custom essay writing service

Poate pentru că mai întotdeauna Moldova dintre Nistru şi Prut a fost un ţinut de margine, o provincie săracă, aceasta a avut parte de mai puţini vizitatori entuziasmaţi şi de foarte puţini dintre cei care au scris despre aceste călătorii. Cele câteva nume memorabile de autori care şi-au înregistrat pe hârtie impresiile despre acest spaţiu ţin de perioada interbelică şi sunt ale unor scriitori români din Regat: Mihail Sadoveanu (Drumuri basarabene), Geo Bogza (Basarabia, ţară de pământ), Ionel Teodoreanu (La Medeleni), Gib Mihăiescu (Rusoaica). La contribuţiile acestora se adaugă desigur lucrările mai puţin literare ale unor publicişti, geografi sau militari*. În perioada postbelică ar trebui să căutăm date despre „Solnecinaja Moldavia” prin notiţele unor vecini din interiorul uniunii sovietice, mai ales printre cei care au gustat din deliciile bahice ale cramelor de la Cricova. Se pare că doar după destrămarea imperiului occidentalii au prins curiozitate pentru această margine a fostului spaţiu totalitar, fiind atraşi de ineditul realităţilor de aici, inaccesibile până nu demult.
Italianul Nicola Baldassare semnează două cărţi despre Republica Moldova în care adună mai multe materiale: note de călătorie, memorii, reportaje, povestiri, portrete etnografice, publicate de-a lungul a câtorva ani pe un site italian dedicat Republicii Moldova. Titlurile Te la do io la Moldova (Îţi explic eu ce-i asta Moldova, Pescara, 2008) şi Un anno in Moldova. Diario semiserio di un italiano nel paese delle dolci colline (Un an în Moldova. Jurnalul semiserios al aflării mele în ţara dulcilor coline, Chişinău, 2011)** anunţă predispoziţia spre jovialitate a autorului care a ales să cartografieze „o limbă de pământ strivită între România şi Ucraina”, situată la marginea Europei şi necunoscută de nimeni. După toate probabilităţile, relaţia sentimentală (de câţiva ani Baldassare convieţuieşte cu o moldoveancă) îi determină atitudinea şi spectrul descrierilor, nici pe departe amintind, spre exemplu, Basarabia barbară şi terifiantă a lui Geo Bogza. Simţindu-se oarecum un om al casei, legat prin rudenie de acest ţinut, italianul creionează un tablou poetic familiar, cu o ţară extraordinară a „dulcilor coline” şi „populaţia sa, harnică şi cordială”. În plus, această parte a lumii interzisă, ascunsă până nu demult în spatele Cortinei de fier, promite publicistului exotism ideologic, noi teme de dezbatere şi valori alternative: „A fost o alegere bizară, dar în acelaşi timp interesantă şi stimulatoare. În acest jurnal îmi notez consideraţiunile, impresiile, observaţiile asupra stilului de viaţă al moldovenilor şi a felului lor de a se îmbrăca. În decursul unui an am contactat cu oamenii din oraşele şi satele lor, le-am ascultat poveştile şi aspiraţiile, le-am admirat proiectele. Unele episoade au fost povestite cu un pic de umor, în altele însa am subliniat seriozitatea şi dramatismul ce le caracterizează. În acest jurnal este deci toată Moldova în aspectele ei cele mai curioase şi ascunse, el fiind şi mărturia unui respect pentru această ţară cu adevărat extraordinară”.
Cărţile scriitorului se constituie din constelaţii de observaţii personale de ordin politic, istoric, ideologic, economic sau etnic, mai mult sau mai puţin literaturizate, în care inocenţa şi entuziasmul descoperirilor sunt subordonate scopului pragmatic de a prezenta publicului italian o alteritate: „Câţi italieni ştiu unde se află Moldova? Aş zice că puţini… Mulţi asociază Moldova cu «badantele» dacă nu cu ceva şi mai dezavantajos”. Pentru a reconstitui naraţiunea moldovenilor, acesta nu merge la bibliotecă, nu (doar) studiul academic unilateral îl interesează (documentarea nelipsind), ci poveştile personale ale indivizilor şi istoriile grupurilor, din care va aduna o sumă de reprezentări despre sine ale acestora. Pe alocuri el improvizează mici povestiri autonome cu personaje antologice expresive, dovedind, pe lângă entuziasmul empatic, o percepţie estetizantă. Astfel că imaginea moldovenilor se constituie multireferenţial, într-un dialog permanent dintre impresiile, memoria, imaginaţia italianului şi proiecţiile localnicilor.
