Pagina web a patiseriei este torturilacomandachisinau.md.

Andrei ŢURCANU

Fenomenul cel mai relevant în literatura română din Basarabia din ultimul timp (relevant în sensul reverberaţiei care poate fi uşor bănuită într-un timp de durată) este resurecţia criticii literare feminine. Deşi înţeleg că, spre deosebire de poezie şi proză, critica se pretează mai puţin unor compartimentări pe criterii de sex, plutonul de femei care se afirmă în ultima vreme cu o agresivă şi elegantă tenacitate, aduce, cred, în critica literară de la noi ceva foarte important, ceva care a început să lipsească sau chiar lipseşte criticii profesate de „masculii” genului. Criticii noştri, aidoma personajelor din proza basarabeană, sunt în bună parte nişte „învinşi”. Chiar şi la cei mai tineri se pot depista uşor semne de supunere fatalităţii „cumplitelor vremi” ale economiei de piaţă. Chiar şi ei adesea preferă să rumege cuminţi cu capul în straista unui editor, al unei fundaţii cu un nou „geniu al Carpaţilor” grasiind în frunte, al unui Preşedinte de ceva sau, pur şi simplu, al cuiva care-i gata oricând să pună la băieţi de băut. Nu mai vorbim de altă maladie, aceea a găştilor cu o psihologie pronunţat totalitară, de acele grupuscule de mici interese şi, neapărat, „mari talente” care se glorifică reciproc în nesfârşite tam-tamuri de parcă s-ar îmbăla într-o baie publică. Pentru aceştia, de regulă, literatura română începe cu dânşii şi sfârşeşte cu dânşii (poate şi cu vreun Maître atotputernic pe undeva!), ceilalţi…  nu există. De aici şi sentimentul unei critici redusă la o constantă campanie publicitară, unde toate falsurile şi exagerările, menite să gâdile orgolii şi să măgulească „îndrăzneli” de doi bani, sunt bune, sunt la ele acasă. Că un Mircea V. Ciobanu încearcă, în ultimul timp, să mai aşeze unele superlative literare prea săltate e o chestie de luat în seamă, dar cu aceasta nu am salvat critica „masculină”, care adesea, sub bravada superficială şi epatajul flatărilor, ascunde o endemică moliciune, semn al lipsei unui suport teoretic şi de cultură întemeietor, dar, în mai mare măsură, al unei aserviri extraliterare asumată cu bună ştiinţă.
Exagerez? Posibil. Dar libertatea opţiunilor şi aprecierilor cu care vine o anumită critică feminină în ultimul timp mă face să mă gândesc la o fatalitate a „locului”, amintindu-mi că printre mulţimea de eroi învinşi ai literaturii basarabene din timpul comunismului singurele învingătoare (şi rezistente până la capăt) apăreau… femeile. Nu că ar fi fost nişte amazoane şi că ar fi putut fi numite ca în „Iliada” – Antianeira, adică cele care se luptă precum bărbaţii. Bărbaţii, din păcate, până la urmă deveneau mereu fie victimele cordului prea slab, fie jertfele unei istorii prea haíne, fie că sufereau în egală măsură din cauza ambelor motive, precum Filimon din „Noaptea a treia” de Vladimir Beşleagă, Horia din „Clopotniţa” de Ion Druţă etc. Cei mai mulţi însă alcătuiau masa compactă a „supuşilor” sub vremi, a oportuniştilor cu practica morală a „trotuarului”, pragmatici, hâtri, descurcăreţi ori pur şi simplu laşi şi fără voinţă, care, în lipsa lui Dumnezeu (într-un context ateu acesta nu mai conta în ecuaţia existenţială), găseau în beneficiile oferite de sirenele istoriei unicul sens al traiului lor primar şi provizoriu, deliciile unui iluzoriu etern-prezent al plenitudinii şi fericirii. Urmaşi ai acestei „Rome” sunt nu numai criticii de azi, ci şi ziariştii, aşa-zişii „oameni de ştiinţă”, intelectualitatea în genere, dar, poate, într-o măsură absolută, politicienii, care, aflându-se mereu la vedere, au handicapul maimuţei ce se caţără în copac: cu cât mai sus cu atât mai abitir i se vede ceea ce la verii ei din „vârful puterii” se cheamă şezut. Nu este o scuză pentru criticii literari, ci, mai degrabă, un fundal care acordă o semnificaţie mai pronunţată manifestărilor de libertate a opţiunii şi de rigoare profesională cu care vine tânăra critică feminină, având printre exponentele sale de frunte pe Aliona Grati şi Nina Corcinschi, pe care Paul Goma le-a miruit cu tandrul calificativ „basarabencele mele”, dar şi pe Lucia Ţurcanu, Maria Pilchin, Viorica-Ela Caraman şi alte câteva nume.
