Tort la comanda tortlacomandachisinau.md in Chisinau 24/24.

Petruţ Pârvescu: Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sînt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Nicolae Leahu: Admiţînd că, în ceea ce mă priveşte, numele de scriitor nu contrazice flagrant faptul de a fi făcut din literatură un mod de a-mi cîştiga pîinea cea de toate zilele (ca profesor), s-ar putea accepta şi ideea că destinul şi opţiunea ar fi nişte dimensiuni fundamentale ale existenţei, chiar dacă primul termen este mai degrabă o consecinţă a hazardului (dar şi a „ordinii  haosului”), în timp ce al doilea, avînd mereu o componentă raţională, îşi trage sevele, la rîndu-i, din mîzga – substanţială, deci – a iraţionalului. În anumite împrejurări, însă, raţiunea destinului poate fi mai puternică decît intuiţia că ai avea o opţiune şi că – da! – asta-i ceea ce cauţi. Şi invers. Oricum, la ora marii alegeri, ştiam că îmi place să scriu – este scrisul un vehicul al destinului? – şi că jurnalismul ar putea fi cel mai potrivit început pentru drumul pe care voiam să-l urmez. Din păcate, abia mai tîrziu conştientizam fericirea de a nu fi luat admiterea la facultate din prima. Ceva – destinul? – mi-a surîs, totuşi, fiind angajat, la 17 ani, în calitate de corector, iar, apoi, de colaborator literar al ziarului raional – ehe! „Octombrie roşu” se numea pe atunci – din Cahul. Gestul Mariei Savin, redactorul-şef al publicaţiei, de a investi încredere într-un tînăr necopt, aducîndu-l – la recomandarea ziaristei Zinaida Pelin – într-o instituţie … ideologică, susţinea – interesant?! – destinul sau opţiunea? Este clar că îndărătul unor cuvinte (destin, opţiune etc.) se pitesc alte cuvinte şi, atunci cînd ele rămîn nedevelopate ca sinonime sau în calitate de concepte operaţionale, vorbim, de regulă, de „mistica vieţii”. Uneori, mi se pare că această întîmplare a fost o grimasă a lui Godot, alteori o justificam prin colaborarea – încă de prin clasa a 7-a – cu ştiri sau crochiuri la viaţa publicaţiei. Aveam, deci, cum s-ar spune, un fel de „notorietate”. Infantilă, să precizez, acum…
Cît m-am jucat de-a gazetarul, la Cahul, am visat, cîteva luni, la regie, declamînd fabule din… Donici (?) şi, vezi doamne, poeme de Byron, dar, întîrziind la concursul de creaţie, care se încheiase exact la sosirea mea la Institutul de Arte din Chişinău, unde primeam consolările dlui Ion Bordeianu, am debarcat, a doua zi, la Bălţi, la filologie. Nu mai spun că ajungeam acolo ameţit de o jună (care, se mai întîmplă, n-a fost să fie), dar şi momit de un fost coleg de clasă, dispărut din peisajul bălţean către sfîrşitul anului I. Unde culminează aici destinul şi începe opţiunea este greu de spus, dar eu nu ignor nici imixtiunea codiţei unuia în treburile … celeilalte.

Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., cînd credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne cîte ceva despre primele încercări literare.
Am debutat în săptămînalul „Literatura şi arta”, în mai 1981, cu un grupaj de micro-parodii, pentru a … redebuta, ca liric deja, în 1983, în acelaşi săptămînal, dar la fel de îndreptăţit ar fi, neîndoios, să spun că am trăit emoţia unui început şi la apariţia ciclurilor de versuri din ziarul „Tinerimea Moldovei” (1984, fiind publicat de Ion Caţaveică), din revista „Moldova” (1987 – de M. Gh. Cibotaru) sau „Orizont” (1989 – de Eugen Lungu). Am senzaţia că debutul, în cazul unor autori, e mai degrabă un proces decît o bornă, sigură, de hotar. O vedem inclusiv la Eminescu, a cărui contribuţie la culegerea de lăcrămaţii a gimnaziştilor cernăuţeni la moartea lui Aron Pumnul forţa naşterea poetului. Nici chiar publicarea poemului „De-aş avea”, în „Familia”, însoţită de schimbarea numelui în Eminescu de către Iosif Vulcan nu mi se par relevante şi, cu atît mai mult, decisive pentru impunerea unui nume. El va veni puţin mai tîrziu, odată cu poemele publicate în „Convorbiri literare”, cînd se anunţă Poetul care va străluci în „Luceafărul”, în „Scrisori”, în „Odă în metru antic” sau în „Antropomorfism”. În ultimă analiză, problema debutului interesează în măsura în care dobîndim un/nişte reper(e) întru buna gestiune istorico-literară a datelor care fac biografia spirituală (nu meschină, iar statisticienii ştiu că există şi aşa ceva) a unei opere atunci cînd aceasta, desigur, există, cînd este o evidenţă, vreau să spun. Cu alte cuvinte, nu cunoaştem nimic despre debutul lui Homer, dar acest lucru nu-l împiedică nicidecum să fie mai mult decît secole de literatură. Sau: la ce ne ajută, realmente, să ştim cînd şi cum a debutat Alexei Mateevici, dacă „Limba noastră” pare a fi singurul poem care justifică astăzi o discuţie despre arta poetului Mateevici?
Cît priveşte primele încercări „literare”, cum este firesc pentru poeţii „precoce”, am început-o prin clasele primare, cu pastişe în genul… strigăturilor populare. Îmi tachinam – prozodic – prietenii. Cu alte cuvinte, arătam de foarte devreme o vocaţie de… cupletist, de autor de „cînticele comice”, neconfirmată ulterior: o altă fericire … Dar cel mai memorabil moment legat de „începuturile” mele „literare” este, totuşi, o epistolă, scrisă la patru mîini cu Iurie Burlacu, regretatul meu prieten şi coleg de clasă. Vorba e că, citind împreună Poveşti-le lui Ion Creangă dintr-un volum obţinut ca premiantă şcolară de soră-mea, Haritina, cu mulţi ani în urmă (ea fiind cu 13 ani mai mare decît mine), am descoperit la sfîrşitul cărţii o invitaţie a editurii „Literatura artistică” de a ne da cu părerea, ca cititori, sugerînd, eventual, şi alte titluri de cărţi pe care am vrea să le vedem editate. Cu imensa noastră experienţă de lectură, de elevi în clasa a II-a, n-aveam cum să ratăm ocazia de a contribui la „îmbunătăţirea” planurilor editoriale multilateral dezvoltate.
Mare ne-a fost mirarea, însă, cînd, într-o … neagră după-amiază, educatoarea noastră, Elena Ivanovna, intrînd înfocată în sala de meditaţie, ne făcu un perdaf de zile mari, mustrîndu-ne pentru faptul de a fi îndrăznit să ne afişăm opiniile tocmai la Chişinău şi că, de n-ar fi fost vigilentă şefa poştei, care interceptase scrisoarea (mai violînd şi dreptul sovietic la corespondenţă al octombreilor care eram), ne-am fi făcut de rîs şi de ocară şcoala cu … ortografia şi punctuaţia noastră. Un vaccin nepedagogic, dar ne-a prins bine, am supravieţuit, slavă Domnului!, recidivînd cu prima ocazie, dar, deja, fără companion, cu alte şi alte scrisori, adresate unor publicaţii chişinăuiene sau moscovite, ca „Pionerskaya pravda” sau „Iunîi naturalist”. Scrisul este, deci, mai curînd, un act de protest, o formă de desolidarizare de vorbirea care e la îndemîna oricăriu deştept de educator care n-are nici o treabă cu educaţia şi, cu atît mai mult, cu sensibilitatea. O „lecţie” la fel de proastă mi-a dat şi criticul şi profesorul Valeriu Senic, care, în faţa unei întregi formaţiuni de studenţi, îmi desfiinţă o povestire pe care îl rugasem să mi-o citească în vederea prezentării ei într-o şedinţă de cenaclu. Nu-i cerusem să-mi dea un răspuns public la curs, mai ales că eram cam la ora cînd urma să „dezghiocăm” (o vorbuliţă a Domniei Sale) epitetul… E o altă supravieţuire, dar, poate, şi o prelungire a ceea ce înseamnă… debutul.

