi de zi, nu vă intră în minte ideea naţională, dar mi-te să vă lăsăm în pace!
EL (în rolul ei) Vouă, celor în vârstă vă scapă un amănunt: trăim alte timpuri, cu alte viteze, cu alt limbaj. Demagogia patriotică nu mai trece!
EA: Lumea o să se prăbuşească pentru că voi, cei mai tineri, sunteţi absolut indiferenţi la ce se întâmplă. Noi, pe vremea voastră, muream la Nistru, ieşeam în piaţă, demolam imperii…
EL: Şi noi am fi făcut-o. Poate că am fi făcut-o mai bine, că văd că tot voi, boşorogii, îl construiţi la loc, şi imperiul, şi sistemul, cu comuniştii voştri în frunte…şi cu patrioţii voştri alături. De ce nu aţi realizat nimic până la capăt? Din cauza demagogiei patriotice… Ieşeaţi în piaţă… De ce nu aţi ieşit acum în piaţă, alături de noi?
EA: De cine – „noi”? Tu măcar ştii cine v-a chemat în piaţă? Voi eraţi convinşi că nu era vorba de o provocare? Eu nu înţeleg cum poţi să ieşi în piaţă şi să incendiezi clădiri şi maşini… animat de nişte zvonuri! (dispreţuitor): „Twitter” adică… „révolution” – ce oximoron oribil!
EL: Ce contează? Revolta e revoltă! De când voi sunteţi atât de delicaţi? Când împuşcaţi în oameni, la Nistru, nu eraţi şi voi criminali? Ai găsit ce să ne incriminezi: două clădiri incendiate… poate special, ca să ai tu argumente, ca să ne educaţi în ascultare şi supuşenie…
EA (după o pauză, revenindu-şi în condiţia iniţială) Bravo! Te pot lua cu mine în teatru. Îţi scriu o recomandare. M-ai imitat perfect şi… n-ai uitat nici un argument de al meu.
EL: Las’ că şi tu ai fost convingătoare… Chiar mă gândeam că … aveam eu totuşi dreptate, atunci când ţi le spuneam pe toate câte mi le-ai repetat…
EA: Vrei s-o începem de la capăt, pe adevăratelea?
EL: Vrei să ne fugărească spectatorii? Nu le ajunge atâta educaţie patriotică? Dă-mi te rog vaza asta, nu o ţine atâta, că se sufocă, uite a transpirat, în îmbrăţişarea ta. (ia vaza, sfios, neîndemânatic şi o scapă).
EA (după o pauză, imitându-l) Ştiam că aşa se va întâmpla. Ştiam că nu îţi pot încredinţa nimic, ştiam că nu pot lăsa nimic în grija ta… Să nu îndrăzneşti să-ţi ceri iertare! Patru generaţii…
EL: Mă simt vinovat, n-am încotro. Numai că – fii pe pace, era o imitaţie… Numai că taare bine se asorta cu cana pe care ai spart-o…

Lumina se stinge

 