În mitologia greacă amazoanele erau fiicele lui Ares, zeul războiului, şi ale nimfei Armonia. Este o ascendenţă simbolică care trimite la un fel anume de a îmbina tenacitatea, îndrăzneala cu nuanţa şi farmecul în savoarea unică a gestului tăios, hotărât, plin de graţie. E şi un mod de a te afla cu eleganţă în luptă, de a persevera în independenţa opţiunilor şi părerilor tale, fără nici un fel de stridenţe de ton ori de alegere. Adică nimic în exces, nimic ce să dea peste margini, să zgârie simţul echităţii, al adevărului ori pe cel al armoniei (decât, poate, să zgăndăre nişte orgolii, incandescente şi fumegoase aidoma „sfârâiacului” lui Creangă). Sunt înclinări, potrivite cu caracterul de luptător, dar şi cu sensibilitatea feminină, uşor de recunoscut în liniile de ansamblu ale acestei critici feminine. Dovadă e şi cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic. Textul ca lume (i)mediată” (Chişinău, Editura Notograf Prim, 2012), scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii.
Cartea s-a constituit din exerciţiul critic al câtorva ani de zile după ce autoarea s-a descătuşat de chingile pe care, la un studiu anterior asupra eseisticii lui Nicolae Dabija, i le-a impus stricteţele formale ale unei disertaţii de doctor, păstrându-şi pentru noua formulă de creaţie doar rigorile unor indispensabile suporturi teoretice. O anumită predilecţie pentru cercetarea semiotică folosită mai înainte se resimte, spre exemplu, în articolul „Poetica lui Paul Goma”. Mai încoace se adaugă ispita naratologică, cu instrumentele căreia sunt decelate cărţile de proză ale lui Grigore Chiper, Dumitru Crudu, Anatol Moraru etc., dar şi o predispoziţie aparte pentru critica arhetipală, în care găseşte un ghid eficient pentru pătrunderea în universul poeziei lui Grigore Vieru. Pentru asimilarea lui organică, până la capăt, acest bagaj teoretic, neuniform şi pe alocuri impunându-se cu obstinaţie doar prin formule şi precepte de-a gata, mai necesită o serioasă digestie intelectuală. Dar, trebuie s-o spunem din capul locului, baza conceptuală şi vectorii de comprehensiune critică sunt bine fixaţi în felul „(i)mediat” cum înţelege Nina Corcinschi să se apropie de textul literar. E o modalitate în care peste tradiţionala reacţie nemijlocită de cititor, care se impune în opţiunile de lectură şi în felul de receptare ce implică vizibil sensibilitatea, se suprapune grila teoretică, conceptul literar, o terminologie critică foarte specială, viziunea sintetizatoare. Astfel, „imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară.