Baldassare anunţă o nouă sensibilitate şi o altă etapă de percepere de către străini a realităţii de aici. Contribuţia sa diferă de tradiţia textuală la această temă prin modul de abordare alimentat de discuţiile actuale referitoare la globalizare şi cooperare transfrontalieră, probând cunoştinţe în varii domenii ce au ca obiectiv de cercetare spaţiile de frontieră: limologie, border studies, imagologie, etnopsihologie etc. Având acest eşafodaj teoretic postmodern, domnia sa are tot temeiul să creadă că aduce aici o politică civilizatoare atunci când se expune cu îndrăzneală asupra celor mai bolnăvicioase aspecte din viaţa şi cultura acestui stat.
De menţionat, călătorul nu circumscrie ţinutul interriveran în geografia imaginară românească, ci într-una marcată de o hibridizare a culturilor. Potrivit italianului, condiţia istorică de avea o topografie incertă cu frontiere permeabile mai ales pentru slavii care au găsit aici în toate timpurile o „punte de acces spre Europa continentală” a determinat mozaicul etnic şi cultural al R. Moldova. Evenimentele din secolul trecut au fost definitive pentru portretul etnografic al moldovenilor, căci noul stat rămâne încă, zice Baldassare, o mică parte din fosta „galaxie sovietică”, care s-a trezit „dintr-odată ruptă de la sânul mănos al Rusiei”, de a cărei materie primă rămâne total dependentă, astfel constrânsă să călătorească în noua lume capitalistă aidoma unui „vas de lut” alături de „alte vase, dar de fier”. În „vasul de lut” apar fisuri imediat, criza economică din anii ’90 duce la o migraţie biblică spre Rusia şi Ucraina, pe de o parte, şi spre Occident, pe de alta. Totuşi, frecventarea unor alte culturi şi mentalităţi, crede italianul, constituie fenomene benefice, căci sute de mii de moldoveni, care la moment trăiesc şi muncesc peste hotare, speră că va veni ziua când vor putea să se întoarcă acasă, unde îşi vor putea porni propria afacere şi creşte copii în linişte şi pace. Chiar dacă, menţionează publicistul, năzuinţele lor rămân încă prizonierele „corupţiei locale şi a clasei conducătoare bătrâne şi incapabile de a se reînnoi”, moldovenii au şansa să iasă din starea actuală de convalescenţa.
Baldassare se străduieşte să evite stereotipurile negative şi să proiecteze portretul, dacă nu simpatic, cel puţin convenabil al Celuilalt, însă acest portret rămâne tributar gândirii tradiţionale. Imaginea moldoveanului autentic este preponderent folclorizantă, încadrată în ruralitate. Adevăratul spirit al moldovenilor poate fi cunoscut, susţine occidentalul nedesprins de prejudecăţile comune, la sat, acolo unde s-au păstrat tradiţiile şi deprinderile care îi caracterizează. În mediul mirific desfăşurat între casa şi satul socrilor săi el urmăreşte tradiţii, obiceiuri, bucătăria cu hedonismul unui călător dezinteresat economic sau politic, pornit la o vârstă respectabilă („în ajunul bătrâneţii”) în căutarea unor noi surse de adrenalină. În tradiţia deja cunoscută Baldassare descrie obiceiuri de nuntă, botez şi înmormântare, adăugând abundente comentarii subiective. Se miră, se entuziasmează, admiră, râde. Îl atrag mai ales momentele pe care le percepe drept ciudăţenii. Îl amuză, spre exemplu, faptul că la botez preotul ciupeşte şuviţe de păr din capul copilului, arzându-le la focul unei lumânări, ceea ce i se pare un obicei barbar. Nu înţelege de ce după naştere mamele sunt neapărat bântuite de diavolul care ar trebui alungat. Se distrează analizând semnificaţiile scuipatului la moldoveni, în special, este menţionat cel pentru dezlegare „de deochi” al cumetrelor. Vorbeşte despre straniile ritualuri ale înmormântărilor, despre mulţimea de mese de pomenire ce îi sărăcesc pe cei rămaşi în viaţă. Se amuză pe seama numărului mare de sărbători de iarnă, pe care le descrie cu ironie, în special pe cele legate de numele sfinţilor. Descrie un fapt curios pentru el, constituind un adevărat eveniment al satelor moldoveneşti, despre căruţele cu evreii care ofereau sineală, fluiere pentru copii şi apă gazată („căruţele cu minuni”) în schimbul unor haine vechi. Rămâne uimit de faptul că moldovenii de la sate sunt mereu gata să împrumute bani rudelor lor, niciodată cu gând de a cere o dobândă.