SCENA XV

EA (intrând, ba nu – dând buzna, agitată, exaltată): Salut zeităţile din Empireu! (nici un răspuns). Eeeee! Ooooo! Uuuuu! Aaaaaaaaa! Auuuuuuuuuu! Este boieriu acasă? A venit cuconiţa… (îl găseşte, în fine, întins pe canapea, învelit până peste cap cu vreun pled). Eşti bolnav? Nu ai dispoziţie? N-ai dormit bine astă noapte? Eşti obosit?
EL (somnoros, lent): Poţi să continui la nesfârşit lista cu presupuneri, sau mai bine să nu te osteneşti, totuna n-ai să ghiceşti: mi-i lene! (un fel de „leee-neee” întins).
EA: Ţie – lene? Nu mă-nnebuni! De unde ţi se trage lenea asta?
EL (întinzându-se, leneş): Din oboseală. Din moleşeală… Din dragoste…
EA: Din… din ce? (cercetează „teritoriul”): Cine a fost pe-aici? Vreo mândră, din… fostele? A fost tipa ceea care te-a nenorocit? Răspunde, ticălosule!
EL (ascultând răbdător toată tirada): N-a fost nimeni… numai tu. Linişteşte-te. De când eşti aici, nimeni nu a mai călcat în atelier. Toate prietenele, toţi prietenii de păhar s-au evaporat. Nu ştiu ce ai făcut cu ei.
EA: I-am ameninţat că-i bat. Ia zi ce ai păţit.
EL: Eu? Nimic. Mi-i lene.
EA: Şi de unde se ia boala asta?
EL: Din mai multe… Din dragoste, par exemple.
EA: Iar începi!
EL: Ştii povestea despre feciorul-de-împărat-cel-cu-noroc-la-vânat?
EA: Eu nu citesc poveşti.
EL: Poveştile nu se citesc. Poveştile se ascultă… Fii atentă aici: Era odată un scriitor care a scris un fals tratat de vânătoare…
EA: A! Ştiu, Odobescu, Basmul bisoceanului, capitolul X…
EL: Nu ştii tu nică! Ce-i cu tineretul acesta grăbit…
EA: Repezit.
EL: Năpustit.
EA: Năvalnic! Hai zi-i mai departe, ascult cuminte.
EL: Era odată un scriitor care a scris un fals tratat de vânătoare… Odată a scris despre un vânător atât de ager şi de abil, încât nu numai toate păsările cădeau moarte la picioarele lui, dintr-o simplă privire, dar şi toate fetele – ca grâul cosit, i se aşterneau la picioare, supuse.
EA: Oho!
EL: Oho! Tu ce credeai? Că numai fetele pot să-şi adune amanţii, laţi, în stive, la picioarele lor? Cândva… era altfel.
EA: Da, bineînţeles. Mai ales, în poveştile… scrise de bărbaţi.
EL: Mda… povestesc mai departe? Toate se datorau unei pietre de zamfir, cu puteri magice, pe care i-o dăruise un vultur, pentru că-i cruţase viaţa. Şi cum zice autorul, „Din ceasul când căpătă această nestemată şi o puse în sân, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită de voinţa lui… Trecu o zi, trecură două, trecură şi alte nouă şi voinicelul nu se îndura să se înstrăineze de la mândrele…”
EA: Oho! Da mândrele de unde s-au luat?
EL (privind sever spre ea, care tace, cuminte): „… şi voinicelul nu se îndură să se înstrăineze de la mândrele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea zburătoare câtă fâlfâia sub soare”… Dar în toată povestea nu conta atât de mult această armă-laser , cu care îşi dobora dintr-o privire prada. Mult mai importantă e apariţia, în peisaj, a unei mândre fete… „albă, naltă, mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochi de balaur…”
EA: Oho: cu ochi de balaur!
EL: Îhî. Ca ai tăi… Ce ar mai fi de citat-de povestit? Banalităţi previzibile: „Cu zâmbet gingaş pe guriţă, cu ochii galeşi şi pătrunzători, venea mândră cam descinsă, păşind uşor şi legănat prin iarba moale şi deasă a pagiştei.” În consecinţă: „Feciorul de împărat rămase uimit ca dinaintea unei năluciri încântătoare”. Iar ceea ce urmă era vesel-trist: tinerii îndrăgostiţi nu mai ieşeau din peştera în care se dedau la nesfârşite mângâieri şi jocuri erotice. Vânătoarea era uitată definitiv. Sufletul voinicului se înmuiase în dogoarea dragostelor femeieşti. Dar fetei îi părea rău că iubitul ei nu mai este ca înainte. Ea se îndrăgostise de un vânător. Acum era un sac cu paie, comod să te întinzi pe el, sa-l pui sub cap, să ţi-l aşterni… Dar fata vroia mâncare-plimbare, vroia să mai fie scoasă în lume. Nimic! Doar mângâieri leneşe, tolăneli languroase şi televizorul care era gura peşterii, de regulă, repetând acelaşi peisaj… Morala: când se încheie cu dragoste, povestea o sfârşeşte prost. Iată de ce, basmele se încheie cu căsătoria – acolo regulile jocului sunt  dure: dragoste limitată, în schimb – datorii şi obligaţii cât să nu lâncezeşti niciodată. (pauză) Da eu acum trăiesc povestea bisoceanului, o poveste de dragoste, aşa că lasă-mă să fiu definitiv muiat… în dogoarea dragostelor femeieşti…
EA: A cui dragoste?!
EL: A femeii. A ta…
EA (revoltată): A mea? Eu ţi-oi arăta eu ţie dragoste! Unde-i melesteul? Unde-i mătura să-ţi…
EL: O, astea nu mai sunt atribute ale dragostei! Mătura şi melesteul îs deja din aria căsătoriei, aşa că, dragii noştri spectatori, povestea noastră se încheie aici, cu cuvintele triste ale cotidianului insipid: „Şi au trăit ei împreună veacuri nenumărate, şi poate o mai fi trăind şi astăzi, dacă n-o fi murit…” Stai, nu da cu mătura, că o să mă lase…fetele-n joc!

