cheap essay writing services us . Connect to Forex Club and make your future

Epopeea lui Lev Tolstoi „Война и мир” s-ar traduce mai curând prin „Războiul şi lumea”, decât prin „Război şi pace”. Cu siguranţă că scriitorul a făcut şi un joc al polisemiei (“mir”, în rusă, însemnând şi “pace” şi “lume”). Războiul e o consecinţă a unei anumite stări (politice, geografice, sociale) a păcii, după cum o stare de pace (o situaţie geopolitică numită „postbelică”), fixată pentru multă vreme pe harta politică a lumii, este o consecinţă a războaielor. Lev Nikolaevici a ştiut mai bine decât oricine că războiul nu e o „temă” în sine, ci un pretext pentru a declanşa subiecte.
Tensiunile anilor de război, dar mai ales ale anilor critici, de început sau de încheiere sunt productivi pentru dramele scrise. Primii sunt mai acuţi şi mai surprinzători din punct de vedere al dramatismului, ultimii sunt tragici prin schimbările imediate, dar mai ales prin cele de durată. O temă vizând configuraţia actuală a hotarelor şi împletirea destinelor pe un pământ al încrucişării drumurilor tuturor relelor se impune dacă nu permanent, atunci intermitent. E un detaliu care caracterizează arta narativă din toate zonele Europei. Noi mai rămânem restanţieri în acest sens. Zbor frânt, romanul lui Vladimir Beşleagă, de mai bine de patru decenii este singura izbândă în sens literar care merită atenţie sub acest aspect.
Cartea recentă a lui Oleg Serebrian* repune în discuţie tema romanului istoric în Basarabia. Cândva această temă se asocia doar cu istoria noastră îndepărtată, legată (d. e.) de medievalitatea românească (Sânge pe zăpadă de Vladimir Beşleagă) ori de expansiunea rusă pe timpul Ecaterinei (Biserica albă de Ion Druţă). Acum, când prin termenul de istorie recentă ne referim la evenimentele din 1989, sau chiar la cele din 2009, segmentul dramatic de la sfârşitul celui de al doilea război mondial este chiar istorie. Cu aura ei enigmatică şi cu dramele ei, judecate, inclusiv, prin consecinţele acesteia. Apropo, alegerea drept cadru istoric a anului 1944 nu este întâmplătoare. După cum afirma cu o ocazie autorul, anume atunci, în ’44 (nu în 1940),  s-a produs (ori: s-a conturat definitiv) adevărata dramă a basarabenilor şi a bucovinenilor. Aş putea spune şi altfel, prin prisma aceloraşi consecinţe: noi trăim azi într-o lume în care hotarele (şi destinele) au fost trasate de acel tragic 1944.
Plăcerea mea de lector al unui roman istoric a fost una neprefăcută: în sfârşit, am dat de un text în care autorul este unul bine documentat. Într-un fel, cartea – sub acest aspect – ar putea fi dată ca model. Pe de altă parte, poate tocmai din cauza acestei respectări pedante a adevărului istoric, aveam permanent senzaţia că autorul e preocupat mai mult de reproducerea unor adevăruri, de respectarea fidelă a faptelor consemnate documentar. Îmi venea să-i spun, ca o primă sugestie critică: istoricul reproduce fapte, evenimente, lumi, pe când scriitorul creează universuri. Scriitorul, spre deosebire de istoric, produce o realitate, nu o reproduce. Fie şi pe un fundal istoric dat. Fie şi în parametri preconizaţi, fie şi inspirându-se din evenimente reale, fie şi imitând realităţi.
Dar sugestia mea riscă să fie (să fi fost!) inutilă, în măsura în care autorul chiar încearcă să facă literatură. Miza romanului e una pur literară. Cartea are o construcţie rotundă, evenimentele sunt cuprinse într-un timp foarte exact: 100 de zile (de la Lăsatul Secului până la Duminica Mare). Această preocupare îi joacă autorului şi o mică festa, după mine (în măsura în care textul este unul grav-narativ, reproducând – în planul jocului literar – chiar o istorie). Capitolul XX  al romanului începe cu fraza: „Trecuseră o sută de zile de la Lăsatul Secului.” Or, în măsura în care trecuseră deja şi sărbătorile de Paşti, numărătoarea începea deja de la sărbătoarea Învierii (pentru creştinii ortodocşi, este chiar începutul absolut al numărării zilelor anului). Reperul ales de autor este, subliminal, unul chiar simpatic, sub aspect literar. El ar fi putut spune şi: „Trecuseră o sută de zile de la începutul romanului (sau, mai uşor de presupus: „… de la începerea istorisirii noastre”). Aceste rotunjimi mă duc tot mai mult cu gândul la o realitate modelată. Fie şi foarte exact, foarte fidelă unei realităţi istorice, consumate anterior.