Care a fost drumul pînă la prima carte?
Am debutat editorial la 30 de ani, după ce am tot dat vreo cinci ani tîrcoale Uniunii Scriitorilor şi editurii „Literatura artistică” („Hyperion” deja, în 1993, cînd apărea  „Mişcare browniană”) ba în aşteptarea lecturii şi discutării manuscrisului în „secţia de poezie”, ba pentru obţinerea scrisorilor de recomandare sau a avizului Consiliului de conducere… Mă rog, procedură birocratică de tip sovietic perpetuată şi dincolo de evaporarea sovietelor.
Odată manuscrisul intrat în editură, începu hora schimbării lectorilor de carte, ceea ce iarăşi făcea parte din „tehnologia” tergiversării şi a trecerii titlului dintr-un plan editorial în altul. E şi firesc, prin urmare, să fi avut suficient răgaz pentru pritocirea textelor, aşa că apăream cu o carte care nu mai păstra respiraţia juvenilă a manuscrisului cu care pornisem la drum, iată pentru ce ar trebui, probabil, să intereseze, în timp, un debut: pentru acea ingenuitate necoruptă, un pic ciufulită, alt pic sălbatică, sau piezişă, care fixează termenii iniţiali ai unui destin literar, dacă nu e cumva prematur să folosim sintagme atît de patetice.

Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Profilul interior al unui om de litere poate fi modelat de orice întîmplare semnificativă pentru conştiinţa sa, pentru conştiinţă, insist, or, luate izolat, accidentele ontologice, biografice, bruştile răsuciri ale vectorului căutării – să scriu artistice? – nu vor susţine substanţial scrisul dacă nu dăm seama de ceea ce zguduie plăcile tectonice ale fiinţei. Sigur că prietenii şi maeştrii contează, nu mai puţin confreriile literare care se încheagă şi se destramă, cînd personalităţile îşi vor fi găsit drumul, iar invidiile şi complexele îşi vor fi spus şi ele cuvîntul, important e că această experienţă a prieteniei, a grupului sau a găştii să-şi fi exercitat funcţia modelatoare şi să fi lăsat urme în actele creative. Acum ştiu că, dintr-un punct anume, oamenii de creaţie nu pot fi vreme îndelungată împreună, că unii aleg singurătatea, iar alţii caută alţi mentori/colegi etc. sau îşi formează propriile grupuri/găşti.
Dacă ştim că pînă şi iubirile care sufocă se sting sau baremi se aplatizează, de ce-am cere unor alianţe liber convenite să fie eterne? Spun lucrul acesta pentru că fiecare simte că a fentat sau că a fost fentat, că a spus, n-a spus sau ar fi trebuit să spună sau să scrie. Aşa sau altfel, rămîne experienţa acestor întîlniri care este una de cunoaştere, deci ceva fundamental pentru ceea ce urmează să se cristalizeze în text, în ceea ce-l face pe un om al scrisului să fie sau să nu fie. Îmi preţuiesc prietenii pentru faptele lor adevărate şi nu cred că există vreunul care să nu fi simţit încurajările sau… descurajările mele, care, şi ele, cele din urmă, sînt o formă de sinceritate şi de dialog.
În ceea ce ne priveşte, în grupul de la „Semn”, care este un grup convenţional, dar durabil, pentru că a precedat revista şi sper să-i supravieţuiască, dacă acesteia îi va fi dat să ancoreze pentru totdeauna la un anumit număr, am crescut în absenţa maeştrilor, împărtăşindu-ne lecturile sau nedumeririle, căutînd răspunsuri sau formulînd întrebări. Faptul că mai mult de un deceniu am ţinut-o tot în cenacluri (de Joi, i se spunea, de la ziua navetei, cînd aveam cursuri la facultate, deşi, din toamna lui ’93 pînă la „lansarea” Erotokritikon-uluiîn casa bălţeană a subsemnatului, adică în decembrie 2001, joia se lăţi cam asupra întregii săptămîni), că am citit şi am discutat, că am rîs sau am scris împreună, că ne-am făcut farse, mai punînd de cîte-o grevă, gîlceavă sau de-un comploţel …antistatal (aşa vedea Vasile Stati, în oficiosul Moldova suverană,„ciubuşorul de români de la Bălţi”), ne-a ajutat să ne cunoaştem cu partea noastră de zbor sau de pedestraşi forţînd bălţile naţiunii. Spiritualmente sîntem împreună şi acum, cînd unii s-au zburătăcit, constituindu-se într-un fel de filială, dar poate şi Centrală, chişinăuiană a grupului „Semn”, pentru că, în fond, au rămas o etică a creaţiei şi a atitudinii critice, ne leagă cam aceleaşi teme şi obsesii şi, la urma urmei, năravurile, acel duh ludic pe care unii îl confundă cu băşcălia, iar alţii cu un gust plebeu, neavînd dreptate nici unii, nici ceilalţi, pentru că marca grupului se face din destructurarea clişeelor şi din combaterea acelui mod posac de a gîndi literatura ca pe o anexă a … Codului bunelor maniere sau a instrucţiunilor privind aplicarea principiilor corectitudinii politice. E ca şi cum am expulza roşul pe motiv că motanii oricum îl percep verde. Ei bine, toate acestea vin dintr-o copilărie literară – e-adevărat, cam prelungită, dar asta pentru că ne-am obligat s-o mai trăim încă o dată, altfel, fără tutelă ideologică şi fără supraveghetori, uneori ştrengăreşte, ceea ce nu ne-a împiedicat să apărem, intermitent, cu o morgă academică pe faţă. De la fiecare din aceşti oameni am învăţat cîte ceva, dar mai ales că prietenia este valoarea care se confruntă permanent cu instinctul de conservare a caracterului, a recalcitranţei structurale, dacă vrei, a individului. La Mircea V. Ciobanu, de exemplu, admir geniul speculaţiei nonşalante şi curajul spunerii lucrurilor pe şleau;  la Maria Şleahtiţchi – investiţiile diplomatice inclusiv în lucruri a căror miză mie îmi scapă; la Anatol Moraru – darul de a fi mereu în vervă şi de a cîştiga o bătălie pierdută cu o glumă; la Adrian Ciubotaru – dorinţa de a învăţa şi lucrurile care nu-mi plac, dar şi înverşunarea de a nu te clinti din convingerile intime; la Gheorghe Popa – faptul de a fi sociabil fără ostentaţie şi de a lega cu o singură săgeată intenţia de o ţintă invizibilă pentru ceilalţi; la Ghenadie Nicu – devotamentul fanatic pentru precizia dicţiunii, fie şi în înalta, dar mereu literara ei artificiozitate; la Lucia Ţurcanu – arta discreţiei şi demnitatea cuminţeniei; la Raisa, bineînţeles că Leahu, care este şi nu este un component al grupului, – admir, consternat, capacitatea de a-şi duce, eroică, toate proiectele şi de a mai avea grijă şi de ale mele: contestîndu-le şi culegîndu-le, reculegîndu-le şi aşteptîndu-le, stoică, forma definitivă.
Dar admiraţiile şi influenţele care m-au modelat şi mă modelează în continuare nu sfîrşesc aci, ele au nişte origini, mai vechi, începînd de acasă şi dezvoltînd o reţea de fire şi noduri către toate lucrurile care m-au uimit sau m-au îngîndurat. Cu aceste prilejuri, recuperatoare, se şi scriu, probabil, memoriile.