 

SCENA XVI

EA: Îmi plac poveştile tale. Mai spune-mi una.
EL: Tu crezi că poveştile se spun când le vine a asculta… nepoţilor? Ele vin… când se întâmplă. Bine, ce poveste vrei să-ţi… improvizez?
EA: Una scurtă, frumoasă, intrigantă şi… adormitoare.
EL: Clar. Punguţa cu doi bani.
EA: Nuuu! Una scurtă de tot, să nu plictisim spectatorul.
EL: Atunci Gogoaşa.
EA: Îmi închipui… Hai!
EL: „Stătea odată, pe pervaz, răcorindu-se, aerisindu-se , o gogoaşă…”
EA (jucând): „… dulce, rotunjoară, rumeioară… tânără, frumoasă şi deşteaptă…”
EL: „… mai degrabă hâtră decât deşteaptă, nu chiar tânără, rotunjoară, dar şi niţel boţită…”
EA: „…şi s-a săturat ea de stat privind pe geam, când uşa s-a deschis şi a intrat un prinţ pe cal alb…”
EL: „… dar fiindcă uşa s-a deschis brusc, s-a făcut curent şi gogoaşa căzu pe iarba de sub perete şi se cotili repede la vale (pentru că uitasem să vă spun, casa era pe un vârf de munte)… încât prinţul aşa şi n-o mai văzu…”
EA: „… şi cotilindu-se ea aşa la vale, numai ce îi sări în faţă…”
EL: „…Un măgar!”
EA: „…un măgar de iepure libidinos, care tocmai picta peisaje montane şi iepuroaice jumulite… (pauză artificială, dar El nu continuă în nici un fel). Gogoaşă, gogoaşă, zise acesta cu voce mieroasă noii sale victime, am să te… mănânc de plăcere! Mănâncă-mă cu plăcere, urecheatule, poftă mare! Dar n-ai vrea oare… înainte de a mă mânca – uite ce forme ademenitor-apetisante am: perfecţiune sferică întruchipată! – n-a vrea oare înainte de asta să mă… cum să-ţi zic mai delicat…. Să mă pictezi, să rămână chipul meu… şi dragostea din tei, oglindit în ochii tăi? Mai încape vorbă, zise acesta, pe câte le-am pictat eu, aici, sub cerul deschis, aici, în poiană, de ce nu te-aş… picta şi pe tine? A aşezat pictorul gogoaşa pe o creangă de brad, ca pe o bilă de sticlă pe pomul de Crăciun şi a început s-o picteze… Dar, conform legilor basmului, Gogoaşa alunecă printre crengi, căzu şi se rostogoli mai departe…” (pauză insistent-provocator-ademenitoare).
EL: „Şi se rostogoli gogoaşa, ca la slalom, ca pe o pârtie, ca piatra scăpată din mâni a lui Sisif, ca o avalanşă, ca o… urgie! Îi nimeriseră în cale un urs pofticios şi un lup lacom, de, ca tot animalul sculându-se din somnul abstinenţei, primăvara. Dar mirosindu-i transpiraţia după atâta alergătură-rostogolire prin codrii poluaţi, lupul şi ursul o lăsară să se bucure de libertate. Când, la poalele munţilor, sare de sub un pietroi, o vulpe…”
EA: „… un vulpoi!”
EL: „…un vulpoi, care tocmai îşi făcea siesta, după ce jumulise o puică. Ei, îşi zise el, nu era obligatoriu să am şi ceva la desert, dar dacă îmi pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă… Gogoaşa era obosită să mai facă slalom, vulpoiul era prea bătrân ca să  mai facă teste olfactive, aşa că o mai mare dragoste decât între aceste personaje care se devorau reciproc din priviri e greu de mai întâlnit într-o poveste…”
EA: Măgarule!
EL: Măgarule de vulpoi! Aşa e povestea!
EA: Las’ că-ţi mai spun eu ţie poveşti…
EL: Iaka na, cine o vrut poveste?… Vrei să inventăm un alt final? Iată-l: „„Şi au trăit ei împreună veacuri nenumărate, şi poate o mai fi trăind şi astăzi, dacă (ferindu-se de nu ştiu care tigaie sau farfurie care îi zboară în cap)… dacă nu s-or fi omorât…”

Intermezzo

Voci la telefon:

- Ai transpirat ca de la ceaiul cu zmeură, ca de la ceai s malinoi ili noci s mujcinoi… citind TOCMAI DOUĂ SCENE-TABLOURI.