Tot în sens pur literar: autorul are scriitură (ceea ce nu au mulţi dintre literaţii noştri); naraţiunea este cursivă şi captivantă; este o scriitură inteligentă (mie unuia îmi place, deşi aici preferinţele sunt diferite, unora li se face lânced de această scriitură foarte intelectualizată). O calitate bună a unui scriitor care abordează o temă istorică: scriitorul ştie pe ce lume se află, cunoaşte bine realităţile geografice, istorice, politice. Este important, pentru că am văzut şi scrieri amatoriste în acest sens. Cu mici excepţii (mă voi opri cu altă ocazie la ele), autorul stăpâneşte mijloacele pe care şi le propune ca instrument. Simplu spus, pot să am rezerve faţă de stilul abordat şi faţă de alte aspecte ale esteticii, dar nu pot să spun că a scris cartea un necunoscător, cu atât mai puţin un ne-scriitor.
Pe de altă parte, într-un anume sens, şi de data aceasta istoricul şi politologul Oleg Serebrian a mai scris o carte despre geopolitică. Şi despre istorie, bineînţeles, pentru că harta politică a lumii e o consecinţă a istoriei. Sau, după cum formulase Adrian Cioroianu într-un titlu de recenzie la studiile geopolitice ale lui Serebrian, „geopolitica – o sumă a istoriei”. Adevărat că de data asta autorul şi-a intitulat cartea melodramatic, cu denumirea unui tangou, iar ca gen a definit-o drept roman. Sunt, într-un anume sens, nişte eufemisme, care însă nu ascund adevărul istoric, fie şi relatat ca o istorie particulară. O istorie a unei familii.
Nu ştiu de ce, dar nu mă părăsea senzaţia că am mai văzut ceva similar (mă refer la o dramă de factură istorică, intitulată cu numele unui tangou. Acum m-am dumerit: îmi trecuse prin minte drama cinematografică a lui Nikita Mihalkov, apreciată cu premiul Oscar,  „Utomlionnîe solnţem” (Obosiţi de soare, sau, în reţeaua românească: Soare înşelător). O tragedie a unui general, erou de război, torturat de satrapii lui Stalin, tragedie purtând un titlu de tangou („Utomlionnoe solnţe” = Soarele obosit). Un titlu în contrapunct cu subiectul, ca şi în cazul romanului lui Oleg Serebrian.
Evenimentele din Cântecul mării se întâmplă în Bucovina, o Alsacie estică, o regiune internaţională, cu o istorie complexă, teritoriu revendicat, în timp, de ucraineni, ruşi, români, austrieci, nemţi, polonezi, turci ş.a. Povestea nu poate fi decât dramatică. Cartea e un fel de studiu de caz. În timp de pace, de armonie, orice faptă creează premise pentru viitoarele conflicte, care explodează în timp de război. O căsătorie mixtă (şi încă una dintre personaje cu sânge amestecat) presupune că vei putea fi legat de o familie în care cineva e cu americanii, cineva cu nemţii şi românii, cineva cu ruşii. O bonă evreică într-un oraş sub româno-germani e un factor tensionant. Ş.a.m.d.
În cazul concret al personajelor romanului, relaţiile şi figurile sunt modelate, putem spune, la modul exemplar, pentru acest joc dramatic. Protagonista romanului, Marta Skawronski, fiica unor nobili germani, este căsătorită cu Filip Skawronski, preot ortodox, jumătate român, jumătate huţul. Fratele Martei este ofiţer al Wermacht-ului; un frate al lui Filip este înrolat în Armata Roşie, altul este student (şi activist antimilitarist) în Elveţia. Istoria, geografia şi ceea ce s-ar numi arborele genealogic al familiei sunt factorii care creează parcă de la sine câmpul minat şi intriga dramatică a romanului. Un nod gordian, imposibil de dezlegat decât prin tăietură pe viu. Marta, în acest sens, este victima exponenţială a familiei. Iar Filip – într-un soi de contrapunct jenant – e conformistul care se salvează, pactizând cu diavolul, cu torţionarul, cu călăul. Marta este deportată pe malurile Mării Aral, Filip rămâne în oraşul ocupat de ruşi. Aici – fiindcă încerc să revin de fiecare dată la mizele literare ale cărţii – se developează o bună intuiţie a autorului: de a urmări drama personală a eroilor şi drama familiei cu acelaşi sau poate cu mai mare interes decât drama comună, acută dar oarecum abstractă, a comunităţii.
