Ящик монтажный пластиковый, чемодан пластиковый plastic-system.ru. . ieftin inregistrare domenii md in Moldova

Eugen LUNGU

Cimitirul din Praga (Iaşi, Polirom, 2010. Traducere de Ştefania Mincu), noul roman al lui Umberto Eco, este făcut parcă să ilustreze o celebră maximă a lui Stanislaw Jerzy Lec, maestrul paradoxurilor: „Dacă din istorie s-ar elimina tot ce e minciună, asta încă nu înseamnă că ar rămânea doar adevărul. S-ar putea întâmpla să nu rămână în genere nimic”.
Şi în această nouă carte, scriitorul italian alege drept materie epică a tramei istoria şi întortocheatele ei cotloane. Spre deosebire însă de Numele trandafirului sau, să zicem, Pendulul lui Foucault, Cimitirul… e un roman întors pe dos ca reţetă şi concept. Dacă în precedentele scrieri personajele încercau febril să descopere un mare secret (al unei biblioteci monastice şi al crimelor legate de ea, al templierilor, al masonilor etc.), atunci în recentul best seller, personajul-cheie Simonini, un infernal măsluitor al destinelor umane şi al cauzalităţilor istorice, deconspiră dedesubturile secrete ale unui şir de evenimente care au zguduit Europa. Cititorul va fi surprins să realizeze cât de primitive şi de cinice sunt uneori motivaţiile unor întâmplări cruciale care schimbă evoluţia normală a naţiunilor. Eco ne arată istoria cu rădăcinile în sus! Răsucite spasmodic şi crispate de o mulţime de concreţiuni noduroase.
Germenul epic – şi chiar titlul! – noului roman e de găsit în Pendulul lui Foucault, capitolele 91-97: „Şi apoi logica noastră era logica faptelor. Ne plăcuse mult afacerea cu cimitirul din Praga [subl. mele – e.l.]. Era povestea unui anume Hermann Goedsche, un mic funcţionar poştal prusac. Acesta publicase deja unele documente false pentru a-1 discredita pe democratul Waldeck, acuzându-l de a voi să-l asasineze pe regele Prusiei. Fiind demascat, devenise redactorul organului marilor proprietari conservatori, Die Preussische Kreutzzeitung. Apoi, sub numele de sir John Retcliffe, el începuse să scrie romane de senzaţie, printre care Biarritz, în 1868. Aici descria o scenă ocultistă care se desfăşura în cimitirul din Praga, foarte asemănătoare cu adunarea Iluminaţilor pe care Dumas o descrisese la începutul lui Joseph Balsamo, unde Cagliostro, şeful Superiorilor Necunoscuţi, printre care Swedenborg, urzeşte complotul Colierului Reginei. În cimitirul din Praga se reunesc reprezentanţii celor douăsprezece seminţii ale lai Israel care-şi expun planurile pentru cucerirea lumii.
În 1876 un pamflet rus relatează scena din Biarritz, dar ca şi cum s-ar fi petrecut realmente. Şi tot aşa face în 1881, în Franţa, John Readcliff Le Contemporain. Şi se spune că ştirea vine din sursă sigură, de la diplomatul englez sir. În 1898 un anume Bournand publică o carte, Les Juifs, nos contemporains, în care relatează scena din cimitirul din Praga, şi spune că discursul subversiv este ţinut de marele rabin John Readcliff. O tradiţie ulterioară va spune, dimpotrivă, că adevăratul Readcliff fusese condus în fatalul cimitir de către Ferdinand Lassalle. evreu şi socialist” (Umberto Eco, Pendulul lui Foucault. Traducere de Ştefania Mincu şi Marin Mincu. Constanţa, Editura Pontica, vol. II, p. 142-143).
Aşadar, capitolele 91-97 ale celui de-al doilea roman al lui Eco par un résumé pentru recenta operă. Cele peste douăzeci de pagini din Pendulul… prefigurează situaţiile, intrigile şi chiar personajele, enunţând şi numele personajului central, Simonini, dar şi „meseria” de falsificator a acestuia: „Scrisoarea lui Simonini, făcută să circule abil prin Paris, îl pusese în dificultate pe Napoleon” (op. cit., p. 132).
În Pendulul…, Eco atingea razant, la o curbă a subiectului, aceste momente, naraţiunea fiind imediat absorbită de alte centre de interes. Întorcându-se la capitolele respective, autorul le dezvoltă în noul angrenaj epic până la dimensiunea unui roman autonom.