Oraşul este reprezentat ca un spaţiu hibrid, încremenit între formele de viaţă rurală şi înnoirile civilizaţiei. Dincolo de predispoziţia binevoitoare şi empatia vizibilă, Baldassare percepe existenţa de aici în raport cu o lume considerată de el normală, cea a civilizaţiei europene. El semnalează mai multe abateri, dar adesea face asta cu un aer de glumă, evitând condamnările. Situaţiile bătătoare la ochi prin stupiditatea lor îi stârnesc comentarii umoristice. Pomeneşte inconvenientele călătoriei sale în renumitele „marşrutce” din Chişinău înghesuind oameni ca într-o cutie. I se pare caraghios şi necivilizat ca în troleibuze şi autobuze să existe persoane speciale care să alerge după fiecare pasager pentru a-i percepe taxa de călătorie, iar când e rugat în maxi-taxi să transmită banii către şofer, crede că vecinii săi pasageri vor să-i dea pomană. Descrie cu haz mai ales comportamentul şoferilor din traficul urban:  „Moldoveanul, de obicei liniştit şi paşnic, la volan devine agresiv şi lipsit de bunele maniere”, iar conducătorii „marşrutcilor” sunt în genere un fel de agenţi 007 care au permisiunea să distrugă pe oricine s-ar afla în calea lor. Astfel că a participa la traficul chişinăuian înseamnă a-ţi proba capacităţile de supravieţuire în jocul infernal al „ruletei ruseşti”.
Un leitmotiv ce structurează acest discurs bipolar pornind chiar de la titlul uneia din cărţi este expresia „Moldova – ţara dulcilor coline”, căreia i se asociază alte teme. Iată un exemplu: „Moldova este ţara dulcilor coline şi a divorţurilor”. Publicistul analizează acest fenomen şi ajunge la concluzia că principala cauză sunt căsătoriile precoce. Deşi sunt săraci, moldovenii se căsătoresc la 20-30 de ani. De aici şi numărul mare de divorţuri. Iată încă un exemplu: „Moldova este ţara dulcilor coline şi a străbuneilor”, pentru că foarte mulţi bătrâni au strănepoţi. Un alt aspect care îl impresionează este  capacitatea de a se sacrifica a femeilor moldovence. A văzut deseori parcul plin de copii însoţiţi de mămici de 20-22 de ani. Întrebare imediată a occidentalului a fost: „Dar unde le sunt taţii?”.