Dar originile personajelor nu sunt reflectate numai ca rezultante ale biografiilor complexe. Fiecare personaj în parte şi toate împreună îşi trăiesc acut nu numai viaţa, ci şi trecutul, memoria personală sau a familiei. În acest fel se lărgeşte şi cadrul istoric (adevărat, el se lărgeşte – mai puţin inspirat – şi spre viitor, când personajele judecă despre anumite evenimente şi consecinţe din perspectiva zilei de azi). Iată un exemplu de replică a personajului de atunci, rostit cu gura autorului / naratorului de azi; „- Necrofilia! Cultul eroului gata să moară oricând pentru o cauză în care doar visele au dreptul să trăiască! Singura deosebire e că naziştii vorbesc de eroul-solitar, iar comuniştii de eroul-turmă.”
Sfârşitul războiului, în contextul romanului,  nu înseamnă decât schimbarea regimului şi o tensionare şi mai mare a situaţiei. Personajele aşteaptă sfârşitul conflagraţiei cu teamă, ca pe o năpastă, nu ca pe o izbăvire, după cum ar fi fost firesc. Dorinţa de evadare din acest oraş devine o obsesie pentru personaje şi îl transformă, după cum bine a remarcat într-o cronică Vitalie Ciobanu, într-un oraş-fantomă. O imagine foarte cinematografică, sugerată în genul distopiilor moderne, surprinde această atmosferă de angoasă şi de oraş abandonat.
În sens pur literar, această formulă „clasică” de povestire a unor „evenimente istorice” (de fapt, o îmbinare de realism cu romantismul) este una depăşită. Alta e că romanul e plin, chiar bătut, cu tot soiul de „găselniţe” regizoral-narativ-auctoriale, privind descrierile, caracterizările etc. Romanul începe cu fraze dense, consistente, fără aerisire. „Deşi februarie era pe sfârşite, încă era frig, iar noaptea se lăsa chiar un ger cumplit, umed şi pătrunzător. Era genul acela de frig lipicios care însoţeşte numaidecât vreo nenorocire. Şi, pentru că doar frigul nu era suficient, i se alătură şi întunericul…” Începi, la un moment, să-l bănuieşti pe autor de revoltă împotriva rotaţiei pământului în jurul soarelui pe elipsa prestabilită, schimbând anotimpuri; sau de revoltă împotriva rotaţiei aceluiaşi pământ în jurul axei sale, alternând ziua cu noaptea. Dramatismul acesta romantic, forţat, mi se pare uşor exagerat.
Iar pentru ca cineva să nu uite că suntem pe un teren istoric, subsolurile sunt pline de trimiteri explicative. Autorul povestea despre sugestiile unor cititori ai manuscrisului de a mai reduce din trimiteri (sugestii de care a ascultat, parţial). Eu aş zice că ele trebuie rase totalmente. Cititorul lui Serebrian este unul cult care, dacă nu ştie toate cuvintele şi contextele, ştie în ce surse (enciclopedice) să le caute. Pe de altă parte, trimiterile la subsol nu sunt niciodată ignorate de cititorul cult. Iar în cazul acestei cărţi, decriptarea subsolurilor conduce la scăderea ritmului lecturii şi a eficienţei acesteia. Azi, paratextul este un element productiv al stilisticii cărţii, el face parte din textul cărţii, el construieşte mesajul. Aici însă toate explicaţiile sunt sobre, serioase (nici urmă de ludic!). Şi inutile, spuneam, în măsura în care romanul este scris pentru un cititor pregătit, aproape unul de elită.
O sugestie la modul serios: după mine, romanul trebuia făcut mai dinamic, mai sprinten, în baza omiterii multor elemente decorative. În măsura în care se merge pe linia naraţiunii pure, e preferabil un stil minimalist, deja în contextul scriiturii de azi. În măsura în care autorul a pledat pentru o formulă clasică (în care „story” este o derivată a lui „history”), dacă ar fi vrut să racordeze scriitura la literatura la zi, ar fi putut pleda pentru un minimalism literar, cu cât mai puţine ornamente care scad din cursivitate. Şi ar fi obţinut un text dinamic, mai plin de nerv.
A doua ar ţine de necesitatea abandonării tezismului istoric şi filosofic, a corectitudinii politice şi a reflecţiilor politologice, istorice. Mă gândeam uneori că, poate, autorul ar fi trebuit să înlocuiască naratorul „obiectiv” cu unul subiectiv. Poate că un punct de vedere foarte particular (nu, obligatoriu, şi foarte corect) ar fi salvat această evidentă (şi excesivă, în plan literar) corectitudine politică. Or, după mine, Oleg Serebrian este în acest roman de o corectitudine politică înspăimântătoare! Calitate bună în activitatea diplomatică, dar nepotrivită în literatură. A se vedea, în acest sens, Cimitirul din Praga al lui Eco şi a se observa discursul provocator (şi incitant!) al naratorului. În romanul lui Oleg Serebrian, de exemplu, ar fi fost intrigantă şi productivă în planul discursului, povestirea din perspectiva evidentă a unui personaj neamţ, român, huţul, evreu… Literatura este o chestie foarte subiectivă, nu una cât mai obiectivă posibilă.