ISTORIA DE HÂRTIE

Toate întâmplările pe care le inventează Eco sunt de fapt un joc secund al livrescului. Semiologul ştie foarte bine că e superfluu să repovesteşti faptul istoric din perspectiva codurilor epice aplicate cândva de un Stendhal sau Tolstoi. Tentativa s-ar solda cu o eşuare lamentabilă în epigonism ieftin şi neproductiv. Aşa că profesorul încearcă să citească istoria ca pe o proiecţie livrescă, actul istoric ca atare fiind de fapt o reproducere a actului scris premergător evenimentului, întâmplării. Adică istoria se derulează după cutumele romanescului, ficţionalul fiind oferit ca realitate. Şi dacă arta e o minciună, o minciună va deveni şi realitatea. Romanul este deci o poveste despre falsurile istorice speculate politic.
Eco îşi plasează povestea sa în plin secol XIX, secol animat în Europa Occidentală de două evenimente epocale – mişcarea carbonarilor din Italia, în fruntea căreia se afla Garibaldi, şi Comuna din Paris, antrenând după sine Războiul Franco-Prusac. Pe fundalul acestor mari tulburări sociale se petrec faptele reale sau închipuite ale unui subiect stufos, cu actanţi de cele mai diverse origini: italieni, francezi, turci, ruşi etc. Şi basarabeni!
Perspectiva narativă nu e una frontală, care ar scoate în prim-plan liderii revoluţionari şi anturajul lor – să zicem Garibaldi şi căpitanii săi dirijând „cămăşile roşii”. Aceştia apar episodic, figurile lor fiind focalizate la distanţă, într-un plan secund, căci nu pe ei îi alege prozatorul drept protagonişti, ci se fixează epic pe cei din eşalonul doi: un intendent al armatei lui Garibaldi, executanţi mărunţi şi purtători ai poverii directe a războiului. Printre aceştia fojgăiesc agenţi de tot soiul, băgători de seamă, angajaţi suspecţi ai serviciilor secrete care îşi fac treaba nu pe câmpurile de luptă, unde se moare eroic în văzul camarazilor, ci în ariergardă, prin taverne, la mici agape unde limbile dezlegate de poşircă spun involuntar lucruri care, trecute prin urechea şi condeiele dubioase ale delatorilor (Simonini e doar unul dintre ei!), devin informaţii. Pe care le mânuiesc apoi, după bunul lor plac, şefii serviciilor secrete. La fel în Parisul comunarzilor, unde istoria se hotărăşte şi se face nu atât în pieţe şi pe baricade, ci în debarale, în atenanse umbratice şi prăfuite, în taverne mizere sau restaurante luxoase cu meniuri de vis. Dar mai ales în subsolurile şi haznalele capitalei franceze. E deci o istorie de subterană, de gang, cu crime adevărate şi cu făptaşi anonimi, alta decât cea care se întâmplă la suprafaţă, o istorie prefabricată, concepută şi elaborată în „laboratoarele” poliţiei secrete şi servită ca singura posibilă.  Ori inventându-i-se alte intenţii şi alte direcţionări, venind în răspăr cu versiunea făcută publică. „…Politica este adesea hotărâtă de noi, nişte umili slujbaşi ai statului, nu atât de cei care guvernează de ochii poporului” (p. 111), decretează cu falsă umilinţă, dar mai ales cu maliţie prost camuflată Bianco, unul dintre slujbaşii serviciilor secrete italiene. Ei pot discredita sau pot minimaliza orice. Il Risorgimento, Garibaldi, „detaşamentul celor o mie”, evenimente şi persoane care decideau independenţa şi unificarea Italiei, acumulând entuziasmul şi mândria peninsularilor, sunt compromise în taină de aceleaşi servicii oculte prin fals şi manipulări ale mass-media: „Expediţia garibaldiană a fost inspirată de sentimente de iubire de patrie, dar pentru a putea interveni s-o disciplinăm, o să spun altfel, s-o neutralizăm, va trebui să putem demonstra, prin zvonuri bine răspândite şi prin articole de gazetă, că ea a fost contaminată de personaje ambigue şi corupte, încât a devenit necesară intervenţia piemonteză” (p. 117). Eco se ocupă în roman şi de „scandalul Dreifus”, cel mai sonor caz de difuzare a unui neadevăr şi de îndoctrinare a opiniei publice a unei întregi naţiuni (europene!).
Eco nu ar fi Eco dacă nu ar decripta şi mecanismul de producere a acestor falsuri cu lung ecou şi rezonanţă mondială, mai ales că acestea au în subsidiar sau ca punct de pornire… pura ficţiune literară. Profesorul semiotician deconspira sursa de inspiraţie a simbriaşilor racolaţi de slujbele secrete încă în Pendulul…, unde cita nume de autori şi subiecte imaginate de aceştia.
Eugène Sue în ultimul capitol din Misterele poporului sau Istoria unei familii de proletari (1856), roman-fluviu publicat în şaisprezece volume, prelungind o temă din Evreul rătăcitor şi din Misterele Parisului, reactivând şi personaje din cele două romane anterioare, compune un text care peste jumătate de secol cineva îl va da drept document autentic – Protocoalele Înţelepţilor din Sion. Acelaşi text va fi plagiat şapte ani mai târziu de Maurice Joly în Dialog în infern între Montesquieu şi Machiavel (1864), plagiatorul punând discursul plin de cinism, inclusiv adagiul „scopul scuză mijloacele” în gura diabolicului Machiavelli.
Scena din cimitir are şi ea surse literare absolut verificabile (vezi mai sus):   Alexandru Dumas-tatăl şi romanul acestuia Joseph Balsamo, John Retcliffe şi destul de întortocheata istorie Biarritz sunt cele mai cunoscute nume şi cărţi care servesc drept materie primă pentru confecţionarea „basnelor”, cum numeau cronicarii noştri tertipurile istoricilor mistificatori. La aceste cărţi se adaugă un set de opuscule minore cu trame destul de vagi, articole de ziare şi reviste care ţes o intrigă secretă. Toate conduc spre o întâlnire (sau un şir de întâlniri) de taină a capilor evreimii în cimitirul din Praga, unde, chipurile, se pune la cale un complot împotriva creştinătăţii. Peste obscurele convocări ale leviţilor se suprapune ingenios şi o reuniune a iezuiţilor, de dată mai recentă, în aceeaşi  atmosferă sepulcrală. Evident, în acelaşi cimitir praghez invocat în fabulaţiile literare. Sigur că întâlnirea nu a avut loc niciodată şi episodul din cimitir este o pură ficţiune a literaţilor! O ficţiune dezvoltată după cea mai ordinară reţetă a romanului gotic: noapte, morminte, lespezi de piatră cu semne cabalistice, o ceată de indivizi obscuri, ce par emanaţii negre ale iadului, izvodind planuri diavoleşti împotriva umanităţii vegheate de cruce. Această scenă, excesiv romantizată,  face din  cimitir un sediu simbolic al răului.
Întrebarea e firească – de ce anume Praga? Simonini, autorul consacrat al falsurilor, un italian dirijat de poliţia secretă a ţării sale, se explică fără echivocuri: „îmi spusesem că un eveniment plasat la Paris sau, şi mai rău, la Torino ar fi putut fi controlat. Trebuia să-i adun pe iezuiţii mei într-un loc mai puţin accesibil chiar şi serviciilor secrete piemonteze, despre care până şi ei să aibă doar informaţii legendare. Pe când iezuiţii puteau fi pretutindeni, polipi ai Domnului, cu mâinile lor ca nişte căngi întinse şi asupra unor ţări protestante” (p. 106).
Ca mistificarea să atingă cotele paroxistice ale derizoriului, aflăm pe parcurs că nimeni dintre cei care descriau scena din cimitir nu fuseseră şi nici nu văzuseră cu ochii proprii acel loc lugubru. Nici chiar marele plastograf Simonini care mărturiseşte direct, fără mari scrupule, cum a ajuns să-şi fixeze geografic proiectul mincinos: „Cel ce trebuie să falsifice documente trebuie să se documenteze totdeauna – iată de ce frecventam bibliotecile. Bibliotecile sunt fascinante: uneori pare că stai sub acoperişul unui peron de staţie feroviară şi, consultând nişte cărţi despre ţinuturi exotice, ai impresia unei călătorii către ţărmuri îndepărtate. Astfel mi se întâmplase să dau într-o carte peste unele gravuri frumoase ale cimitirului evreiesc din Praga. Părăsit acum, se aflau în el aproape douăsprezece mii de lapide într-un spaţiu foarte îngust, însă mormintele erau pesemne mult mai multe, deoarece, în decursul câtorva secole, multe straturi de pământ fuseseră suprapuse. După ce cimitirul fusese părăsit, câte cineva înălţase la loc unele morminte îngropate, cu lespezile lor, aşa încât se crease un fel de îngrămădire neregulată de pietre funerare înclinate în toate direcţiile (sau poate că evreii erau cei care le împlântaseră aşa, fără grijă, străini cum erau de orice simţământ al frumosului şi al ordinii).
Locul acela acum părăsit îmi convenea, chiar pentru incongruitatea lui: din ce motiv viclean iezuiţii hotărâseră să se adune într-un loc ce fusese sacru pentru evrei? Şi ce control aveau asupra acelui loc uitat de toţi si poate inaccesibil ? Toate erau întrebări fără răspuns, care ar fi conferit credibilitate povestirii, deoarece socoteam că Bianco credea cu tărie că, atunci când toate faptele par integral explicabile şi verosimile, povestirea e falsă” (p. 106).
Ca şi în multe din romanele sale precedente, profesorul Eco îşi dirijează subiectul şi personajul spre obişnuitul paradis semiotic – biblioteca. Ea este, din păcate, sursa de inspiraţie pentru marele farsor Simonini, ea dă pinteni imaginaţiei bolnave a acestuia, stimulându-i astfel gândirea spre crearea mitului buchinistic. El e demiurgul cel rău care re-croieşte adevărul, imaginând o realitate postmodernă, vizibilă doar în oglinzile virtualităţii. Atât doar că la fabricarea falsului imaginaţia artistică e improprie, documentul „creat” fiind supus restricţiilor specifice unei delaţiuni ordinare: „Ca un bun cititor al lui Dumas, nu-mi displăcea să redau noaptea aceea şi banchetul acela, mohorâte si înspăimântă­toare, cu câmpul sepulcral abia luminat de o seceră de lună anemică şi cu iezuiţii aranjaţi în semicerc, aşa încât, văzut de sus, din cauza pălăriilor lor negre cu boruri largi, solul părea că foşgăie de gândaci – sau să descriu rânjetul diabolic al părintelui Bechx în timp ce enunţa intenţiile întunecate ale acelor duşmani ai omenirii (iar fantoma tatălui meu s-ar fi bucurat din înaltul cerului, ce spun eu, din fundul iadului aceluia în care probabil că Domnul îi prăvale pe mazzinieni şi pe republicani) şi apoi să-i arăt pe nelegiuiţii mesageri plecând în roiuri să vestească la toate sediile lor împrăştiate prin lume noul si diabolicul plan de cucerire a lumii, ca nişte păsări întunecate ce s-ar înălţa în albeaţa zorilor, ca să încheie noaptea aceea de adunare vrăjitorească.
Însă trebuia să fiu aspru şi esenţial, cum se cere într-un raport secret, fiindcă se ştie că agenţii de poliţie nu sunt nişte literaţi şi nu rezistă la mai mult de două-trei pagini.
Aşa că presupusul meu informator povestea că în noaptea aceea reprezentanţii Companiei din diferite ţări se întru­niseră la Praga ca să-1 asculte pe părintele Bechx, acesta li-1 prezentase participanţilor pe părintele Bergamaschi, care printr-o serie de întâmplări providenţiale devenise consilier al lui Ludovic Napoleon” (p. 107). Ş.a.m.d.
Simonini e un as, un artist al minciunii care împinge perfecţiunea falsului până la nivelul stilisticii frazei.
Aşa dar, ceea ce era doar enunţat în Pendulul… – că Protocoalele… sunt un fals, un text de ficţiune literară, iar scena din cimitir aşijderea, aici este demonstrat cu lux de detalii şi argumente, Eco punând însuşi falsificatorul să facă mărturiile cuvenite. Romancierul dezvoltă pe parcurs încă o pistă ideatică – cum deviază aceste mistificări dreaptă cumpănă a lumii şi cum o simplă gogoriţă periclitează destinele unei întregi seminţii, dar şi viitorul unor inşi vinovaţi fără vină.