„(I)mediatul” se impune încă din punctul de selecţie a autorilor şi cărţilor despre care Nina Corcinschi se decide a scrie, prin evitarea opţiunilor de „gaşcă”. Deplină libertate a alegerii, care, într-un fel, ar putea fi asemuită cu aleatoriul unei lipse de preferinţe personale, de fapt, „răspunde”, în majoritatea cazurilor, imediatului unor rigori etice sau estetice ce ţin de viaţa literară sau de specificul artistic al textelor analizate. Poetica prozei lui Paul Goma vine ca o replică doctă, argumentată, dar şi plină de pasiune la o viziune critică inadecvată şi la unele interpretări parţiale sau chiar părtinitoare şi răuvoitoare ale creaţiei acestui basarabean veşnic răzvrătit. În proza scurtă de după ’90 Nina Corcinschi e tentată de noul demers autenticist care se impune în literatură. Provocarea „Oamenilor din Chişinău” de Dumitru Crudu este imaginea de „ring” original ce se degajă din atmosfera încărcată a unui oraş politizat la maximum, imagine reconstituită printr-o poetică minimalistă. Romanul lui Savatie Baştovoi o fascinează prin concluziile ce le inspiră tezele sale subiacente; „Diavolul este politic corect” este „un roman despre dragostea care luptă împotriva manipulărilor de orice gen, fiind singura putere care poate să disocieze în cadrul umanului mesajul divin de cel al diavolului. Dragostea înseamnă înţelegere, discernământ şi… responsabilitate.” Opţiunea pentru „Violoncelul şi alte voci” de Grigore Chiper este determinată de strategia originală a estetizării. La Grigore Vieru este atrasă de felul inedit de resuscitare a energiilor matriciale, dar şi de consecinţele maladive de creaţie ale asaltului asupra poetului a „bacantelor furioase ale istoriei”. Jurnalul liric al unui „tip încolţit”, cum este Vladimir Beşleagă, îi stârneşte atenţia prin faptul că tocmai aici se dezleagă multe din „enigmele care au trasat liniile labirintului identităţii sale literare şi biografice”. Critica lui Alexandru Burlacu o cucereşte prin „stilul său inconfundabil de operare cu nuclee critice, cu teze, cu antinomii” care „s-ar putea configura într-un posibil site literar”, şi, concomitent, prin „acopunctura” pe care el o aplică unor „figuri mai palide sau feţe dubioase” ale literaturii. Emblematică este „alegerea” lui Felix Nicolau, „adept al improvizaţiei libere şi inteligente, al discursului neinhibat de prejudecăţi literare, al plonjărilor pe suprafeţe neîngrădite semantic sau stilistic, al îndrăznelilor pe picior larg”, dar şi a colegei Aliona Grati din acelaşi pluton de „amazoane” al criticii feminine, şi ea „înhămată”, alături, la acelaşi rădvan literar.
Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumitică critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite. Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critice de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare, am spus, mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă. Lectura cărţilor lui Goma „descoperă mecanismele unei sensibilităţi exacerbate, la limita paroxismului, o sensibilitate care se revarsă în torente de figuri şi tropi, în pure invenţii lexicale ori jocuri histrionice de limbaj – adevărate spectacole artistice! – cu un efect sigur de trăire profundă şi de viaţă autentică”. Enunţul de la începutul romanului Din calidor „Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pământului” „conservând o tensiune ontică, transcende nivelul retorico-stilistic al funcţiei de trop şi revelează paradigma unui destin uman.” Remarcând la acelaşi autor „o poetică în care simţurile deţin prioritatea”, Nina Corcinschi adaugă: „Metafora se deschide în hiperbolă şi fabulos, în prelungirea unor declanşate excitaţii sensitive.” Sau, mai departe: „Marcată de imbolduri afective şi intelectuale clocotitoare, fraza lui Paul Goma se sparge într-o poezie a instinctelor, a vitalităţii neîngrădite, a patosului dionisiac.” În consecinţă,   „Suspectat de manierism, exerciţiul nu este totuşi manierist. Jocul de cuvinte, rebeliunile sintactice, mişcările pe contrasens definesc stilul Goma: convulsiv, dinamic, indicând alte intenţii decât gratuitatea şi frazarea manieristă, chiar şi în fragmentele cu un fast experimental fonetic afişat şi în care relaţia cu referentul este foarte ambiguă. (…) O realitate contorsionată şi paradoxală altfel decât contorsionat şi paradoxal nu poate fi exprimată.” Am citat mai mult din studiul despre Goma, pentru că exegeza are, în cazul dat, o fundamentare principială, ţintind în ideea-diversiune că scrierile sale nu au stil, idee lansată încă de fosta Securitate, susţinută apoi de cei pe care el i-a muşcat prin „Jurnale” şi preluată papagaliceşte de feluriţi netoţi gata oricând, la orice tribună, să-şi dea cu părerea.
Exemplificările pot continua, fiind la fel de pertinente şi egal de adecvat-nuanţate la texte ce ţin de diferite genuri literare. Fie că e vorba de proză, de poezie ori critică literară, Nina Corcinschi denotă aceeaşi, constantă, pasiune a lecturilor (i)mediate, în care clarificările febrile şi calificările precise şi subtile au darul de a incita şi a convinge. La fel ca Felix Nicolau, autoarea ar fi putut să-şi ia la carte mottoul din  „Martereau” de Nathalie Sarraute: „Eu, cel care neîncetat trezesc ceea ce vrea să doarmă, aţâţ, stârnesc, caut, chem…”