- Ai dreptate… Nu ţi se pare că prea se bifurcă piesa? Deşi, fragmentele sunt, pur şi simplu, superbe! şi chiar te-ai proiectat în personajul ăla pe alocuri foarte-foarte bine. E multă psihologie, multă pasiune, multă mişcare etc., e viu, într-un cuvânt.
- Las’ să se bifurce, dacă se bifurcă natural.
Mă tem mai tare de ceva rectiliniu orientat, ori prea rotund, prea şlefuit, prea lustruit,  dar, implicit,… subţiat şi gâtuit.
Ai citit şi Gogoaşa? …că eu m-am gândit la ceva: dar poate că ei se întâlnesc de fiecare dată şi… pun la cale o joacă, un joc, poate d’aia se întâlnesc?
Poate că oamenii, în genere, pentru asta se întâlnesc?
Eu mă întâlnesc cu prietenii pentru un joc intelectual.
Cu… prietena – pentru un joc erotic, cu altcineva – pentru un joc de-a războiul…
- Iar eu mă întâlnesc cu cineva pentru un joc erotico-intelectual.
- Asta-i! Tu te întâlneşti cu regizorul tău – bănuiesc – pentru un joc creativ-artistic-erotic-intelectual… un fel de RĂZBOI TOTAL.
- Nu prea văd, în ansamblu piesa.
- Nici eu, dar m-am gândit – numai leneşii gândesc – … că poate inventez pentru fiecare întâlnire câte un joc. Şi vad ce iese. Nu mă descuraja. Că eu şi aşa nu ştiu ce să fac.
- Iaka na! eu atâta îţi suflu în penele aripilor!
- Cred că piesa va avea un subtitlu: scene din viaţa vieţuitoarelor
- Ooo! asta da!!!!! perfect!!!! mai potrivit nici că se poate…atunci se justifică şi … bifurcaţiile discuţiilor.
- Ţi-am spus: leneşii se fac deştepţi… prin definiţie. Cineva scria, în alt context: dacă ar fi avut imaginaţie, numărul eroilor ar fi fost infim mai mic.
- O, da!

 