SIMONINI ŞI FETOR JUDAICA

Autorul alege pentru compoziţia sa o convenţie narativă destul de rodată în câmpul literaturii – jurnalul. Mai puţin obişnuit este însă faptul că jurnalul din roman e scris la două mâini, creându-se impresia, înşelătoare până la urmă, că diariştii ar fi doi: Simon Simonini, zis căpitanul, şi abatele Dalla Piccolo. Forma jurnalului e şi ea înşelătoare, deoarece evenimentele reproduse în el cuprind un segment de timp mult mai larg decât notaţiile aproape zilnice, aşternute scrupulos de cei doi între 24 martie şi 19 aprilie 1897, cu o revenire târzie, peste un an, cu noi înscrisuri – la 10 noiembrie şi – aparte – la 20 decembrie 1898. În filele jurnalului  încape practic întreg secolul al XIX-lea, căci povestea  lui Simonini debutează cu copilăria şi adolescenţa proprii, la care se adaugă şi isprăvile anterioare ale bunicului său. Textul ia astfel forma unor memorii deghizate în jurnal. După ce se alege cu gradul (fals!) de căpitan, protagonistul rememorează o viaţă bătucită ca pâsla cu ticăloşii şi crime. Unele episoade şi detalii, prea odioase, preferă să le treacă sub tăcere şi atunci intervine, cu partea sa de adevăr, abatele Dalla Piccolo, care nu e decât o dublură a eroului negru.
Simonini începe prin a  falsifica acte particulare, schimbând destinul unor inşi aparte, şi termină prin a măslui istoria unei Europe în care toţi luptă împotriva tuturor. El însuşi pare un fals al propriilor mistificări, deoarece umblă mereu deghizat în altă persoană, aşa că de la un timp memoria sa patinează confuză între identităţi de împrumut. Puţine personaje din literatură pot rivaliza cu negrul infernal din care e plămădită această arătare umană. Simonini urăşte totul, dar mai ales evreimea. Antisemitismul său e genetic şi se developează prin nume, aici autorul romanului angajându-se într-un mic joc semiotic. Personajul poartă numele lui Simonino din Trento, un băieţel de doi ani care, chipurile, ar fi fost măcelărit de evrei la 24 martie 1475 în scopuri ritualice. Un vechi eres, care a dominat până nu de mult, spunea că evreii îşi făceau azima de paşti cu sânge de creştin, băiatul fiind astfel victima lor. În realitate, corpul acestuia  fusese descoperit de câţiva  evrei în râu. Nenorociţii (habar nu aveau ce-i aşteaptă!) au dus cadavrul în faţa episcopului. Obscurantismul medieval s-a vădit imediat, societatea iudaică din localitate fiind învinuită de omor. Cum tribunalele în asemenea cazuri funcţionează perfect, cincisprezece inşi, evident evrei, au fost arşi de vii fără multă vorbă.  După un timp, băiatul a fost sanctificat cu numele de San Simonino. Eroarea sau mai bine zis oroarea judiciară a clocit în mentalul colectiv un antisemitism bine cultivat de biserică pe parcursul a 490 de ani. În  1965, Vaticanul a revăzut cazul, experţii ajungând la concluzia că motivul decesului a fost cu totul altul. Falsului martir i s-au ridicat  prerogativele de sfânt. Astfel numele ingenios ales de autor pentru cel mai odios dintre personaje reevoca poate cea mai nedreaptă sursă a unui antisemitism încă în floare.
Prenumele protagonistului – Simon – ne poate sugera şi o altă pistă de interpretare. Ca şi Simon Magul, vrăjitorul din Samaria care făcea trafic cu cele sfinte (de aici cuvântul simonie), Simon Simonini nu ocoleşte nici un păcat. Printre altele, el cumpără şi vinde ostii, pe care catolicii le folosesc la sfânta euharistie. Ostiile îi sunt „livrate”, prin înşelăciune, de o bătrână cotoroanţă care, în loc să le înghită la împărtăşanie, le scoate din gură şi le vinde. Cumpărătorii care le iau de la Simonini le folosesc în ritualuri satanice. Păcatul cel mai greu este însă altul – personajul face trafic cu adevărul, denaturând cu impertinenţă, fără să se sinchisească câtuşi de puţin de cele sfinte, realitatea.
Umberto Eco pune sub condeiul lui Simon Simonini o expresie care a şi făcut scandal. Plastograful de geniu şi antisemitul înrăit „accesează” în jurnalul său expresia  fetor judaica, ceea ce în traducere din latină înseamnă „putoare jidovească”. Ce e drept, Eco lasă cititorul să înţeleagă că sintagma ar fi fost folosită anterior de Victor Hugo. (În textul de la Polirom  apare însă scris greşit Hogo (p.44). Originalul italian ne convinge însă că e o evidentă eroare de tipar: „lo ha detto Victor Hugo”.)
Romancierul a avut grijă ca sintagma ofensatoare să derive de la o figură ficţională, cum spuneam, de o rară ticăloşie („Am vrut să fac din [Simonini] cel mai cinic şi  mai execrabil personaj din literatură”, a declarat Eco). Oricum, expresia  a şi provocat valuri într-o lume febricitată de ideea corectitudinii politice, în care alteritatea nu poate avea decât o imagine pronunţat pozitivă.
Simonini „teoretizează” de unde li se trage evreilor această particularitate odorifică: „… mirosul lor este legat de faptul că obişnuiesc să mănânce prea mult usturoi şi ceapă, şi poate şi carne de oaie şi de gâscă, îngreuiate de zaharuri lipicioase, care-i fac colerici”.
Apropo, îmbinarea latină nu este chiar atât de străină marii literaturi. Nu ştim cu exactitate dacă a fost sau nu utilizată de Hugo, dar cu siguranţă apare în Ulise, neuitatul roman al lui James Joyce. În episodul Cyrce, încărcat de apariţii fantomatice groteşti, sintagma e pronunţată de unul dintre medicii imaginari care îi pun lui Leopold Bloom, protagonistul romanului, diagnostice aiurite. Dr. Punch Costello constată că personajul Bloom e marcat olfactiv: „Fetor judaicus este cât se poate de perceptibilă”. E o aluzie la obârşia lui Leopold – acesta era fiul lui Rudolph Bloom, evreu ungur născut la Szomblathely, emigrat în Irlanda şi convertit ulterior la protestantism.  Ce e drept, în galimatiasul general şi harababura semivalpurgică a episodului. puţini o remarcă. În versiunea pe care o am (traducere şi note Mircea Ivănescu; Editura Univers, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996) sintagma nici nu este măcar explicată la Note.

*  *  *
Cu ea sau fără ea, Eco şi-a aprins deja paie în cap. Simonini e o rară canalie, urându-i deopotrivă pe evrei, nemţi, spanioli, levantini, croaţi, ţigani, adică pe toţi, fără alegere, inclusiv pe italieni şi francezi, ai căror corcitură este. El îi despreţuieşte pe iezuiţi, asupra cărora produce falsuri (scena din cimitir).  Pentru acest campion al dispreţului total femeia este doar „un sac de excremente” etc., etc. Caz clinic! Din tot acest evantai de uri, e desprins, nu se ştie de ce doar antisemitismul, prozatorului făcându-i-se supărat din deget mai ales din această delicată direcţie. Se vede că avem deja un complex în faţa termenului şi a fenomenului ca atare, din moment ce se reacţionează atât de  nervos şi, am zice, chiar isteric, pe acest teren niciodată deminat de la război încoace.
Poemul lui Günter Grass despre Israel, publicat nu de mult, era întâmpinat cu aceeaşi înveninare doctrinară, care ar trebui să ne pună uşurel pe gânduri – nu cumva, distanţându-ne, strategic, de o extremă, cădem, fără să băgăm de seamă, în alta?
Dacă cineva vede în romanul lui Eco cea mai vagă nuanţă de antisemitism, atunci rezultă că acel cineva fie că a citit superficial cartea scriitorului italian, fie că e în genere un cititor superficial de literatură serioasă. Dimpotrivă, tot elanul narativ al subiectului, întregul eşafodaj argumentativ, construit nivel cu nivel, amploarea demonstraţiilor mergând pe orizontala şi verticala istoriei, scociorârea în nişele mai dosnice sau bine uitate ale secolelor, aducerea în prim plan a probelor scrise, colaţionarea surselor şi actelor, atât a celor reale precum şi a celor contrafăcute, au drept ţintă finală elucidarea faptului că Protocoalele Sionului, documentul în baza căruia s-a validat antisemitismul ca doctrină, sunt un fals fără acoperire reală! Fluturându-se Protocoalele…, principalul cap de acuzare, evreimea a fost prigonită metodic şi exterminată fizic. Deşi acţiunea romanului ţine în totalitate de secolul al XIX-lea, Eco prefigurează prin Simonini şi scrânteala doctrinală a acestuia holocaustul secolului XX. Personajul, care deocamdată doar teoretizează obsesiv despre „soluţia finală” aplicată iudeilor, are în viitor continuatori maniacali ce trec de la teorie, de la Mein Kampf, inspirată mai ales de pericolul iudaic şi de Protocoale…, la Ziklon B, gazul ce traducea în fapt abjecţia soluţiei.
În fond, aceasta e linia de forţă a romanului pe care se ţes toate celelalte intrigi!  După cum spuneam, în Pendulul… erau denunţate doar sursele falsului, în Cimitirul… e demistificat însuşi mecanismulelaborării acestui fals şi felul cum este apoi gestionat politic. La serviciile lui Simonini, emblematicul creator de gogoriţe istorice, nu renunţă nici un stat din zonă – Italia, Franţa, Germania, precum şi cele trei imperii – Rus, Otoman şi Habsburgic. Fiecare dintre aceste mari entităţi statale îşi urmăreşte propriul interes şi încearcă să exploateze cât mai profitabil o minciună cu picioarele extrem de lungi.