Un subiect de glume şi ironii constituie retorica naţională şi demagogia construită în jurul monumentului lui Ştefan cel Mare: „Moldovenii îl venerează pe Ştefan cel Mare. La monumentul lui vin aproape zilnic delegaţii care depun flori. Motive pentru asta se găsesc: a) ziua lui de naştere; b) ziua morţii lui; 3) ziua căsătoriei lui; 4) ziua în care a căzut de pe cal; 5) ziua în care s-a vindecat; 6) ziua în care fiului său i-a apărut primul dinte; 7) ziua în care şi-a cunoscut soţia; 8) ziua în care a mâncat pentru prima dată sarmale etc. În fiecare zi, vreun canal de televiziune transmite reportaje despre diferitele ceremonii de comemorare a «Sfântului». Ironia italianului se amplifică povestind un semibanc/semilegendă despre „Blestemul lui Ştefan cel Mare”. Potrivit acestei poveşti orice străin care vine în Moldova are probleme de digestie. Cauza acestei incomodităţi se trage încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare care, fiind pe patul de moarte, o fi pronunţat un blestem la adresa străinilor. Legenda zice, potrivit variantei italianului, că „Orice străin care pe viitor va călca sfântul pământ al Moldovei să fie lovit de blestem şi constrâns să trăiască într-un spaţiu strâmt cu pantalonii în mână”. Poveştii haioase i se adaugă un comentariu aproape sarcastic, Baldassare împărtăşindu-şi gândul năstruşnic ce îl bântuie de fiecare dată când trece pe lângă monumentul respectiv: „ar fi bine să se pună în spada lui Ştefan un sul de hârtie igienică care să le amintească străinilor că au venit în Moldova”.
Eroul moldav a avut o spadă „forte cu care i-a înfrânt pe turci, dar se pare că demagogia politicienilor moldavi e mai puternică decât spada domnitorului”, în timp ce pensionarii „nu-şi pot cumpăra o tigaie antiaderentă” după o viaţă de muncă, în vreme ce tinerii pleacă la muncă peste hotare în condiţii primejdioase, în paralel cu faptul creşterii enorme a preţurilor la mărfurile de primă necesitate, care depăşesc cu mult capacitatea de cumpărare a salariaţilor bugetari. Italianul este stupefiat de priveliştea vilelor de lux în care trăiesc poliţiştii plătiţi cu salariul lunar de o mie de lei. Deşi mereu este întrebat în legătură cu mafia italiană judecată în spiritul renumitului serial, Baldassare consideră că adevăratul banditism e în Moldova: „O castă de oameni şmecheri şi fără onestitate prosperă, restul populaţiei este săracă şi lipsită de drepturile ei”.
Evenimentele zbuciumate care s-au produs de-a lungul a două secole au făcut ca acest pământ să fie locuit de mai multe etnii. Cu toate acestea nu se poate spune despre R. Moldova că ar fi un „paradis interetnic”. Potrivit italianului, în Moldova reprezentanţii diferitor etnii îşi duc existenţa încapsulaţi în propria lor lume. Mai ales ruşii trăiesc ca o lume în interiorul altei lumi, închişi într-o insularitate familiară: vorbesc ruseşte, mănâncă specialităţi ruseşti, îşi duc copii la şcoala rusă. Fiind invitat la prânz de o familie de ruşi, Baldassare constată uimit că gazdele lui îşi percep apartamentul ca pe „o limbă din pământul rusesc sau ca pe o navă de război în mijlocul apelor inamice, după modelul ambasadei ruse din centrul Chişinăului”. Ruşii locuiesc şi muncesc în Moldova, dar se simt „de parcă s-ar afla în Novosibirsk. Trăiesc într-o realitate virtuală, se cred încă parte din fost URSS. Sunt ca japonezii descoperiţi în anii ’60 în pădurile din Borneo care mai luptau încă împotriva SUA. Nimeni nu-i anunţase că războiul s-a terminat demult”. Semnificativă în acest sens este povestirea, intitulată Coşmarul lui Boris, care descoperă complexele etnicilor ruşi instalaţi cu traiul în R. Moldova:
„Boris Sergheevici se simţea rus din cap până-n picioare, până în măduva oaselor. Familia lui s-a transferat în Chişinău din Rostov în îndepărtatul an 1950 pentru a moderniza reţeaua telefonică din Moldova. Părinţii, proaspeţi absolvenţi ai institutului, au primit îndată un apartament de la stat. Peste câţiva ani s-a născut Boris. A fost crescut şi educat ca un rus adevărat, rămânând aşa tot timpul. De-a lungul anilor a refuzat cu încăpăţinare să înveţe măcar un cuvânt în limba localnicilor, considerând-o inferioară, de necomparat cu limba lui Puşkin şi Tolstoi. Îşi considera apariţia sa la Chişinău o întâmplare, simţindu-se de facto un fiu al măreţei Rusii. Şi-a luat nevastă rusoaică, avea prieteni doar ruşi, mânca borş acru, pelmeni şi blinî. Era un rus cu toate actele în regulă! Peste câţiva ani a divorţat, iar copii i-au plecat în Rusia, lăsându-l de unul singur în vechiul apartament de la Botanica. Acum Boris ducea o viaţă monotonă, aşteptând răbdător pensionarea.