SCENA XVII

EA: Ascultă, Dino (e prima dată când îl porecleşte atât de drăgostos?), tu te-ai îndrăgostit vreodată… cu adevărat? Nu superficial, de vreun… chî, chî!… model de-al tău. Fără intenţii mercantile sau animalic-libidinoase…
EL: Cu adevărat? Fără… cuvintele celea straşnice… pe care le aud întâia dată?
EA: Da! Hai că simt că – da. Povesteşte! Descoasă-te! Desfă-te! Dezgoleşte-te! Eu-s numai exclusiv ochi şi urechi.
EL: Da, am fost odată îndrăgostit pe-adevăratelea. Nici azi nu pot s-o uit… Domnişoara ceea venise… nici nu ştiu de unde venise. Era prietena unei prietene a colegului meu de facultate, cam aşa cred că a ajuns în atelier.
EA: A fost în atelier? (arătând spre canapea) aici? (el neagă, cu gesturi, ea arată spre podea, spre un cub…) Aici?
EL (arătând spre fotoliul în care şede acum Ea): Aici am stat.
EA: Aţi stat? Împreună? Într-un fotoliu? Dino, te omor!
EL: Vrei să-ţi povestesc?
EA: Spune…de-amu… Văd că te-ai pornit şi vrei să răscoleşti amintiri duioase, vrei să savurezi, vrei să-ţi baţi joc de mine…
EL: Stop! Gata. Vrei… să nu-ţi povestesc nimic?
EA: Povesteşte… Eu-s numai ochi şi urechi…fără gură. Tac.
EL: Nu ştiu de unde venise, era frumoasă, cu ochi mari, cu buze senzuale şi nu ştiu cum timidă. Asta mă făcea şi pe mine să tac mai mult, în timp ce toţi ceilalţi – era o gloată mare atunci – erau gălăgioşi, spirituali, glumeţi. Numai noi doi stăteam ca două statui şi ne furam, intermitent, din priviri. Ca nişte copii. Chiar îmi era ciudă, încercam să spun ceva şi îmi ieşeau din gură nişte banalităţi nelegate, nearticulate.
EA: Dar ea?
EL: Ea, ca o domnişoară modestă, tăcea şi zâmbea. Avea un zâmbet…
EA: Dino, tu iar începi?
EL: Eu încep?!
EA: Gata, gata, zi-i, povesteşte… mai departe.
EL: Cineva dintre colegi tocmai se lăsase de pictură şi se apucase de cinematografie, îşi cumpărase o cameră de filmat. Era nou-nouţă, nu avea peliculă, dar prietenii începură a se juca de-a filmul… Copchii! Unul „regiza” scenele, altul le „filma”. S-a apropiat de noi, care stăteam timizi într-o parte: „Aşa… vino-ncoace… pune mâna aşa, nu v-aţi văzut demult, îmbrăţişaţi-vă, priviţi-vă în ochi…pauză, îmbrăţişaţi-vă încă o dată, priviţi-vă în ochi adânc-adânc. Apropiaţi-vă buzele, ciupiţi un sărut scurt, sec, ne-senzual, apoi încă o dată, acum muieţi-vă buzele în buzele celuilalt, tot mai senzual, tot mai profund, aşa, sărut obraznic de tot, sărut francez, cu limba, acum tot mai pătimaş, sufocaţi-vă, reciproc, rupeţi-vă hainele de pe voi…”
EA: Ho! Stop camera! Aţi înnebunit?
EL: Cam aşa exclamase „regizorul” nostru de atunci: „Stop camera! Aţi înnebunit?” De fapt, totul era un joc… Prietenilor le era distractiv să-şi bată joc de noi, cei mai timizi şi până la un moment noi eram cei mai neîndemânatici „actori”. Dar când a trebuit să ne sărutăm, am început să ne sărutăm pe adevăratelea, tot mai pasional, sub privirile uimite ale prietenilor. Nu ne-am rupt hainele de pe noi, deşi cred că puteam să facem şi asta, sfidător. În fine, ne-am pomenit că ne „filmau” în timp ce stăteam în fotoliu şi ea – în braţele mele…
EA: Dino!
EL… şi când prietenii, oarecum… surprinzător de delicaţi (pentru mine) s-au retras să „filmeze” panorama oraşului, i-am spus – oare cum de îndrăznisem? – că aş vrea s-o strâng în braţe, că aş vrea s-o sărut… fără martori. „Şi eu”, îmi şopti. Ne-am înţeles că a doua zi, la aceeaşi oră, va veni singură, discret, va suna de două ori scurt, o dată – lung. Nici nu bănuiam că toţi prietenii, care „filmau” şi încă „indiferent-dezinvolt” panorama oraşului, erau… numai urechi. A doua zi, toţi prietenii, toţi, unul ca unul, sunând „două scurte, unul – lung”, erau în atelier. Când intră ea, în atelier era un roi de bondari, agitaţi, gălăgioşi. Ce-o fi crezut fata despre mine? Că i-am chemat… să ne ţină lumânarea? Idioţii ăştia, dintr-un fel de gelozie – altfel cum să-mi explic? – au venit… nu ca la spectacol; au venit să ne strice întâlnirea. Parcă se temeau că mă vor pierde pe mine (aşa-mi ziceau ei, când i-a întrebat la ce au venit: „Ne temeam, frate, că fata o să te prăpădească”, glumeau… Fata a stat un timp, a invocat nu mai ştiu ce motiv şi a plecat. De atunci nu am mai văzut-o. Se zice că a mers să facă arhitectura la Leningrad, dar cine ştie?
EA: Ei lasă, nu plânge… Erai îndrăgostit? Mititelul… Hai vino la mine… Cum zicea regizorul acela… „… pune mâna aşa, nu v-aţi văzut demult, îmbrăţişaţi-vă, priviţi-vă în ochi…pauză, îmbrăţişaţi-vă încă o dată, priviţi-vă în ochi adânc-adânc. Apropiaţi-vă buzele, ciupiţi un sărut scurt, sec, ne-senzual, apoi încă o dată, acum muieţi-vă buzele în buzele celuilalt, tot mai senzual, tot mai profund, aşa, sărut obraznic de tot, sărut francez, cu limba, acum tot mai pătimaş, sufocaţi-vă, reciproc, rupeţi-vă hainele de pe voi…”

AR PUTEA SĂ URMEZE ŞI UN CITAT DIN CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Intermezzo

Voce la telefon: Câteodată mi-e greu să nu te identific cu EL. Ce roşie m-am făcut de furie citind prostiile astea drăgăstoase care… ţi s-au întâmplat cu… cine ştie ce prăpădite. Că doar nu îmi vei spune că le-ai inventat de dragul piesei! Le-ai scotocit din memoria ta… „afectivă”! sigur că da! Văd că te-ai pornit şi vrei să răscoleşti amintiri duioase, vrei să savurezi, vrei să-ţi baţi joc de mine…

 

SCENA XVIII

Atelierul foarte… „curat”: multe obiecte lipsesc ori sunt adunate într-un loc, mult spaţiu liber, toate instrumentele pentru pictură sunt strânse…