PARADA AUTENTICITĂŢII. PISTA BASARABEANĂ

Textul jurnalului, scris de cei doi nemernici care se spionează reciproc (Simonini şi Dalla Piccolo), este în permanenţă alternat de intervenţiile Naratorului. Acesta supraveghează cu ochi demiurgic întreaga istorie relatată de cuplul simbiotic, introducând corectivele de rigoare sau detaliile lipsă din mărturisirile ticăloşilor. Cu alte cuvinte, Naratorul este delegat în text de autorul atotputernic, care vrea să păstreze astfel autenticitatea jocului narativ. Acest truc epic este încadrat însă în cea mai autentică ramă istorică, cu figuri şi evenimente reale, uşor de recunoscut. Iată cum Naratorul (citeşte autorul) îşi defineşte formula adevărat-fictiv în Cimitirul din Praga, tablou epic bazat pe cea mai pură realitate, dar în care se proiectează cea mai pură ficţiune: „Singurul personaj inventat din această poveste este prota­gonistul, Simone Simonini – pe când bunicul său, căpitanul Simonini, nu e inventat, chiar dacă istoria îl cunoaşte doar ca misteriosul autor al unei scrisori către abatele Barruel.
Toate celelalte personaje (în afară de câteva figuri minore şi marginale, cum ar fi notarul Rebaudengo sau Ninuzzo) au existat realmente şi au făcut şi spus lucrurile pe care le spun şi le fac în acest roman. Afirmaţia nu este valabilă numai pentru personajele care apar cu numele lor adevărat (şi, cu toate că multora poate să li se pară neverosimil, a existat cu adevărat şi un personaj ca Leo Taxil), ci şi pentru figuri care apar cu nume fictive doar pentru că, din econo­mie narativă, am pus o singură persoană (inventată) să spună şi să facă ceea ce, de fapt, fusese spus sau făcut de două (reale din punct de vedere istoric).
Însă, dacă mă gândesc bine, Simone Simonini, deşi este rezultatul unui colaj, fapt pentru care i-au fost atribuite lucruri făcute în realitate de persoane diferite, într-un fel a existat şi el. Ba mai mult, ca să spunem totul, el se află încă printre noi” (p. 445).
Recapitulăm: Simonini este deci un personaj inventat şi tot ce face el este rodul fecundei imaginaţii a prozatorului. Simone se mişcă însă între persoane reale, pe fundalul unor evenimente reale. Mai mult: o bună parte dintre ticăloşiile săvârşite de el s-au întâmplat cu adevărat în secolul al XIX-lea, autorul lor fiind însă altcineva decât Simonini. Spre exemplu, afacerea Dreifus a fost cât se poate de reală. La fel de real a fost şi insul care a falsificat borderoul, chipurile, scris de Dreifus. Fapta infamă este pusă însă de Eco pe seama lui Simonini. Ca, de altfel, şi multe altele, Simonini apărând în roman ca o întrupare, materială şi destul de scârbavnică, a falsificatorului generic.
Destul de reali sunt şi colaboratorii serviciilor secrete cu care colaborează acesta. Să zicem, Racikovski, figurând ca personaj în ambele romane ale lui Eco, unul dintre cei mai dotaţi agenţi ai Ohrankăi ruseşti, dar şi o canalie fără nicio adiere de scrupul în conştiinţă. Pe filiera rusească scriitorul a mers încă în Pendulul lui Foucault, unde consemna primele apariţii ale Protocoalelor…în forma cunoscută azi tuturor. Oricât ar părea de paradoxal, aproape toţi agenţii ruşi sunt de fapt… basarabeni.