Într-o dimineaţă, ascultând ca de obicei radioul, constată mirat că limba în care vorbea crainicul era româna. Nu-şi făcu griji şi deschise televizorul la obişnuitul Canal 1 rusesc. Dar mare îi fu mirarea când apăru postul România 1, iar crainicul vorbea tot româna. Căută cu frenezie alte posturi de televiziune ruseşti, dar dădea doar de cele româneşti. «Ce dracu se întâmplă?», îşi zise, gândind că e o defecţiune la distribuitor. Se spălă, îşi bău ceaiul obişnuit şi ieşi din casă. Afară observă cu mirare că toate denumirile de firme, magazine şi baruri nu sunt scrise în două limbi: rusă şi română, ci doar în română. Au dispărut informaţiile scrise cu caractere chirilice! Descoperi că şi barul în care obişnuia să bea o bere-două se chema „O cafea sau o bere cu Igor”. La întrebarea privind cauza dispariţiei caracterelor chirilice, barmanul Igor îi răspunse într-o română impecabilă: «Inscripţia în chirilice? Care inscripţie?» Ieşi puşcă afară şi căută stupefiat un telefon public. O telefonă pe Tatiana, noua sa prietenă, de la care se aşteptă să audă replica obişnuită: «Privet, Boricica, moi liubimîi», dar auzi «Alo, Boris, ce faci, dragul meu?». «O Gospodi! (Doamne Dumnezeule!)», strigă Boris disperat, agăţând receptorul cu senzaţia tot mai clară că şi-a ieşit din minţi. Se îndreptă cu paşi nehotărâţi spre chioşcul de unde cumpăra de obicei Komsomoliskaia pravda, dar şi acolo văzu doar reviste româneşti: România liberă, Evenimentul zilei ş.a. Ceru revista. «Komsomoliskaia pravda? Nu avem! Plecaţi la Moscova dacă vreţi s-o citiţi», îi răspunse chicotind vânzătorul. Atunci el a decis să cumpere Jurnal de Chişinău, dar, când încercă să achite banii, auzi ceva ce îl înspăimântă: «Nu aveţi lei româneşti? Leii moldoveneşti nu mai sunt în circulaţie». Boris deschise revista şi văzu scris cu litere mari: «Moldova aşteaptă cu mare nerăbdare sosirea preşedintelui României». În altă parte: «Azi la Chişinău a sosit Preşedintele României într-o vizită de lucru. A fost întâmpinat la aeroport de către reprezentanţii Moldovei de la Bucureşti». Ameţit şi transpirat de tot, se îndreptă spre serviciu, dar acolo fu întâmpinat de un coleg care îl anunţă că directorul doreşte să-ţi vorbească imediat. Şeful îi zise cu reproş: «Ooo, Boris Sergheevici! Chiar pe dumneavoastră vă căutam. De la sediul nostru din Bucureşti ne-a parvenit o circulară conform căreia dumneavoastră sunteţi singurul moldovean din Moldova care nu vorbeşte româna! E o ruşine pentru dumneavoastră, pentru departamentul nostru şi pentru ţară! La sfârşitul acestei luni va trebui să susţineţi un examen la limba română în faţa unei comisii care va veni de la Bucureşti. Vă avertizăm că, în cazul în care nu susţineţi proba, veţi fi