Corectitudinea politică a unui diplomat de carieră, a unui intelectual rasat, a unui om cu educaţie aleasă, creează un stil. Nu ştiu cât de bun în sens literar, mai degrabă unul contraproductiv. Interogatoriul din biroul ofiţerului sovietic de securitate (NKVD) este … foarte parodiabil. E, în esenţă, o continuare a unor discuţii din familiile de intelectuali, ori din saloanele aristocratice. Personajele romanului sunt (toate!) tot atât de deştepte ca şi Serebrian, tot atât de educate ca şi autorul. Există foarte multe reflecţii, inclusiv, asupra istoriei şi a scrierii istoriei, foarte multe analize geopolitice „particulare”, multă informaţie statistică pusă în mintea şi în gura personajelor sau a naratorului… impersonal. Care „lipseşte”, dar care comentează întruna.
Or, în acest caz, un autor fie că îşi construieşte discursul seminarativ-semieseistic, din chiar turnul său de veghe, omniscient şi chiar omniprezent; fie că se detaşează explicit (vocea naratorului intervenind cu titlu de paranteze explicative detaşate); fie că deleghează tot atât de explicit rolul de narator, comentând doar pe porţiuni clar delimitate, cu titlu de note şi comentarii. De altfel, fiindcă o schimbare a perspectivei putea să vină fie de la narator sau de la personaje, aş vrea să remarc ceva în această ordine de idei. Marta, fiind o fiinţă ideală într-un anume sens (şi deci insuficientă în planul literaturii), iar Filip – un personaj lipsit de culoare (apropo: de ce s-a îndrăgostit inteligenta domnişoară Marta de acest tip insipid?), singurul personaj rotund şi complex este Perla. Într-un eventual concurs al personajelor, Perla ar putea să fie nominalizată la premiul „cel mai bun rol feminin de planul doi”. Toate celelalte personaje sunt plate şi previzibile, de la eroii “pozitivi” până la torţionarii “negativi”.
Scriitorul Serebrian intră foarte curajos pe terenul minat al literaturii (mai dur decât politica, politologia, diplomaţia, istoria). Şi s-ar putea întâmpla că tocmai această perseverenţă şi îndrăzneală – la limita aventurii! – să fie un garant al succesului şi un motiv pentru a continua această peripeţie, surprinzătoare pentru mulţi dintre cunoscătorii activităţilor de până acum ale diplomatului. Or, observaţiile subsemnatului se construiesc pe o anumită receptare a literaturii, poate cu ştacheta prea sus ridicată, poate cu un exces de aplicare a unei grile teoretice. Până la urmă cititorul decide, eu nu am făcut decât să aduc la cunoştinţa cititorului interesat o opinie particulară şi onestă.
Trebuie să recunosc că am adunat (deloc metodic, pur şi simplu astea mi-au trecut prin minte) toate obiecţiile-sugestiile mai degrabă ca pe o sumă de sfaturi pe care i le-aş da autorului pentru un eventual nou roman sau poate pentru o altă ediţie a acestuia. Deşi opinia mea este că nişte exerciţii critice pot să pună în valoare anumite calităţi ale unui text, dar nu sunt scrise pentru eventuale schimbări în textul cărţii, la reeditări. Dimpotrivă, istoria poate să descopere unele calităţi sau fapte nebănuite ale lui Ludovic al XIII-lea, să zicem. Dar în romanul lui Dumas despre muşchetari el va rămâne tot timpul acelaşi. Nimic mai constant decât personajele şi evenimentele din textele (din ficţiunile!) literare.
În acest sens, cartea lui Oleg Serebrian merită aplaudată exact aşa cum este: ca pe un roman care evocă o pagină din istoria dramatică prin care am trecut, ca neam; revelaţia unui oraş şi a unei familii; o scriitură inteligentă şi cursivă; o documentare care poate să le fie de învăţătură multor aventurieri literari iresponsabili. Nu e puţin deloc, chiar dacă cititorul de azi, alintat cu o scriitură modernă, poate să prefere alt soi de discurs. Orice preferinţă şi opinie are dreptul la existenţă. Inclusiv, sper, notele mele de mai sus.

____________
* Oleg Serebrian, Cântecul mării, Chişinău, Editura Cartier, 2011.