Mercenarul Cruşevan

Primul în listele lui Eco figurează Pavel Cruşevan (scris Kruşevan). Citez din Pendulul…: „Efectiv, o primă versiune incompletă a Protocoalelor apăruse deja în 1903 în Znamia, un ziar din Petersburg, condus de antisemitul militant Kruşevan. În 1905, cu  binecuvântarea cenzurii guvernului, această primă versiune, completă, era reluată anonim într-o carte, Izvorul relelor noastre, editată probabil de un anume Boutmi. care împreună cu Kruşevan participase la fondarea Uniu­nii Poporului Rus, cunoscută apoi sub numele de Cen­turiile Negre, care înrola criminali de drept comun pentru a săvârşi pogromuri şi atentate de extremă dreaptă.
Boutmi ar fi continuat să publice, de data aceasta cu numele său, alte ediţii ale operei, cu titlul Duşmanii neamului omenescProtocoalele ce provin din  arhivele secrete ale cancelariei centrale din Sion” (p. 135).
Eco nu da alte detalii despre Kruşevan. Impresionat însă de faptul că personajul era născut în Moldova interriverană, transformată în gubernie rusească, am scris un articol intitulat Un basarabean în best-seller, publicat în două numere (din 20 şi 27 martie 1998) ale ziarului Flux.
Pavel Aleksandrovici Kruşevan nu a adunat niciodată opinii univoce, părerile despre el, şi în timpul vieţii, şi în prezent, rămânând de un radicalism exacerbat. În jurul acestui nume se dau şi azi crâncene bătălii publicistice. Epitetele care îl definesc poartă şi ele semnele unor polarităţi absolute. Unii scriu despre el cu patos incriminatoriu, acuzându-l de cele mai abominabile crime împotriva umanităţii, alţii, dimpotrivă, îl elogiază ca pe un pilduitor fiu al patriei. Primii sunt scriitori şi ziarişti cu precădere evrei. Iar corul apologeţilor se recrutează în genere dintre naţionaliştii ruşi de odinioară, dar şi  dintre cei de ultimă generaţie.
Pavel Kruşevan a fost, întâi de toate un politician abil, descurcăreţ şi plin de talente – cuvântul său, oral sau scris, convingea nu numai mulţimile, dar şi persoanele cu auzul mult mai fin. Dintr-un şters cinovnic la accize, umil şi obedient, a ajuns să deschidă cu aplomb cele mai mari uşi ale imperiului. Inclusiv cea imperială, vegheată de vulturul bicefal. Kruşevan a fost deputat în Duma II de stat, a funcţionat drept consilier în Duma oraşului Chişinău.
Ziarist combativ, a fondat şi a condus câteva ziare care puteau forma şi influenţa climatul politic nu numai în una din provinciile imperiului, cum era Basarabia, dar şi în capitala colosului, la Petersburg. În 1897, lansa la Chişinău, într-un tiraj de patru-şase mii de exemplare, ziarul Bessarabeţ, o vreme unicul cotidian din ţinut. (Elena Zamura identifica, în spatele fostului hotel „Moldova” din Chişinău, ruinele unui vechi edificiu care adăpostea redacţia ziarului.)  L-a condus şi i-a orientat strategia editorial-ideologică până în 1902, lăsând pentru un timp timona lui D.V. Malski, reluând frâiele în 1903 exact în momentul când la Chişinău se coceau premisele vestitului pogrom. Se spune că ziarul i-a adus doar celebritate politică şi publicistică, fără a fi însă o afacere profitabilă, aşa că l-a cedat în contul datoriilor. Denumirea Bessarabeţ a figurat pe un şir de publicaţii, unele cu alt profil, cu alţi diriguitori, cum ar fi P. Dicescul, A. Nour sau I. Cecan, până în 1914.
În 1902 înfiinţa la Sankt Petersburg renumita Znamia, gazeta de care pomeneşte Eco şi care figurează în toate cercetările privind geneza Protocoalelor… Unele surse afirmă că atât Bessarabeţ, cât şi Znamia, ar fi fost finanţate, cel puţin parţial, din bugetul de stat, asta însemnând că antisemitismul şi şovinismul lui Kruşevan rentau politic. Aceleaşi surse susţin că ministrul de Interne Pleve, pomenit şi el de Eco, a mediat nu una, ci câteva audienţe la curtea imperială. Cu aceste ocazii, ţarul şi-a exprimat înalta satisfacţie faţă de prestaţia patriotică a lui Kruşevan. Znamia a publicat Protocoalele… într-o serie de zece numere, din 28 august până în 7 septembrie 1903. Se zice că aceste falsuri justificau într-un fel, prin acoperire propagandistică, pogromul din Chişinău.
În 1905, şi această publicaţie îşi dădea obştescul sfârşit, dar imediat, la Chişinău, Kruşevan înfiinţa un alt cotidian, Drug, organ „social, politic, literar şi economic” conceput de editor ca o extensiune publicistică a ziarului  Bessarabeţ, pe care îl ceda pe la mijlocul anului 1905. Drug a supravieţuit şi după moartea lui Kruşevan, buimăcindu-şi probabil cititorii cu o schimbare frecventă a denumirii. Până în 1914, când dispărea în neantul istoriei, publicaţia s-a numit, în nouă ani de existenţă, de şapte ori (!) Drug, de şapte ori Znamia, de două ori – Naş drug sau Drug Bessarabii!!! Titlul Znamia era activat din nostalgie nordică, unii cercetători neatenţi afirmând eronat că Protocoalele.. au fost publicate la Chişinău. Alţii, şi mai rău informaţi, cred că celebrul fals a fost tipărit în Drug. Acest mimetism al titlurilor însemna de fapt o adaptare la momentul politic şi camuflarea aceloraşi  viziuni sub alte forme.
Preocupările curente de publicist şi om politic nu-l subjugaseră însă total, Kruşevan afirmându-se şi ca scriitor. El este autorul câtorva romane (Mai fericit decât toţi, 1882; Cazul Artabanov, 1896; Fantomele, 1897; Milioanele, 1903). Rod al ambiţiilor literare ale fondatorului, echipa cotidianului Bessarabeţ scotea, cu titlu omonim, şi un almanah literar, pe care arhivele îl indică drept săptămânal. În respectivul supliment, Pavel Kruşevan începuse să publice ultimul său roman. Milioanele era o proză cu subiect poliţist,astăzi fiind apreciat şi pentru meritul de a rămâne una dintre puţinele mărturii de epocă ce evocă viaţa la conac a boierimii basarabene.
Bibliografia lui Kruşevan include şi un şir de povestiri, la care se adaugă un volum cu note de călătorie: Ce este Rusia (1896). A scris şi un eseu celebru pe vremuri (Doina).
Dar nu modestul har de literat îl fac neuitat pe basarabeanul care s-a impus în analele imperiului. Emanaţie a unui regim autoritar, Kruşevan  îşi agoniseşte gloria, inclusiv cea postumă, ca politician, publicist temut, rusofil şi antisemit.
La moartea sa (18 iunie 1909), Luminătoriul chişinăuian scria: „Născut la anul 1860 în ţinutul Sorocăi, coborâtoriu al unei familii vechi moldoveneşti, Pavel Aleksandrovici a fost pentru Rosia unul din cei mai aprinşi naţio­nalişti, apărând cu înflăcăra­re, chiar cu riscul vieţii, interesele Imperiului Rusesc, al cărui fiu credincios a fost. […] Viaţa sa întreagă şi-a folosit-o spre binele şi propăşirea norodului rusesc”.
Cu alte cuvinte, Kruşevan e un mankurt tipic şi un mare şovin, „apărător aprig al intereselor ruseşti în Basarabia” (Ştefan Ciobanu).  Plus un antisemit în varianta clasică, diabolică a termenului.
Îl chema de fapt Păvălache (ruşii îi schimonoseau prenumele, spunându-i Pavolokii, Pavolakii sau Pavelake) Cruşeveanu şi se născuse la Ghindeşti, în 27 ianuarie (pe stil nou) 1860. A urmat gimnaziul din Chişinău pe care nu l-a absolvit. Un autor evreu observa cu maliţiozitate că asta a fost cam toată ştiinţa de carte pe care o acumulase Pavel Kruşevan. A făcut însă o carieră fulminantă, exploatând cu abilitate patriotismul rusesc pe de o parte şi, pe de alta, antisemitismul.
Într-o călătorie prin Basarabia, N. Iorga poposeşte în 1905 şi la Chişinău. Istoricul şi omul de cultură român îi detectează imediat magnetismul negativ, fluizii prin care domină psihic urbea, dar şi întreg ţinutul: “Cine e Cruşevan, ştie să-ţi spuie orice om din Basarabia. «E cunoscut şi… în Anglia», mi-a spus proprietarul din trenul spre Bălţi.  «Domnul Cruşevan», cum i se spune, merită să fie cunoscut, căci el e redactorul vestitei foi Bes(s)arabeţ, care a înteţit pentru [sic!] vărsările de sânge din Chişinău [...] Cruşevan e «moldovean», şi el a scris un articol, Doina, în care plânge asupra morţii poporului nostru. Dar, altfel, el e rus, gazetar rus. Menirea lui e să predice lupte împotriva evreimii” (Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, 1905; reeditare 1995, la Editura Fundaţiei Culturale Române, p. 88-89). Şi acelaşi (un basarabean citat de Iorga) adaugă: «El e cam nebun; ştii»” (op. citată, p. 89).
Istoricul continuă să se documenteze „pe teren”: „Cum am ajuns la Chişinău, m-am gândit să iau Besarabeţul. Tocmai se vând pe Alexandrovscaia gazetele, de nişte hamali greoi cu şăpci, ruşi cari ştiu şi ceva moldoveneşte. Au ziare din Kiev, din Odessa, din această «Iujno-Rossiia», din această Rusie de jos, în care intră şi gubernia Basarabiei. Besarabeţul pare că-1 văd la unul, dar, când îl cer, mi se oferă altă foaie, Drugu. N-o primesc, între altele şi pentru că mi s-a spus că a cere altceva decât Besarabeţul, şi mai ales a refuza Besarabeţul face pe cineva bănuit că ar fi evreu. «Eu, cum vezi, am tip evreiesc», îmi spunea un domn, de neam polon, şi odată, trecând prin Chişinău, un vânzător îmi întinde Besarabeţul, pe care n-am vrut să-1 cumpăr. Ei bine, o doamnă la spatele mele a strigat vânzătorului: «Cum îţi vine să vinzi Besarabeţul la jidani; e doar o foaie pentru creştini». Deci, pentru aceste motive, eu nu vreau altă gazeta, decât Besara­beţul. Dar vânzătorul se ţine după mine şi îmi spune stăruitor că Besarabeţul nu mai este acum al lui Crusevan, ci a rămas în mâinile altuia, că Drugu e acum «foaia cea bună». Mă încredinţez deci, şi o cumpăr”
Istoricul pricepe imediat cauza camuflării sub alt titlu şi reface, logic, conexiunea cauză-efect: „Crusevan a fost silit, se pare, a-şi schimba titlul gazetei după tulburările pe care ea le-a stârnit. I s-a îngăduit să scoată altă foaie cu acelaşi scop. Ura împotriva evreilor e aşa de răspândită, în adevăr, încât ucigaşii sau schingiuitorii chiar au scăpat la judecată cu mai nimic. Mulţi erau moldoveni, de acei cari abia ştiau ruseşte” (op. citată, p. 89-90).
Într-adevăr, „tulburările… le-a stârnit” ziarul Bessarabeţ în general şi articolele editorului în special. Realul Kruşevan îl anticipă astfel pe imaginarul Simonini, sau Simonini îi „plagiază” pur şi simplu scopurile şi metodele. În orice caz, basarabeanul pare un as al mistificării, al convertirii virtualităţii într-un simulacru de adevăr.
Pogromul din Chişinău (1903) care a zguduit opinia publică mondială, începea de la un fapt divers: în orăşelul Dubăsari este dat dispărut un adolescent, Mihail Râbacenko. Câteva zile mai târziu cadavrul copilului, cu urme vizibile de moarte violentă, este descoperit. Kruşevan iniţiază în cotidianul său o cercetare ziaristică pe cont propriu. Printre altele, în articolele pe care le publică în cascadă se strecoară ideea unui asasinat ritualic, de care s-ar face vinovaţi evreii. Se lasă să se înţeleagă că trupul băiatului a fost mutilat cu sălbăticie, copilul având ochii şi gura cusută, multiple răni de cuţit pe pleoape şi alte hidoşenii.  La fel se dau ca fapt real  mărturisirile unui făptaş (evident, evreu!), care, chipurile, ar fi recunoscut abominabila crimă. Între timp, se află că ucigaşii adevăraţi sunt unchiul şi vărul lui Mihail, omorul având drept mobil un banal diferend de succesiune. Nimeni nu mai e atent la faptul real. Toată lumea e hipnotizată de mass-media, cum am spune noi astăzi. Şuşoteala din ziar trece în murmurul mulţimii. Pe diverse căi, inclusiv prin foi volante, se dă de înţeles că ţarul ar fi permis şi încurajat o mică răfuială cu populaţia semită a oraşului Chişinău. În zilele Paştelui creştin, 6-7 aprilie 1903, se declanşează măcelul. Sunt ucise 49 de persoane, rănite sute, casele distruse depăşind cu mult mia. Violuri, bestialităţi, drame cutremurătoare, pârjol adevărat, de parcă oraşul ar fi fost trecut prin foc şi sabie de nişte cotropitori. „Tonul” l-au dat o ceată de haidamaci care s-au făcut apoi  nevăzuţi. Nu vi se pare că aţi revăzut vechiul scenariu la 9 aprilie 2007?
Kruşevan şi asociatul său Pronin au fost consideraţi autorii morali ai pogromului din Chişinău. La această deducţie ajungea contele Serghei Dmitrievici Urusov (1862-1937), trimis la Chişinău de autorităţile centrale în calitate de guvernator al Basarabiei imediat după înfiorătorul eveniment. Misiunea sa rămânea una delicată, cum recunoştea el însuşi în memoriile pe care le încredinţa tiparului câţiva ani mai târziu (Însemnările unui guvernator, 1907): „Funcţia de guvernator al Basarabiei în 1903 era una excepţională, deoarece expresia «Pogromul din Chişinău» rămânea în centrul atenţiei, suna în mod constant în străinătate şi se repeta peste tot, fie ca un memento, fie invocând avertismente şi temeri”. Opinia publică mondială din mai multe ţări luase atitudine faţă de carnajul din capitala Basarabiei. Rusia era blamată, scandalul o afecta enorm ca stat. S-au făcut auzite şi voci din interior – Fiodor Şaleapin, Lev Tolstoi, Vladimir Korolenko şi mulţi alţii. Ecoul masacrului cutremura spiritele alese chiar şi după trecerea unui secol de la săvârşirea lui (vezi articolul lui Aleksandr Soljeniţîn Două sute de ani împreună).
Om subţire, contele era trimis de ministrul Veaceslav Pleve să dreagă busuiocul „cu mijloace mai mult culturale, fără represiuni, fără instituirea stării de război, fără luarea unor măsuri excepţionale de întărire a securităţii”.
Urusov soseşte la faţa locului în 6 iunie 1903, adică pe urmele încă proaspete ale măcelului. Cercetând lucrurile şi chestionând populaţia, inclusiv comunitatea evreiască, proaspătul şef al ţinutului ajunge la concluzii destul de drastice, deloc plăcute suspuşilor care l-au trimis „pe teren”: „Presa a jucat un rol considerabil atunci, în fond ea fiind cea care a pregătit starea de spirit ce a condus la dezlănţuirea pogromului. S-a evidenţiat în acest sens mai ales ziarul lui Kruşevan, dar şi publicaţiile de aceeaşi orientare din Petersburg expediate spre difuzare la Chişinău. Aceste ziare erau pline de  acuzaţii împotriva evreilor. […] Autoritatea lui Kruşevan în ochii cititorilor săi era susţinută, într-o mare măsură, de protecţia explicită de care se bucura acesta din partea Departamentului general pentru presă. Această protecţie îl făcea invulnerabil în faţa administraţiei locale care încerca să-i tempereze fervoarea antisemită. […] Mi-a fost dat mie însumi să aud părerea şefului Departamentului general pentru presă, senatorul Z., că orientarea aleasă de Kruşevan, precum şi activităţile sale  au o bază bună şi că, din punctul de vedere al guvernului, închiderea ziarului dirijat de el nu ar fi un lucru de dorit. Apoi, mic-burghezii locali, nu puteau să nu observe cât de mult se reflectau opiniile guvernamentale favorabile asupra conduitei şi a programului de acţiuni în care se angajaseră aceste persoane, care […] îşi afişau peste tot «spiritul rusesc»”.
Şi, în sfârşit, această constatare din miezul evenimentelor, reconfirmând încă o dată justeţea deducţiilor lui Eco: „Ura faţă de evrei era unul dintre simbolurile-cheie ale crezului împărtăşit de ei.[…] Legătura acestor «ruşi bravi» cu poliţia, mai ales cu cea secretă, se stabilise încă din acea perioadă pe care o descriu aici”.
Deşi vlăstar din elita aristocratică rusă, contele şi-a expus ferm opiniile şi convingerile atunci şi mai târziu. Ales în 1906 în Duma de Stat, a demantelat, într-o celebră luare de cuvânt, politica pogromurilor organizate cu ştirea celor mai influente persoane din stat. Nu e de mirare deci, că în Rusia acţiunile antievreieşti se declanşau periodic: în 1881-1882, 1903, 1905-1906. Pogromurile cuprindeau mai multe oraşe ale imperiului – Odessa, Balta, Elizavetgrad, Aleksandrovsk, Kiev, Ekterinoslav, Rostov, Mariupol, Jitomir, Gomel ş.a. Cele mai bestiale şi mai întipărite în memoria opiniei publice internaţionale au fost pogromurile din Chişinău (1903) şi Belostok (1906). (Apropo, masacrul din capitala Basarabiei rămâne, helas!, şi azi o dezolantă „carte de vizită” a Chişinăului. Iurie Colesnic pomeneşte undeva  de stupoarea unui englez care se pregătea să ne facă o vizită şi care  găsea pe internet doar informaţia despre pogromul din 1903! O pată ce nu se ia cu nici un albitor!)
Urusov a demonstrat cu documente autentice implicarea poliţiei secrete în represiunile antisemite şi îşi încheia celebra sa cuvântare cu o constatare citată apoi de toată intelectualitatea rusă: „Astfel, destinele ţării sunt deviate de nişte inşi care, prin educaţia lor, seamănă a fi vagmiştri sau vardişti, iar prin convingeri – pogromişti”.
Contele fusese un timp chiar vice-ministru de Interne în guvernul lui Serghei Vitte, dar asta nu l-a salvat de închisoare şi de lipsirea de dreptul de a ocupa funcţii de stat. Întâi a fost încarcerat, fiindcă semnase o declaraţie îndrăzneaţă, apoi a mai făcut patru luni de puşcărie pentru adevărurile expuse în  Însemnările unui guvernator. Apropo, Serghei Dmitrievici a fost decorat în 1904 de Carol I cu una dintre cele mai înalte distincţii – „Coroana României”.