concediat şi veţi pierde orice drept la banii pentru pensie». Era prea de tot pentru sărmanul Boris care a început să urle cu disperare «Nooooooooooo!!!». Şi în acest moment el se trezi. Plângea şi se holba la pijamaua udă leoarcă. Îi veni gândul salvator:  «A fost un coşmar tâmpit!». Săltă din pat, alergă spre fereastră, deschise larg geamurile şi privi în jos. Denumirile firmelor scrise în rusă erau la locul lor. Trase aer în piept adânc, apoi plecă la baie. De acolo răzbătu prin clipocitul apei o melodie care se răspândi îndată în întreaga casă: «Ne slâşnî v sadu daje şorohi… podmoscovnîe vecera…»”

Promotor al unui nou discurs, Baldassare are o soluţie pentru restabilirea relaţiilor interetnice din R. Moldova. Potrivit lui, Moldova este o zonă de graniţă, impregnând acest specific comunităţii locale, care e multietnică şi multiculturală. Argumentele nu întârzie să apară: fiind prinsă între rădăcinile sale româneşti şi trecutul sovietic, comunitatea de aici constituie un popor, dar nu şi o naţiune din simplul motiv că aceasta „nu şi-ar fi dezvoltat o identitate naţională independentă de aceşti doi  poli, rămânând implacabil o ţară de graniţă în cadrul altei graniţe. Este un loc al influenţelor străine, venite din toate părţile”. Autorul îl citează în acest sens pe George Friedman: „Există naţiuni fără stat, cum ar fi curzii. Moldova este un stat fără naţiune”. Concluzia italianului eliberat de ideologia naţionalistă este că „atâta timp cât există această anomalie culturală şi etnică din care cauză populaţia nu se simte pe deplin moldavă, renunţând la o anacronică şi inutilă apartenenţă etnică, Moldova nu va fi o naţiune”. Întâmplător sau nu, numele de moldovean dat de european identităţii noastre liminare coincide cu cel din proiectul sovieticilor, actualizat de mai noii moldovenişti autohtoni.
Insistăm asupra faptului că această perspectivă aparţine unui promotor al reţetei eurointegrării, diferită de cea a moldovenilor de etnie română care cunosc implicaţiile bolşevico-sovietice la construirea identităţii imperialiste de moldovean interpretată ca etapă de trecere la cea de homo sovieticus şi prevăd capcanele implantării agresive ale multiculturalismului şi globalismului în R. Moldova. Mai mult, îi putem reproşa lui Baldassare că a evitat să se expună referitor la artele de aici. Un minimum exerciţiu de cunoaştere a literaturii, spre exemplu, i-ar aduce străinului dovada că cele mai valoroase contribuţii au ţinut legătura cu tradiţia literaturi naţionale. Certitudinea unei literaturi constituite istoric este garantul dialogului egal cu alte culturi. Ce şanse are literatura unui Cutcoveţchi, Bucov sau Lupan să reziste unui exerciţiu dialogic onorant pentru moldoveni?