EA (intră repede, dar se opreşte, brusc: cuierul probabil nu e la locul lui, nici fotoliul în care ar fi preferat să „cadă” imediat ce intră, privindu-l pe El oarecum absent, pe un scaun, ascuţind un creion): S-a întâmplat ceva? Curăţenie generală? Catastrofă naturală? Evacuare forţată? Vreo mândră pretinde la … „spaţiul locativ”? Schimbare totală de orientare… profesională? Te-ai lăsat de pictură şi de fotografie? Te apuci de teatru? (pauză) De ce taci? Ce a fost pe aici? Tornado? Război? Percheziţie?
EL: Percheziţie. Cum de te-ai priceput?
EA: M-am priceput?! După ce ţi-am enumerat toate năpastele… (brusc, speriată uşor): Cum – „percheziţie”?! Cine a făcut percheziţie?
EL: Eu de unde să ştiu?
EA: Dar cine ştie?
EL: Ăştia… Procuratura. Poliţia. Anchetatorii.
EA: Căutau aur? Nu le-ai spus că aurul tău nu-i acasă? Nu le-ai spus că se întoarce mai târziu?
EL: Lasă. Nu-mi arde de glume.
EA: Vorbeşti serios? (dintr-odată, speriată): Ce căutau?
EL: Ştiu eu?… Bani… Lucruri furate?
EA: De unde?
EL: Din apartamentul de mai jos.
EA: Demult?
EL: Recent. Cineva a forţat uşa, pornind, iniţial, ventilatorul comun, de aici, de la etajul tehnic, ca să nu se audă nimic. Au forţat şi au intrat în casă cu tot cu cutia uşii. Au deschis safeul şi au luat nişte documente bancare foarte importante. Şi nişte bani. Mulţi bani. Uite-aşa!…. (încercând să glumească): Fără să ia „diamantele din piciorul mesei din sufragerie.” Documentele le-au găsit ascunse chiar în cutia ventilatorului, aici, la etajul tehnic adică. Banii însă nu-s. Era şi firesc să mă bănuiască pe mine, altcineva nu era în preajmă. M-au întrebat dacă nu a fost nimeni pe la mine în aceste zile. Nu le-am spus nimic de tine, că ar fi fost prea mult de explicat… N-au găsit nimic, bineînţeles, dar faptul în sine… Prea multora le stă în gât atelierul meu. Prea multe suspiciuni… Va trebui să plec. Ş-apoi, vorba ta – e nevoie de o … „schimbare de orientare profesională”. Mă fac actor? Mă iei în ghilda actorilor-actriţelor?
EA: Nu sunt actriţă.
EL: Ştiu: eşti artistă.
EA: Nu sunt artistă.
EL: Ce eşti? Stai că ghicesc acuşi, stai că-ti spun eu cine eşti… Eşti o mulgătoare… nu, e prea banal, eşti o învăţătoare în clasele primare… ba nu, ce ai fi căutat aici? Stop! Am înţeles! M-am dumerit! Părinţii tai s-au dus in Italia, tu ai vrut să fii cântăreaţă, dar ai fost nevoita sa faci şcoala de meserii si eşti… tencuitoare-zugrav… Coleg de breasla (aici as năuci publicul cu lecţii de lucrări de finisare in construcţie!)! Tot un fel de pictor! Numai ca unul solicitat! Ai primit o comanda de la o firma de bla-bla-bla… care se afla tot aici, la un etaj tehnic, dar ai încurcat scara… Ai văzut vopsele, dezordine de şantier si ai crezut ca ai nimerit unde trebuie…” Am ghicit?
EA (zâmbind, oarecum, trist): Aproape…
EL: Atunci cine eşti dumneata… (patetic) frumoasă şi enigmatică necunoscută?Căutătoare de comori? Alpinistă? Contabilă? Bucătăreasă?
EA: Bucătăreasă.
EL: Nu e deloc nostim. Nu e deloc original… Dar poate este.
EA: Sunt bucătăreasă. Sunt curier la o pizzerie.
EL: Stai aşa! Cum vine asta?