Kruşevan, o posibilă victimă a serviciilor secrete?

Din toate tevaturile juridice Kruşevan a ieşit însă basma curată. A supravieţuit şi  atentatului comis asupra sa de un student evreu – Pinhas Daşevski – , care încerca astfel să răzbune victimele pogromurilor. Cuţitul atacatorului a fost deviat însă de gulerul scrobit al cămăşii, lama pricinuindu-i o leziune superficială.
Kruşevan a continuat să rămână activ politic până la surprinzătorul şi neaşteptatul său deces la vârsta de doar 49 de ani. Gheorghe Bezviconi a pus acest nefiresc sfârşit în seama dezvăluirilor pe care le făcea literatul Kruşevan în romanul Milioanele, dând astfel morţii controversatului om politic o aură de mister. Romancierul basarabean pornea într-adevăr de la un fapt concret şi o persoană concretă – Chiriac Leonard – , multe alte personaje fiind uşor recognoscibile sub numele inventate de prozator.
Privit acum, de la distanţă, prin optica lui Umberto Eco şi a suitei de eliminări fizice din Cimitirul…, unele copiind pur şi simplu realitatea, cazul ne poate sugera o altă supoziţie – publicistul şi editorul Kruşevan, cel care publica Protocoalele… la sugestia serviciilor secrete ruseşti, putea fi o ţintă a anumitor structuri din imperiu. Ce ţi-e romancierul Kruşevan pe lângă tainele de stat în care fusese implicat Kruşevan, fostul protejat al ministrului de Interne Pleve şi asociatul teribilului agent al Ohrankăi ţariste Racikovski? Iată o întâmplare adevărată, cu o moarte adevărată, evoluând avant la lettre după un scenariu proiectat parcă de „experţii”-asasini Racikovski (în carne şi oase!) şi Simonini, o marotă a falsificatorului lucrând mână în mână cu agenturile străine… Mai ales că în lumina ultimilor cercetări şi a unei analize comparativ-lingvistice efectuate de profesorul italian Cezare Giuseppe De Michelis, s-a constatat că  Pavel Kruşevan este co-autorul Protocoalelor…! Informaţia o culeg din articolul lui Mihail Hazin, chişinăuianul nostru stabilit acum la Boston, articol intitulat Второе столетие фальшивки. К вопросу об авторстве «Протоколов сионских мудрецов».
Italianul De Michelis este un specialist marcant în probleme ce ţin de limba şi literatura rusă. A studiat, printre altele, şi la Universitatea „M. Lomonosov”, a ţinut conferinţe la Moscova şi Sankt Petersburg. A tradus în italiană romanul lui Pasternak Doctorul Jivago. Lucrarea de care pomeneşte M. Hazin se intitulează  Il manoscritto inesistente. „I Protocolli dei savi di Sion”: un apocrifo del XX secolo. A apărut la  Marsilio Editori, Veneţia, 1998 (ed. a II-a în 2004). Ulterior a fost tradusă şi în engleză: The Non-Existent Manuscript: a Study of the Protocols of the Sages of Zion, University of Nebraska Press, 2004. În 2006 era editată şi în ruseşte. Fostul nostru compatriot citează acest important detaliu după varianta engleză a studiului lui De Michelis, p. 419. Profesorul a studiat textul Protocoalelor… publicate în Znamia în paralel cu textele publicistice ale lui Kruşevan, ajungând la concluzia că mostrele respective comportă similitudini stilistice!
Chiar dacă nu vom fi înclinaţi să credem deducţiilor din Il manoscritto inesistente, atunci va trebui să-l credem pe însuşi Kruşevan care, în şapoul ce preceda falsul, indica foarte aluziv sursa de unde parveneau procesele verbale: „Ni s-a transmis de curând un manuscris ce reprezintă traducerea unor protocoale a şedinţelor Uniunii mondiale a francmasonilor şi înţelepţilor din Sion.  Acesta este titlul dat manuscrisului de către  traducător. Cum, când, în ce mod a fost posibilă copierea acestor protocoale în Franţa, cine anume le-a copiat, nu ştim. Dar suntem, indiscutabil, convinşi de autenticitatea lor”. În continuare, Kruşevan face o remarcă asupra calităţii traducerii: „…traducerea nu e tocmai reuşită şi e destul de nebuloasă pe alocuri”. Ce îl putea împiedica pe editorul, redactorul-şef şi experimentatul publicist Kruşevan să „dreagă” stilistic un text ce urma să apară în paginile unui ziar condus de el? Nu putem exclude nici cazul că basarabeanul a participat activ la „elaborarea” falsului, astfel explicându-se paralelismele stilistice de care vorbeşte De Michelis.
Caracter uşor impulsiv, Kruşevan o lua deseori razna, basculând între orientări şi fracţii, negând mâine ceea ce afirmase ieri. Aceste balansări ezitante sau dictate de puseuri emotive îl făceau pe un alt coleg basarabean din Dumă, Viktor Purişkevici, considerat un Jirinovski al acelor timpuri, să-l penalizeze printr-o epigramă: „Гляжу на облик Крушевана:/ Не сыр, не масло, не сметана,/ Не червь, не рыба и не глист,/ Зане христьянский соцьялист” („E Kruşevan un tip mai rar,/ Căci nu-i nici câine, nici ogar,/ Nu e limbric, nici rac, nici vierme – / E socialist de la o vreme”).
N-o fi ameninţat oare Kruşevan, la un acces de sinceritate, că va produce anumite dezvăluiri legate de adevărata provenienţă a Protocoalelor…, semnându-şi astfel verdictul? Mai ales că Racikovski, care a dirijat din umbră mai multe omoruri, nu s-a „sfiit” să-l asasineze pe însuşi şeful său, ministrul de Interne Pleve. Doar pe motiv că picase în dizgraţia acestuia. Pe un alt ins, francez de origine, foarte apropiat de familia imperială rusă, demonicul Racikovski l-a urmărit ca o piază rea, clevetindu-l şi ponegrindu-l până acesta, retras deja în Franţa, şi-a pus capăt zilelor. Crima îi reuşea chiar în scurta perioadă când atotputernicul agent era destituit din toate funcţiile poliţieneşti şi nu mai avea nicio împuternicire legală… De altfel, Ohranka avea sute de „specialişti” dresaţi şi zeci de metode în materie de eliminare. Versiunea oficială a fost că Pavel Kruşevan a murit de „паралич сердца”.
Din păcate, nu vom afla niciodată cum au stat cu adevărat lucrurile. Pavel Kruşevan a fost înmormântat, cu mare alai şi pompă, în curtea Mitropoliei din Chişinău. Cf. Iurie Colesnic, după demolarea Mitropoliei, osemintele lui Kruşevan au dispărut. Cel pe care Lenin îl atacase virulent (vezi, cel puţin, articolele Despre tactica oportunismului şi În amintirea contelui Heiden) trebuia să moară nu numai fizic, dar să-i fie exterminat şi dreptul la memorie istorică.