Având experienţa coabitării cu moldovenii, călătorul italian îşi asumă responsabilitatea de a da sfaturi conaţionalilor săi dornici a se transfera cu traiul în această parte a lumii. Pentru aceştia are cel puţin zece sfaturi: „1. Să înveţe cât mai repede limba localnicilor, altfel se vor simţi izolaţi; 2. Să se integreze în comunitate, să nu să se izoleze frecventând doar italienii; 3. Să se apropie cu mult respect de tradiţiile şi deprinderile de viaţă ale moldovenilor. Să evite atitudinea de «italian superior» proprie multor conaţionali; 4. Să nu critice totul şi pe toţi, odată ce s-a decis să trăiască aici; 5. Să nu încerce să îi «italienizeze» pe moldoveni, ci să-i înţeleagă aşa cum sunt ei; 6. Să ţină minte că punctul slab al moldovenilor este suspiciunea. Ei nu prea sunt capabili să râdă de ei înşişi, autoironia în Moldova e o materie necunoscută; 7. Să ţină cont de faptul că moldovenii sunt foarte serioşi şi formali, uneori întrec orice măsură în acest sens. Dar acesta este modul lor de a fi. Trebuie să fim conştienţi de faptul că regulile de bon ton sunt diferite la popoare diferite”. Cea ce urmează este în acelaşi registru: nimeni nu are temei să se considere centrul universului şi, respectiv să se măsoare cu ceilalţi în ciocniri rebele. Întâlnirea cu o fiinţă deosebită de tine sau cu o altă cultură este un pretext pentru îmbogăţire spirituală. Ceva mai târziu, fiind mirat de faptul că tinerii moldoveni consideră benefică şi justă orice influenţă occidentală, Baldassare concluzionează: „Unde e scris că stilul de viaţă, cultura şi valorile occidentale sunt cele mai bune din lume? Cultura moldovenilor e, bineînţeles, diferită de a noastră, dar nu e inferioară ei, ei nu au un Dumnezeu inferior Dumnezeului nostru. Ei au trăit evenimente istorice şi politice diferite, prin urmare prezintă interes. Societatea moldavă constituie un magnific laborator social de care eu sunt fascinat, găsind în fiecare zi ceva nou şi interesant”. Citatul lui Cicero se potriveşte cât se poate mai bine discursului: „Patria ta e acolo unde te simţi bine”.
În fine, nu putem constata faptul că Nicola Baldassare a depăşit cu mult limitele unor clişee de percepţie a moldovenilor, cum, de altfel, nu putem confirma o totală schimbarea la faţă a realităţii din Republica Moldova, care ar avea puterea de a răsturna percepţia străinului. Împăcând ficţionalul cu documentarul, contribuţiile publicistului italian au caracter atât informativ, cât şi formativ, constituind pentru cititorul moldovean un exerciţiu de a se privi pe el însuşi în oglinda alterităţii, iar pentru cel străin o posibilitate de a înţelege alteritatea prin cunoaştere şi multiplicare a perspectivelor.
(Va urma)

Note
* Publicistul Dimitrie Iov, inspector general al Artelor pentru Basarabia, deputat şi prefect de Soroca, a semnat două lucrări: Moldova de la Nistru (Bucureşti, 1943) şi Privelişti basarabene (Editura naţională Gh. Mecu); geograful Ion Simionescu este autorul unui studiu – Pitorescul României (vol. II): În lungul graniţei; ofiţerul Ştefan Georgescu-Olenin a scris eseul Sub cerul ţării şi sub cer străin. Urmare la Neajlov, Haskovo şi Sliven, Basarabia, Ukraina, Matuska Rossiia, SSSR (Madrid, 1976).

** Traducerea din italiană a textului lui Nicola Baldassare de Alexei Cotelea

Bibliografie

Andras, Carmen, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică. Un spaţiu de frontieră culturală, Editura Dacia, Colecţia „Mundus Imagnalis”, Vol. 6, 2003.
Baldassare, Nicola,  Te la do io la Moldova, Edizioni dell’Impossibile, Pescara, 2008
Baldassare, Nicola,  Un anno in Moldova. Diario semiserio di un italiano nel paese delle dolci colline, Chişinău, 2011.
Bogza, Geo, Basarabia, ţară de pământ, Bucureşti, Editura Aria, 1991.
Constantinescu, Romaniţa (coord.), Identitate de frontieră în România lărgită. Perspective comparate, Polirom, Iaşi, 2008.
Constantinescu, Romaniţa, Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei, Polirom, Iaşi, 2009.
Nemoianu, Virgil, Globalism, multiculturalism şi literatura comparată, în Vatra, nr. 3, 2000, pp. 13-21.
Todorav, Tzvetan, Noi şi ceilalţi. Despre diversitate, traducere de Alexandru Vlad, Institutul European, Iaşi, 1999.
Todorov, Tzvetan, Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999.
Vrabie, Diana, Oraşul Bălţi (perioada interbelică) în viziunea unor scriitori (Geo Bogza – un oraş din infern şi Ionel Teodoreanu – La Medeleni), în revista Limba română, Nr. 5-6, anul XII, 2012.