EA: Toată viaţa am vrut să fiu artistă. Dar mama a insistat să fac contabilitatea. Am absolvit colegiul. La Universitate n-am intrat. Am făcut cursuri de bucătăreasă. M-am angajat la o pizzerie, cu gând că fac cumva şi facultatea de actorie. Adunam bani. Dar abia îmi ajungea pentru cele curente. Atât.
EL: Asta-i o bună poveste pentru când ai să fii scriitoare? Cenuşăreasa care vrea să fie prinţesă? Dar Concursul „Ars amandi”? Dar piesa pe care o „repetai”? Dar clipul în care trebuia să te filmezi?
EA: În ziua ceea citisem anunţul despre concurs şi mi-am amintit că la liceu am participat la un concurs de monologuri dramatice: „Secunda care sunt eu”, luasem o menţiune şi mă gândeam… să particip la concurs.
EL: Dar studioul? Platoul de filmări? Clipul?
EA: Primisem comanda de la un studio de filmări, era adresa asta. Le duceam pizza. (pauză). Când am urcat aici, la etajul de mai jos era spartă uşa… era forţată în interior, cu tot cu ramă, cu tot cu cutie. Am intrat din curiozitate, gândind că, dacă s-a întâmplat ceva, poate că cineva are nevoi de ajutor. Nu era nimeni. Nu era mare dezordine, numai un safeu deschis, o rangă, nişte chei şi… nişte bani pe poliţa de jos a safeului… Nu m-am putut reţine… Eu de trei ani încerc să adun cel puţin de o haină mai ca lumea, de nişte cărţi, nu mai vorbesc de studii… Şi muncesc, muncesc zi de zi, zi şi noapte…
EL: Ei da, iar aici – o groază de bani, adunaţi, bineînţeles, prin metode necinstite…
EA: Ce contează? Eu nu aveam când să mă gândesc. M-a împins necuratul şi i-am luat. Atât.
EL: „Atât.” Simplu. Şi ce ai făcut?
EA: Se auzea liftul, m-am speriat şi am urcat scările aici… La început nu era nimeni, apoi… când am vrut să cobor, se auzeau deja vorbe pe palier. Am aşteptat un timp şi am revenit… Restu-i … improvizaţie.
EL (rău): Trebuie să-ţi spun, dom-ni-şoa-ră, că arta „im-pro-vi-za-ţi-ei” o posezi la perfecţie. Te aplaud… furtunos. Şi eşti o bună actriţă. Chiar meriţi să faci facultatea… deşi – la ce ţi-ar trebui, când te descurci şi fără ea? Dar ce mă fac eu că mi-am pierdut din cauza dumitale încrederea în vecin? Unde-s banii, nenorocito?! Nemernico! Unde-s banii? –  te întreb!
EA: Aici?
EL (speriat): Unde – aici?
EA: Aici, în geantă.
EL: Tu porţi cu tine în geantă o sută de mii de dolari? Tu ştii că eşti ne-bu-nă? Tu ştii că eşti… bu-nă de legat?
EA: Ştiu.
EL (într-un moment, începe să râdă, aproape isteric): Eşti ne-bu-nă! Arată-i.
EA (Scoate un pachet, îl desface, banii se împrăştie): Iată-i… Maaare lucru! Poţi să-i duci vecinului. Nu-mi trebuie.
EL (aruncând banii, neglijent-teatral) Nici mie nu-mi trebuie (imitând-o): „Maaare lucru!” Eşti nebună! Dar ce-i cu cutia aia din geantă? Mai ai încă un pachet de bani acolo?
EA: Nu. Asta-i pizza.
EL: Nu mă-nnebuni! E pizza CEEA? O porţi cu tine? Ce flămând îs eu acum (imitând o frază în „trei limbi”): „La plus speed pizza!” Ştii că-i gustoasă? (pauză, ambii mănâncă) trebuie să născocim ceva cu banii ăştia. Cum să facem să-i întoarcem? Hai, zi-i, că tu eşti cu ideile!
EA: Eu-s… cu improvizaţiile. TU eşti cu ideile.