Evreii îşi porecleau câinii „Cruşevan”

Încă în timpul vieţii, colegii din Duma municipală au hotărât să dea numele lui Kruşevan unei străzi din Chişinău, dar cei mai mulţi au votat împotriva proiectului. În schimb, numele său a devenit unul generic pentru ziariştii cu orientări extremiste sau antisemite (aşa îl „gratula” şi Vladimir Ilici!), iar evreii îşi porecleau potăile din curte „Kruşevan”.
Pavel Kruşevan nu a lăsat urmaşi, dar numele atât de cunoscut în Rusia imperială l-a purtat o rudă apropiată a sa – poeta şi traducătoarea Olga Cruşevan (1896-1975). Se spune că era prietenă cu Paul Valéry şi Paul Claudel, ultimul venind, după afirmaţiile ei, s-o viziteze la moşia de la Pistruieni, Orhei. Îl cunoscuse pe Ion Minulescu (poetul i-a şi dedicat o poezie), pe Goga, pe Cezar Petrescu ş.a. Frecventa cenaclul „Sburătorul”, E. Lovinescu fixându-i în renumitele sale agende prezenţele. Avea şi premiile câtorva academii europene. Era  prietenă cu Serghei Lazo, stufoasele neamuri Lazo şi Cruşevan înrudindu-se. O rudenie indezirabilă pentru ideologia sovietică, ce eluda cu obstinaţie acest detaliu biografic din viaţa eroului bolşevic.
O altă descendentă a familiei, Eugenia Cruşevan (n. 1889), cu studii de drept la Moscova, devenea prima femeie-avocat din Basarabia. Murea la Timişoara, în 1976, mai păstrând o parte din arhiva, vai, pierdută azi! a lui Pavel Kruşevan.
Ca o răzbunare a destinului şi a fervorii antisemite ce l-a animat o viaţă întreagă, o soră a lui Kruşevan se căsătorea cu… un evreu, Haim Berenstein, despre care se spune că locuia până nu demult la Baltimor, SUA (cf. Mihail Hazin).
Se afirmă, că în 1912, cu ocazia centenarului de tristă pomină, o numeroasă delegaţie de membri marcanţi ai Centuriilor Negre, printre care şi faimosul Purişkevici, dezvelea la Chişinău un monument dedicat lui Pavel Kruşevan. Ruinele acestui monument ar fi fost, cică, descoperite în grădina Mitropoliei.
Ruşii cei vechi l-au tratat cu reticenţă, ruşii şi moldovenii sovietici l-au pus la index – era considerat unul dintre cei mai reacţionari indivizi pe care i-a dat vreodată acest pământ.
Pentru noi e practic un anonim.
Ştefan Ciobanu citează pe cineva care “îl combate «pe vânzătorul de neam» P. Cruşevan”. Gheorghe Bezviconi vine cu o altă măsură şi un alt considerent valoric în Scri­sul basarabean: “Un poet este Alexe Mateevici. Scri­itori de mare valoare sunt Leon Donici-Dobronravov şi Pavel Cruşevan”.
Iurie Colesnic a scos din anonimat această figură emblematică pentru apusul imperiului (vezi volumul Basarabia necunoscută, 3, 2000, p. 28-53). Tot el îi da  cea mai succintă  şi mai plauzibilă definiţie umană; „Pavel Kruşevan, între Faust şi Mefisto…”.

Racikovski. Canalia de geniu

Kruşevan, veriga intermediară în planul mistificator, nu e „reanimat” în Cimitirul din Praga. În schimb, Umberto Eco îl aduce la rampă pe „prim-regizorul” falsului – Piotr Ivanovici Racikovski (1851-1910). În Pendulul… Racikovski era declinat destul de des, dar apărea ca o figură liniară în context reportericesc. În recentul roman, scriitorul îl tratează ca pe un personaj sui generis, făcându-i şi un portret mai mult decât sugestiv: „Racikovski avea buze cărnoase şi senzuale, nas proeminent, sprâncene de diavol slav, zâmbet de fiară cordială şi glas mieros” (p. 346). Eco s-a documentat bine – cei care l-au cunoscut spuneau că marele zbir se camuflase într-un ins corpolent, chiar gras, cu zâmbetul bonom al unui tip oarecare. Fiara îşi arăta însă ghearele retractile imediat ce o cerea situaţia – Simonini, uns cu toate alifiile şi trecut prin ciur şi dârmon, rămâne pur şi simplu oripilat de ameninţările acestuia.
Ei bine, acest geniu negru al poliţiei secrete ruseşti, considerat unul dintre cei mai buni în mediile agenturilor străine, era născut la Dubăsari.
Geografic, Dubăsarii nu e Basarabia, dacă e să ne exprimăm în stilul graffitti-urilor moderne. Orăşelul care avea pe atunci două tractire, şapte bodegi, opt birjari, cinci biserici, trei medici şi cincisprezece învăţători la peste 13 mii de locuitori intra în gubernia Herson, uezdul Tiraspol. Dar fiind la o azvârlitură de băţ de Chişinău, firele sale vitale erau mult mai legate de Basarabia decât de îndepărtatul Herson. Nu e exclus că cei doi – Racikovski şi Kruşevan – să-şi fi intersectat traiectoriile. În orice caz, erau ambii prea cunoscuţi ca să nu fi auzit unul de altul.
Racolat în tinereţe de serviciile secrete ruseşti, Piotr Racikovski a făcut iute o fulminantă carieră, ajungând vice-directorul Departamentului de Poliţie din Rusia. O bună parte din viaţa sa a petrecut-o la Paris, ca şef al serviciilor secrete din străinătate. Şiret, cinic, fără nici un Dumnezeu, el era un maestru al provocărilor – după ce se infiltra în organizaţiile secrete (pe unele le înfiinţa el însuşi, ca să aibă ce „descoperi”!), Racikovski le nimicea cu frenezie patriotică velikorusă, cruţând doar otrepele care aveau să-i slujească în continuare. Folosea pe larg serviciile evreilor, patibularul Evno  Azef, pe care l-a şi angajat pentru înlăturarea lui Pleve, era creatura lui.
Cinismul lui Racikovski se răsfrângea la fel de liber în jos pe scara ierarhică, precum şi în sus. Filosofia sa de viaţă, împărtăşită lui Simonini, este a unui individ  rămas în afara unei conduite etice şi a principiilor morale: „Dumneata o să auzi spunându-se că sunt considerat un protejat al ministrului Vitte, care are faimă de liberal, şi că în legătură cu astfel de argumente nu mi-ar da ascultare. Dar nu trebuie să-ţi serveşti niciodată stăpânul actual, învaţă asta, ci să te pregăteşti pentru cel care urmează” (p. 347).
Monologul său despre eventualul duşman este o apologie a urii ca „patos cetăţenesc”, o fundamentare a antisemitismului ca politică de stat şi o explicitare a motivului de ce trebuiau inventate Protocoalele…: „Eu sunt interesat de ţinuta morală a poporului rus şi nu doresc (sau persoanele cărora vreau să le fac pe plac nu doresc) ca acest popor să-şi îndrepte nemulţumirile împotriva Ţarului. Deci îi trebuie un duşman. E inutil să te duci în căutarea duşmanului, ştiu şi eu? printre mongoli sau printre tătari, cum au făcut autocraţii de odinioară. Duşmanul, ca să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. Iată de ce sunt la mijloc evreii. Pronia cerească ni i-a dat, să-i folosim deci, la naiba, şi să ne rugăm să existe pururea niscaiva evrei de temut şi de urât. E nevoie de un duşman ca să-i dai poporului o speranţă. Cineva a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag, iar bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor. Identitatea naţională este ultima resursă a dezmoşteniţilor. Or, simţul identităţii se înteme­iază pe ură, ura împotriva celui ce nu-i identic. Trebuie să cultivi ura ca patos cetăţenesc. Duşmanul e prietenul popoarelor. E nevoie oricând de cineva demn de a fi urât ca să te simţi justificat în propria-ţi mizerie. Ura este adevărata pasiune primordială. Iubirea reprezintă o situaţie anormală. De aceea a fost ucis Hristos: vorbea împotriva naturii. Nu iubeşti pe cineva pentru toată viaţa, din această speranţă imposibilă se nasc adulterul, matricidul, trădarea priete­nului… În schimb, poţi urî pe cineva pentru toată viaţa. Cu condiţia să fie permanent acolo, ca să aţâţe ura. Ura încălzeşte inima” (p. 348).
Era un as al creării de curse. A deschis la Paris un restaurant cu preţuri accesibile studenţilor şi emigranţilor, unde se pregăteau bucate ruseşti. Tinerii, în mare parte evrei, îşi dădeau frâu liber gurii, judecând fără nicio reţinere autocraţia şi expunând planuri de luptă împotriva ei (nu erau în Oraşul Luminilor, departe de copoii Ohrankăi?). Racikovski abia prididea să alcătuiască rapoartele şi să înlăture fizic pe temerarii care mergeau prea departe.