Raportul dintre conştiinţă, politică şi gîndirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs. raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Dacă gîndirea liberă este efectul simultan al manifestării conştiinţei, politica este un mod de ocultare, mistificare sau deturnare a acesteia. În clipa de-acum, nu mai cred în politică şi, cu atît mai mult, nu mai sînt tentat să cred în politicieni: sînt cei mai perverşi dintre creatori (pentru că sînt creatori, orice am gîndi despre ei) de legi, deci şi de comportamente, mentalităţi, morală şi „religii”, între ghilimele, or singurii zei pe care-i venerează aceştia sînt vanitatea puterii şi anteresul. Aceştia din urmă primează, aşa-zisul interes public nefiind decît coada de şopîrlă a interesului personal! Ca să vedeţi cît de multă-puţină dreptate am, este suficient să se evalueze riscurile asumate de către politicieni în faţa ameninţării de a-şi pierde poziţia contra unor decizii fireşti, obiective (şi, deci, impopulare) ale acestor măsluitori în lege (mereu cu asul în mînecă, aşa cum îi tot plăcea să repete într-o vreme, în nonşalanţa sa, un cunoscut  liberal moldovean).
Destrămarea tribului în indivizi  (în cetăţeni, adică) naşte gînditorul şi, implicit, scriitorul. Ca fiinţe sociale, gîndim în şi pentru ceilalţi tocmai pentru că gîndim numai în noi şi pentru noi înşine, deci gîndim social pentru că mizăm pe o reacţie externă, pe o reacţie de răspuns faţă de actele noastre intime de cunoaştere şi reflecţie. Iar cum gîndirea implică întotdeauna o formă de exercitare a puterii, nici scriitorul nu e străin de o anumită vanitate a… dominării maselor, inclusiv a puterii pe care acestea o emană şi prin care şi sînt reprezentate metaforic sau în absolut. Cazurile Soljeniţîn şi Goma sînt edificatoare în urmărirea acestei relaţii, pentru că pot avea consecinţe diferite, deloc favorabile receptării operei şi, nu mai puţin, controlului critic asupra instanţei în care poţi ajunge să te erijezi. Cu alte cuvinte, tot purtînd oglinda de-a lungul şi de-a latul puterii, cu gîndul să nu ne scape nimic, avem cel puţin o şansă din o sută să nu observăm că şi deasupra noastră stă o oglindă care  ne fixează nu numai gesturile, dar şi gîndurile.

Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
N. L.: Mai măreaţă şi mai bogată ca niciodată, chiar dacă apropierea prea mare de obiect nu favorizează receptarea nuanţată a fenomenului. În ultima jumătate de secol, s-au afirmat în lume scriitori comparabili cu  marile spirite, de la Homer la Dante, Shakespeare, Cervantes, Balzac şi Tolstoi şi de la aceştia la Dostoievski, Proust, Joyce, Kafka, Musil, Th. Mann, Broch, V. Woolf, Hemingway, Tzvetaeva etc. Numai cîţiva dintre ei: Borges, Beckett, Ionesco, Cioran, Marquez, Voznesenski, Llosa, Ginsberg, Pinter, Roth, Eco etc. Li se pot adăuga şi alte nume, unele dintre care – româneşti – ar face onoare oricărei literaturi: de la Nichita Stănescu, Gelu Naum, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu la Ştefan Bănulescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Nicolae Breban la Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu şi Emilian Galaicu-Păun. Izvoarele nu au secat însă, şi în ultimul deceniu s-au anunţat cîteva nume şi opere care vor face gloria de mîine a literaturii noastre. De-am avea ochi şi urechi pentru literatura pe care o avem, dar şi pentru cea în gestaţie.

Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program al scriitorului”? La ce lucraţi în prezent?… Pe cînd o nouă carte?…
Civilizaţia noastră şi ritmurile ei i-au impus celui care scrie (sau care vrea să scrie) o cadenţă sacadată, observabilă cu tot efortul creatorilor de a o escamota în structura textelor. De unde şi fragmentarismul literaturii mai noi şi aspiraţia scriitorilor de a-l depăşi sau de a-l asimila unor forme care să refacă mitul milenar al fiinţei operei. Patru exemple româneşti (Exuvii de Simona Popescu, Pupa russa de Gh. Crăciun, Orbitor de M. Cărtărescu, Ţesut viu.10×10 de Em. Galaicu Păun) din ultima vreme ilustrează clar această idee. În ceea ce mă priveşte, scriu pe sponci, cînd reuşesc să mă sustrag, într-o dispoziţie stimulatoare, obligaţiilor  nelivreşti, ca să nu spun birocratice. Nu e regimul cel mai favorabil pentru a scrie, dar încerc să compensez prin reluarea înverşunată a asaltului asupra zidului neisprăvit. Cel mai mult muncesc în vacanţe (în cea de Paşti), dar am avut şi concedii de o sterilitate urîtă, de care nici n-aş vrea să-mi amintesc.
Am două cărţi de critică foarte aproape de o formă suportabilă şi o mie de proiecte care mă ţin legat de mîini şi de picioare fără putinţa de a mă revolta. Aşa că înaintez ca melcul, dar neabătut…

În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Nicolae Leahu:
Baladă

poezia muri într-o zi senină
cu iarba încă înrourată –
dăduse de mîncare la păsări
dusese vitele pe maidan
şi se aşezase oarecum obosită
lîngă stîlpul prispei
sub cununile de ceapă şi usturoi

îşi plecase fruntea
urmărind cum mişună furnicile
pe lîngă prag
şi aşa şi rămase

treceau copii pe uliţă
o priveau printre scîndurile
costelive ale gardului
îi spuneau „bună ziua”
şi mergeau mai departe
ca şi cum răspunsul ei la bineţe
ar fi trebuit să-i ajungă din urmă

treceau femei necăjite
gîndindu-se ce să mai facă
cu bărbaţii lor beţivi
veneau şi ei pe urmele lor
iuţind paşii
mototolind cuvinte

treceau fete de măritat
cu flori albe-n priviri
tineri rîzînd zgomotos
iar ea rămînea tot aşa
cu bărbia sprijinită în piept
şi ochii aţintiţi
la furnicile dispărînd
în umbrele înserării

nu tresări cînd se auzi cireada
nu se mişcă nici atunci
cînd un măr putred căzu
desfăcîndu-se
într-o căldare de tinichea

amurgul
mirosea a pelin uscat
şi a fum de ciocleji
iar aerul curţii
părea uns cu cîntec de greier

Pentru conformitate: Petruţ PÂRVESCU