Soneria sună scurt, apoi tot mai intens. Ambii strâng banii în grabă, încurcându-se unul pe altul.

 

SCENA XIX

Un spaţiu improvizat ca pentru concurs, de exemplu, avanscena, dacă e detaşată suficient, ori crearea unor pereţi cu ajutorul draperiilor, culiselor, cortinelor, fundalurilor simple, alb-negre.

EA: Azi sunt… un cub  (Îşi aduce în faţă un cub, se aşază pe el, urcă pe el, sau doar îl priveşte). Un cub „polivalent” funcţional. Un cub perfect. Cubul este chiar perfecţiunea formei. E, cum aş fi perfecţiunea întruchipată. Un cub e scândura volumerică. Un cub e borcanul perfect geometric. Ce să mai vorbim, un cub e scaun şi e masă în starea lor naturală, nestricată de civilizaţie. Cubul e minimalismul absolut. Toate obiectele pot fi reduse la forma cubului. Cubul nu poate fi redus decât la el însuşi.
Dar n-am fost toată vremea un cub. Mai înainte eram un şevalet care… susţinea pânza pe care cineva picta pe altcineva… Doamne, parcă le ţineam lumânarea! Dar poate că eram mai curând creionul sau  cărbunele, sau  creta cu care îmi desenam universurile dorite, lumea mea, pe pereţii dormitorului meu, pe pereţii palierului, pe toate foile care îmi nimereau sub mână, pe gardul şantierului de vizavi, pe bolta cerului, pe toate suprafeţele şi în găurile dintre lucruri…Sau dimpotrivă, îmi desenam pe pereţi viaţa asta lipsită de culoare…
Dar poate nu eram un creion-cărbune-cretă, poate eram o bucată de scândură, pe care desena ceva… altcineva, poate eram o scândură pe care sărea, dintr-un picior în altul, un actor sau o actriţă, încercând să amuze publicul… Poate că eram… dar ce mai contează? – azi sunt un cub. Sunt un cub care poate fi borcan, care poate fi scenă, care poate fi tot ce doriţi…
Sau eram un borcan (ia un borcan); un borcan simplu şi chiar un borcan gol, dar uitaţi-vă ce forme, ce linii graţioase, ce rotunjimi!… Eram un borcan pe care puteai să-l umpli cu ceva util, eram un borcan transparent dar ermetic, puteai să depozitezi o lume întreagă în el. Puteam să adun tot ce îmi trecea prin minte, ori ce credeau util părinţii şi buneii, mai apoi prietenii şi prietenele. De ar fi să vă povestesc cu cât rahat au încercat să-mi umple acest borcan: Dacă aţi şti cu cât rahat l-am umplut eu! Dar cred că  imaginaţia voastră poate să utilizeze mult mai divers şi mai raţional borcanul propriu decât v-am spus eu aici…Ba chiar sunt convinsă că l-aţi şi umplut cu suficient rahat până acum. Se vede pe mutrele voastre, deloc adiind a ciocolată cu alune. Eram! Demult! S-a spart borcanul acela. Ţăndări, cioburi inutile. Măcar să fi fost urcior, ar fi contat, pentru nu ştiu care muzeu, cioburile… Dar poate nu eram borcan…
Dar poate că eram un scaun, care urla cândva de pe scenă: Azi sunt… un scaun. Nu, nu aşa: AZI SUNT UN SCAAUUN!!! Nu râdeţi, într-adevăr, azi sunt un scaun… Vreau să vă spun – poate aşa o să mă înţelegeţi mai uşor – că nu am fost toată vremea un scaun. Nu! Mai înainte eram altceva. Mai mult decât atât: eram CU TOTUL ALTCEVA!
Ce contează? Azi sunt un cub. Sunt perfecţiunea care adună toată gândirea geometrică. Şi nici măcar n-am colţul acela rupt, ca în poezia tipului… am uitat. Ce poate fi mai perfect decât cubul? Ceee? O sferă? Bagă-ţi sfera ceea… ştii tu unde….Că nu-i bună nici de… scaun.
Eu sunt cubul – obiectul perfect – pentru că asta sunt azi. Cubul meu de azi este scândura mea şi este sfera mea. Pot… să mă aşez pe acest cub, pot să urc pe el şi să privesc din altă perspectivă lumea. Cercul poeţilor dispăruţi aţi privit? Nu? Eh, ce ştiţi voi?! Uitaţi-vă ce obiect comod. Poţi să pui pe el ce vrei. Poţi face o masă din el – e suficient un ziar, un borcan cu vin, o bucată de brânză şi o ceapă.
Aveţi gusturi prea rafinate? Atunci – fără ceapă. O lămâie merge? O lămâie merge. Şi măsline în loc de brânză. Şi o sticlă de votcă în loc de vin. E bine aşa? Asta e – cubul e polivalent şi e perfect…
Ce să mai vorbim despre nişte… scaune?

CORTINA

FINAL ALTERNATIV
(VALABIL-POSIBIL ÎN CAZUL ÎN CARE PIESA VA ALUNECA SPRE UN DRAMATISM LATENT, POATE INEXPLICABIL)

„… Eu sunt cubul – obiectul perfect – pentru că asta sunt azi. Cubul meu de azi este scândura mea şi este sfera mea. Pot… să mă aşez pe acest cub, pot să urc pe el şi să privesc din altă perspectivă lumea. Cercul poeţilor dispăruţi aţi privit? Nu? Eh, ce ştiţi voi?! Uitaţi-vă ce obiect comod. Poţi să pui pe el ce vrei. Poţi face o masă din el – e suficient un ziar, un borcan cu vin, o bucată de brânză şi o ceapă.
Aveţi gusturi prea rafinate? Atunci – fără ceapă. O lămâie merge? O lămâie merge. Şi măsline în loc de brânză. Şi o sticlă de votcă în loc de vin. E bine aşa? Asta e – cubul e polivalent şi e perfect…
Ce să mai vorbim despre nişte… scaune?”

Plecăciuni, eventual – aplauze…

Ei, acum chiar am aripi… şi pista de lansare – e întotdeauna la îndemână.

Se retrage în spate, urcă scările pe acoperiş…
Lumina se stinge un timp, apoi se reaprinde.
După o pauză – un sunet în uşă, intră El, văzând uşa deschisă, o caută, alarmat urcă pe acoperiş, peste un timp coboară, continuă să caute, se lasă obosit şi speriat pe fotoliu. Cineva sună. Peste un timp sunetul se repetă, mai lung, apoi încă mai lung, apoi – unul lung şi două scurte, unul scurt şi două lungi…

CORTINA