Anume Racikovski îi comandă lui Simonini fabricarea Protocoalelor… Falsificatorul se execută şi i le transmite lui Golovinski, mâna dreaptă a lui Racikovski. Ambii, şi Matvei Golovinski (1865-1920) şi Iuliana sau Iustina (în roman: Juliana) Glinka (1844-1918) sunt supuşii servili ai Ohrankăi.
Pentru a accentua încă o dată că proverbialele procese-verbale sunt nu mai mult decât o butucănoasă plăsmuire, Eco imaginează scena de predare-primire a postişei. Plastograful Simonini citeşte nu fără anume mândrie auctorială din „documentul” încropit de el, dar care ar fi, chipurile, un act autentic păstrat de la bunicul său. Golovinski, delegat de Racikovski să testeze „preţiosul vestigiu” istoric, chestionează ofertantul la modul primitiv-neguţătoresc: dar despre studenţi ai pus ceva acolo? Despre muncitori? Despre comunism? Ş.a.m.d. Se iau în calcul şi aspecte de „deontologie” profesională a falsificatorului: de ce rabinii au scris în franţuzeşte? De ce e pomenit metroul, invenţie umană apărută mult mai târziu? Simonini argumentează, pagini întregi din roman fiind ocupate de excerpte din Protocoale… Capitolul respectiv este cel mai plicticos din roman.
În genere, materia Cimitirului…se constituie nu atât pe principii narativ-epice, cât se adună din concepte demonstraţionale, romanul luând pe alocuri mersul cătinel şi calculat al unui tratat. Eco demonstrează, uitând să povestească.
În final, Golovinski aprobă şi procură de la Simonini produsul tranzacţionat… restul îl ştiţi.
În una dintre multiplele ipoteze despre adevăratul izvoditor al proceselor, se susţine că acesta a fost chiar Matvei Golovinski. Ziarist nu prea talentat, rusul lucra la Le Figaro împreună cu Charles Joly, fiul lui Maurice Joly, al cărui Dialog în infern între Montesquieu şi Machiavel a fost luat ca bază pentru Protocoale… Tânărul Joly i-a povestit despre cartea tatălui său nimicită de cenzură, iar Golovinski a decis să facă un plagiat după ea. Se afirmă că la Biblioteca Naţională a Franţei se păstrează şi azi exemplarul cu care a lucrat falsificatorul, pe marginile cărţii păstrându-se notele sale în creion.
În viaţa reală, după ce şi-a încheiat misiunile de spionaj din Franţa, Golovinski a procedat în spiritul romanului: şi-a „confecţionat” o diplomă falsă de medic, ce l-a asigurat ulterior cu un loc călduţ în Armata Roşie, alături de Troţki. A fost, împreună cu Krupskaia iniţiatorul primilor organizaţii de pionieri în Rusia Sovietică. Ce promiţător început pentru un stat clădit pe fals şi minciună!…
În aceste năucitoare istorii este foarte greu să desprinzi adevărul de ficţiune. Viaţa reală pare că întrece la modul bulversant imaginarul.

Generalul Orgheievski?

În Pendulul…, alături de Racikovski, Eco pomeneşte si de un oarecare general Orgheievski (p. 147). Numele militarului nu lasă loc de dubii – e format de la toponimul Orgheiev, cum îi spun ruşii străvechiului târg moldovenesc Orhei. Am căutat în zadar în toate sursele un general cu un nume atât de basarabenesc! Nu exista! Este evident aceeaşi persoană care în Cimitirul… e numită deja Orjeievski (p. 345), fără alte precizări – prenume sau barem o iniţială.
Sigur, în Pendulul… scriitorul greşea, deoarece e vorba de Piotr Vasilevici Orjevski (scris şi Orjeievski: 1839-1897). General-locotenent, senator, a fost locţiitorul ministrului de Interne şi comandantul Corpului Special de Jandarmi.  Vrând să-i facă pe plac lui Aleksandru III, care era dezolat de faptul că tată-l său, Aleksandru II, fusese asasinat de complotişti ruşi de origine, a încercat să pună atentatul pe seama evreilor. Fiind un şef atât de suspus, Orjevski a şi ordonat  să se caute la Paris materiale compromiţătoare în acest sens.
Numele său nu avea nimic în comun cu Orheiul nostru – venea de la satul natal Orjev, situat în uezdul Kirsanov, gubernia Tambov.

Un alt boier moldovean implicat în afacerea secolului: Boutmi

Numele Boutmi pare straniu pentru un moldovean, dar istoricii afirmă că e get-beget omul nostru!Gheorghe Vasilevici Boutmi (1856-1917 sau 1919), alias Georgy Butmi de Katzman (!) monarhist, antisemit din convingere, unul dintre ideologii Uniunii Poporului Rus, colaborator activ la ziarul Russkoie znamia, membru al mai multor formaţii cu caracter şovin: Russkoie Sobranie, Russkoie Okrainnoie Obşcestvo (societate care înăbuşea manifestările naţionale ale oricăror altor popoare din imperiu), Russkii Narodnâi Soiuz imeni Arhanghela Mihaila (halal „moldovănaş!”), fost porucik, economist, adversar al politicii economice a lui S. Vitte, a editat, aşa cum constată Umberto Eco, în volum, ceea ce Kruşevan publica în ziar. Dacă sunteţi atenţi, Boutmi este ultima verigă în lanţul basarabean al afacerii – ceea ce „dobândea” în sudoarea frunţii copoiul dubăsărean Racikovski, tipărea în Znamia publicistul Kruşevan, iar Boutmi materializa editorial ideea în volum! Un conveier care a funcţionat ca o prosperă afacere de familie! Un caz Dreifus basarabean neelucidat nici azi!

*  *  *
De ce tocmai ei când imperiul avea milioane de slavi? Ce-i mâna pe ei în luptă, vorba poetului? Să fie oare numai spiritul de mankurt care se arată mai loial faţă de Stăpân decât cei ai casei? Să fie oare predispoziţia noastră de a ne închina străinilor, arătându-ne, mâncând pământul, osârdia când faţă de Stambul, când faţă de colosul nordic?
Nu e deci nicio mirare că nu ştim nici astăzi ce e cu noi, căci deruta noastră identitară începe nu acum câteva decenii, cum ni se pare, ci acum câteva veacuri…
În această istorie încă tulbure, încâlcită în ipoteze şi prepusuri există tot atâtea „de ce?”-uri câte răspunsuri posibile.

12 noiembrie 2012